Downshifting

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Alexandru Done s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, 2017, a fost selectat din 122 de manuscrise participante.

"Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie." (Radu Paraschivescu)


- Şi acum, o chestie care te priveşte. Îţi mai aduci aminte că ţi-am vorbit la un moment dat de Gianni?
- Puştiul lui Fane, cel cu talent pentru muzică, pe care vrea să-l facă manelist?
- Chiar el! A şi aranjat cu un manelist celebru care i-a făcut deja zece piese, dar ce să vezi, nu găseşte textier. Şi ştii de ce? Pentru că de când a trecut prin ce-a trecut, s-a sucit de tot şi nu mai vrea rimele clasice cu duşmani şi parai. Ei bine, asta i-a încuiat pe toţi pentru că în ţigănie nimeni nu ştie să scrie altfel. Piesele sunt gata, casa de producţie aşteaptă, dar nu poate să mişte nimic pentru că n-are blestematele alea de texte! Puştiul e pleoştit şi abătut, iar lui Fane i se rupe inima! Şi de parcă n-ar fi fost îndeajuns, mai are şi concurenţă. Vecinul de peste drum, Armando Etalon, are şi ăla un plod cu vreun an mai mare ca Gianni, căruia, ce să vezi, săptămâna trecută i-a apărut un videoclip pe manele TV. Când l-a văzut Fane, a urlat ca turbat şi a dat să spargă televizorul. Ai casei se roagă în fiecare zi de el să renunţe la ideea lui fixă, dar de fiecare dată îi goneşte: "Fane Pungă e Fane Pungă! Am găsit eu pictor, găsesc şi poet!". Aşa că uite la ce m-am gândit... ce-ar fi să le scrii tu? Şi, da, eu am scris textele, adică livretul pentru CD-ul lui Gianni. În câteva nopţi, le-am şi dat gata. După ce destupam o sticlă de cabernet şi desfăceam un pachet de ţigări, introduceam CD-ul cu negativele. Încet, avalanşa de măsuri săltăreţe începea să-mi încălzească sângele, picioarele îmi zvâcneau, iar degetele îmi fugeau pe tastatură. ideile curgeau unele după altele, strofele se însăilau, rimele se legau. Scriam grăbit, cu ritm, atent la distribuţia accentelor. Dădeam înapoi, reascultam pasaje, apoi reveneam, modificam, schimbam metrica, căutam idei mai sugestive, tăiam, totul într-un ritm alert, cu gândul la presiunea deadline-urilor din anii de birou.

Când în sfârşit am terminat, am recitit totul de câteva ori şi am făcut ultimele corecturi. A doua zi, plecam în Buzescu. Andrei mă aştepta în poarta palatului. Era în halatul lui alb şi avea o bonetă din plastic strânsă într-un elastic în jurul capului. Salopeta aia murdară de culori cu care apăruse în faţa scării fusese de fapt doar un fake, o costumaţie de scenă gândită să atragă atenţia şi să ţipe în tot cartierul despre noua lui ocupaţie. mă luase val-vârtej să-mi arate lucrarea. Pe viu, sentimentul era şi mai copleşitor, execuţia, şi mai remarcabilă, iar spectacolul, şi mai impresionant! Succesiunea scenelor era gândită cu o excepţională coerenţă cinematografică, ochiul le urmărea cadru cu cadru, traversând scenă cu scenă într-o curgere narativă fluentă. Tavanul fusese deja demontat şi elementele de butaforie desprinse. Doar uriaşul candelabru rămăsese la locul lui, atârnând ameninţător din tavan. Îmi roteam privirea şi parcă visam.
- De când m-am apucat de lucrarea asta, simt o împlinire sufletească cum nici nu credeam că există, mi-a spus. Poate că o să ţi se pară ciudat, dar pictând lumea de dincolo mă simt mai împăcat cu cea de aici, de parcă experienţa lui Fane ar fi transmisibilă. Când pictez, simt că trăiesc şi eu ce a trăit el, simt îngerii în jurul meu şi preţuiesc neţărmurita dragoste a luminii Taborice. Pictez icoane de ani, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de copleşit. E ca şi cum m-aş iniţia într-un mister, ca şi cum aş face pas după pas în cunoaştere, ca şi cum aş urca treaptă cu treaptă pe o scară invizibilă. Acum hai sus, ne aşteaptă Fane, mi-a cerut. Şi a luat-o înainte pe scara de marmură. l-am găsit tolănit în camera lui, cu capul sprijinit de o pernă mare, albă, cu o margine lată din macrameu. Purta o pereche de ciorapi în dungi roş-albastre şi o pereche de pantaloni de trening mov, cu vipuşcă albă. Un pântec bombat şi păros ieşea de sub un maiou cu găurele, peste care odihnea un colan cu zale mari, răsucite. În dreapta ţinea o telecomandă. În încăpere se mai găsea un dulap care placa peretele din dreapta, două noptiere de-o parte şi de cealaltă a patului şi două fotolii borţoase. În faţă, pe o plasmă, rula fără sonor un videoclip cu manele. Ferestrele erau acoperite de două draperii sângerii din catifea, brodate cu fir gros din aur. Andrei m-a introdus făcându-mi o prezentare bombastică. Cu barbă şi şapcă, n-avea să mă recunoască. Ne-a arătat din telecomandă spre cele două fotolii, după care s-a lăsat într-o rână, a tras unul dintre sertarele uneia dintre noptiere şi a scos un vraf de hârtii pe care l-a vânturat în aer.
- Le-ai nimerit, barosane! a făcut spre mine, a luat de pe noptieră o pereche de ochelari şi i-a împins pe nas. Se uita peste pagini şi le trecea una în spatele celeilalte.
- Suflet de artist, de scriitor!
- Nu sunt încă scriitor, am simţit nevoia firească să mă smeresc. Andrei m-a săgetat reprobator. Adică, ce făceam? Ce era cu pornirile astea de sinceritate tâmpită? Voiam să stric toată socoteala? El turnase fundaţia, ridicase construcţia şi eu cu pornirile mele o făceam praf?
- Am întâlnit şi eu un scriitor, cât am stat acolo în America - a făcut Fane, rămas într-ale lui. Tot român de-al nostru. Avea în birou ete-aşa teancuri, teancuri de cărţi unele peste altele, că umpluse pereţii cu ele. multe, să ştiţi de la mine, era scrise de el.
- Poate ne vorbeşti şi nouă de el, nea Fane, s-a interesat Andrei, grăbit să şteargă orice urmă a spuselor mele.
- Eeee, poveste lungă, bă Trimisule... Era profesor mare la o şcoală d-acolo. o dată, de două ori pe săptămână treceam pe la el şi-l ajutam cu trebi prin casă. Ba îi făceam piaţa, ba îi mai reparam o uşă, ba un scaun, ba un raft, ba o chiuvetă, ce avea nevoie el cu nevastă-sa. Amândoi oameni buni, bă, să-i pui la rană. După ce terminam, m-aşezau repede la masă. maestrul, că aşa îi zicea toţi, trăgea un scaun lângă mine şi-mi zicea ca să-i zic d-a noastre din şatră. Stătea, se uita şi uite-aşa pufăia din pipă. la început, mă urneam mai greu, da' după aia simţeam că mă ia ceva pă-năuntru de se-ncălzea tot sufletu-n mine şi nici că mă mai puteai opri. El stătea acolo cuminte lângă mine şi trecea tot, tot într-un caiet de-al lui. Şi câte nu-i ziceam! Poveşti din şatră, jocuri şi cântece d-ale noastre ţigăneşti, de bucurie şi de tristeţe, de cum băteam ţara cu căruţele, cum se strângea toţi ţiganii seară de seară la foc şi cum îşi iubea pirandele sub ceru' greu de stele... ehe, Trimi- sule, ce vremuri... îi ziceam cu atâta suflet de-mi dădea lacrimile. Şi uite-aşa mă lua şi mă scutura pă-năuntru doru' de coviltir, de se sfâşia inima-n mine! Când vedea el aşa că prea m-am înmuiat, scotea o sticlă de whiskey şi-mi turna un păhărel. Îl dădeam pe gât dintr-o înghi- ţitură şi iar o luam de la capăt. De bulibaşă şi de pirandele iuţi ca argintu' sau de Sile Ghiontu care furase într-o noapte ţigla de pe acoperişu' primăriei din moruni şi-o vânduse unuia de-şi făcea casă. l-au prins şi l-au înfundat. Când s-a liberat, a furat un buldozer şi-a intrat cu el în postu' de miliţie. Altu', Sarmarin, ca să nu-i ia comuniştii cocoşeii, ce s-a gândit el? i-a dat, unu' câte unu', la ţiganii ăi mai bătrâni, să-şi facă dinţi din ei. Avea caiet şi nota ce şi cui îi lăsase şi, când a venit revoluţia, avea dinţi în toată ţara. murea unu', umbla după el, scotea cleştele, lua ce era al lui, făcea o cruce şi pleca. Până prin '96 a tot alergat aşa. A dat lespezi la o parte prin cimitire, a luat spitalele la rând, a dat goarna prin puşcării, ba a ajuns şi prin străinătăţuri. Şi, uite-aşa, dinte cu dinte s-a strâns douăj' de kile de aur. Când a simţit că-i vine ceasu', a cerut să fie întins in maybachu' lui. Cum a bătut de douăşpe noaptea, a cerut o lumânare, şi-a încrucişat mâinile pe piept, şi-a strălucit dinţii şi s-a dus. Asta a fost cu Sarmarin. Pe urmă, îi mai ziceam de rone, grăjdaru' regelui care, când a venit comuniştii, a luat juma' de herghelie şi-a mânat-o sus în munţi, la ăia care lupta acolo. A rămas şi el cu ei până în '52, când i-a dibuit poterele şi i-a împuşcat pe toţi. De Florica ghicitoarea, pe care-o chemase Stalin la el să-i dea în cărţi, ori de Zuzu guristu', care scotea ţigăncile din minţi de necheza ca iepele. Ehe, câte nu-i ziceam! Şi să ştiţi de la mine că l-am iubit pe maestru' ca pe al doilea tată. ia deschide tu sertaru' ăla - a arătat spre mica noptieră din stânga patului. E o cutie acolo, scoate-o şi ad-o-ncoa. Andrei s-a ridicat, a tras sertarul, a scos o cutie din carton albastru lucios şi i-a întins-o. Fane a aşezat-o lângă el pe pat, i-a scos capacul, a scotocit prin ea şi a tras o fotografie Polaroid.
- Uite-l aici pe maestru', ăla cu ochelari. Andrei a luat poza şi a adus-o pe mica măsuţă dintre noi. imediat mi s-a părut ceva cunoscut şi am ridicat-o. În clipa aia, camera s-a învârtit cu mine. Fotografia era aproape identică cu cea pe care o văzusem în vila din Aviatorilor, cea în care tânărul bursier mavrodin se găsea alături de mircea Eliade şi de sosia lui Elvis pe unul dintre bulevardele din Chicago. Diferenţele erau foarte mici, de detaliu. De data asta, Eliade nu mai apărea din profil, ci mai din faţă şi privea drept în aparat. Tânărul mavrodin rămăsese însă nemişcat, iar Elvis avea chitara la spate. În jurul lor forfotea strada, iar în fundal, pe un cer limpede şi şters, se decupau, ca şi în cealaltă fotografie, siluetele semeţe ale zgârie-norilor.
- Uită-te cu atenţie, i-am cerut lui Andrei, aproape fără voce. Îl recunoşti?
- Nu se poate! Păi ăsta nu e Eliade?
- Chiar aşa îl chema, Trimisule, Eliade, mircea Eliade. E şi o şcoală cu numele lui la Bucureşti... ţi-am zis că a fost om mare!
- Iar cel mai tânăr e profesorul mavrodin, tatăl Biancăi, am completat. De data asta, s-a strâmbat. Nu înţelegea.
- Există şi o a doua fotografie, am explicat, foarte asemănătoare cu asta şi care se află în posesia unui alt profesor, pe numele lui mavrodin, şi care pot să bag mâna-n foc că e chiar tânărul de aici. Amândouă foto- grafiile sunt făcute în ziua pe care, pe atunci tânărul bursier mavrodin, a petrecut-o alături de mircea Eliade la Chicago, adică în aceeaşi zi în care te-au întâlnit pe matale pe stradă.
- Ce zici tu, bă, acolo? s-a holbat la mine.
- Zic că ştiu cine este în fotografia asta. Este pro- fesorul mircea Eliade şi ăsta eşti matale în costumul lui Elvis Presley, iar cel de-al treilea este raul mavrodin, tatăl fostei mele logodnice. matale abia ajunseseşi la Chicago. Când ai dat să cobori din avion, ai alunecat pe scară şi ţi-ai rupt o mână. De aia mâna e bandajată. Aşa că ai fost nevoit să cauţi altceva de făcut, pentru că de muncit cu braţele n-aveai cum. Ţi-ai dat hainele la schimb pe costumul lui Elvis şi te-ai dus pe unul dintre bulevarde. Acolo te-au întâlnit domnul mavrodin, tânărul student de atunci, şi profesorul Eliade.
- Bă, da' de unde ştii tu toate astea? a făcut Fane, sărind în capul oaselor. oi avea şi darul ghicitului!
- Cum am spus, cea de-a doua fotografie făcută atunci se găseşte la tatăl fostei mele logodnice, care este unul şi acelaşi cu tânărul din fotografia asta. Sincer, şi eu sunt uluit şi aproape că nu-mi vine să cred, dar lucrurile sunt cât se poate de clare. Dacă nu m-aş fi despărţit de logodnica mea, aş fi putut să produc şi proba... numai că, din păcate, am întrerupt orice relaţie cu ea şi, bineînţeles, şi cu părinţii ei...
- Socră-tu...
- M-a mai cercetat cu o figură lungită, uluită, de parcă tot nu-i venea să creadă.
- Eram doar logodiţi...
- Adică, zici că are el o poză ca asta acasă la el!
- Da, are.
- S-o văd! a tunat bătând din picior.
- Aşa cum am spus, am rupt cu totul relaţiile de când...
- Ştii tu cine e omu' ăsta pentru mine? m-a întrerupt arătând spre tânărul din poză şi lovind iar podeaua. E fratele şi frăţiorul meu! Dacă nu era el atuncea la Chicago, cine ştie prin ce sicrie umblam acu'. Şi ce eram eu pentru el? Un ţigan de pe stradă! După aia s-a întors, m-a luat de acolo, m-a dus la doctor pe banii lui şi mi-a pus mâna-n ghips. Ştii tu, bă Trimisule, cât costă doctorii în America? După aia m-a luat la el în campus, unde stătea el acolo, şi m-a ţinut cu casă şi masă până a trebuit să se întoarcă el în românia. După aia m-a chemat şi maestru' ca să-i fac munci prin casă. Al doilea tată mi-a fost! Când m-am întors şi eu în ţară, am încercat să-l caut pe raul, da' n-am ştiut de unde să-l iau. Caută acul în caru' cu fân! Şi uite că Dumnezeu mi l-a scos acu' în cale. Să mi-l aduci aici! Te descurci, faci ce ştii şi mi-l aduci la palat! Să vadă cine e acu' Fane Pungă, că nu mai e calicu' de atunci! Să nu-i zici nici cine sunt, nici de avere, nici de palat. Nu! Treaba ta cum faci, te descurci! Vreau să-i pregătesc surpriza! Înţelegeam că, din modestie şi delicateţe, domnul mavrodin nu adusese niciodată vorba despre adevăratul ajutor pe care i-l oferise lui Fane.
- Om te fac, dacă mi-l aduci! a sărit iar. Te împaci cu fata, fă ce-oi şti, da' mi-l aduci să vadă că Fane a ajuns om! o fi el profesor mare acuma, cum zici tu, da' nici Fane nu-i un oricine!
- N-o să fie uşor... am spus. E un om important şi nu ştiu dacă o să accepte fără să ştie unde vine.... poate că mai bine ar fi să încercăm o vizită prin surprindere...
- Nu! m-a întrerupt, încruntându-se. Să vină aici! ori e mai bogat ca mine?
- Nu zice nimeni, nea Fane, asta. Păi cine e mai bogat ca matale? matale, dacă ai vrea, ai fi în revistele alea cu top 300.
- Aş fi, să ştii că aş fi. Am eu o vorbă a mea. "Pe lumea ailaltă sufletu', pe asta, caşcavalu'". Da până atunci, mai e. Ştii tu de ce-o să mor eu la o sută de ani? Pentru că am fost deja dincolo şi ştiu cum e şi nu-mi mai e frică de moarte. Şi moartea vine mai întâi la ăia care are frică de ea. Ca şi sărăcia...
- Asta cam aşa e, nea Fane. Sărăcia nu prea e bună...
- Dar-ar de sărăcie, că sărac m-a aflat şi raul. Şi în loc să treacă uite-aşa pe lângă mine şi să se ducă, m-a luat la el! Aşa un suflet n-am mai cunoscut toată viaţa mea! Aici să mi-l aduci şi n-o să-ţi pară rău. Adu-mi-l să ne amintim de tinereţe şi de profesor. Că tare mai îmi e dor de el, Dumnezeu să-l binecuvânteze, că mi-a fost ca un tată. oameni cu suflet mare, bă, şi el, şi doamna. Era răscolit de amintiri. Sentimente şi emoţii îi treceau în valuri peste chip. Se uita în gol în televizor, unde un celebru manelist mângâia formele apetisante ale unei brunete focoase în pantofi cu toc cui şi pantaloni foarte scurţi supraelastici.
- Bine, nea Fane, văd eu cum fac şi-l aduc.
- Păi, nea Fane, a intervenit Andrei, n-ar fi mai bine să-l aducem după ce terminăm palatul, ca să-i facă impresie şi mai mare?
- Tu zici bine ce zici, Trimisule, a făcut Fane, căzând pe gânduri.
- E altceva când îl primeşti cu palatul gata... Eu zic că merită... în trei, patru luni îl şi dăm gata.
- Bine, atunci, s-a hotărât şi s-a întors spre mine. Deci ne-am înţeles. Astea, a arătat spre paginile răsfirate acum pe pat, să ştii că îmi place! Uite banii. Şi acuma, gata că tre' să dau neşte telefoane. Suma era cea asupra căreia conveniserăm, aşa că am luat banii, ne-am ridicat şi-am ieşit.
- Cum ai de gând să faci? m-a întrebat Andrei, in timp ce părăseam palatul.
- Încă nu ştiu. mai am trei luni să mă gândesc...
- Eşti atât de sigur că îl poţi aduce pe profesor în Buzescu?
- E doar o chestiune de tactică. De ceva vreme lucrează chiar la o monografie a rromilor.
- Cine ar fi crezut... Eliade, bătrâne, Eliade! a spus, deschizând portierele din alarmă. oricum o întorci, chestia e dată naibii!