Pana de curent

Schimbul începea la ora 15, dar Val a sosit, ca de obicei, mai devreme. A glumit cu colegii din tura precedentă, a făcut un tur al Camerei Principale de Comandă şi a semnat, procedural, în Registrul de Operare. "Se predă una bucată reactor nuclear ANDU, cu toţi cei 660 MW din caietul de sarcini, şi sigiliul CNE nr. 214. Predat/Primit - Ilieş, Trică/Val". Andu, aşa cum îl alinta tot personalul Centralei, era reactorul numărul 1 şi singurul, deocamdată, în funcţiune. Val avea să-l opereze, astăzi, singur: colegul lui de tură anunţase că e bolnav şi nu găsiseră cu cine să-l înlocuiască.
 
Pe Andu, Val îl văzuse ridicându-se din noroaie, trăise vremurile când până şi ei, cei care îl construiau, se îndoiau că va funcţiona vreodată. De-abia după Revoluţie, Andu căpătase tehnologia şi specializările pentru personal necesare. După trei ani, atunci când se apropiau probele şi punerea în funcţiune, Val fusese trimis la cursurile de operatori de la St. John's.
 
Pleca pentru un an şi jumătate. Şi-o aminteşte pe Dana, pe aeroport, în dimineaţa plecării. "Dragul meu, eu cred ca nici nu trebuie să-ţi spun asta: tu du-te liniştit, gândeşte-te doar să te întorci sănătos. La nimic altceva. Eu aici voi fi; şi de alţii nu-mi pasă. Hai să te sărut. Să-mi scrii şi să-mi trimiţi poze."
 
Pe Dana o cunoscuse în urmă cu şapte ani, la "Balul Constructorilor". Era pe atunci studentă în anul întâi la Finanţe-Bănci, la Bucureşti. O ştia el mai dinainte, dar numai din legendele oraşului. De, oraş mic, ştia toată urbea şi când te duci să cumperi pâine! Legenda Cernavodei spunea că, atunci când va accepta ea o întâlnire, de-abia atunci se va construi podul mult visat peste Canal, între gară şi oraş. Mulţi încercaseră să forţeze construirea podului, funcţionase şi un pariu, dar Dana nu ieşise până atunci cu nimeni. Deşi, după aceeaşi legendă, era fată de "gaşcă". În seara Balului, ea fusese cea care îl invitase la dans. "Hei, atomistule, am auzit că la o adică aţi fi în stare să aruncaţi în aer întreg judeţul. Dar, aşa, la un rock, se încumetă domnul?"
 
Se încumetase, dansaseră împreună toată seara, şi tot ea îl ameninţase, atunci când o condusese acasă: "De mine nu scapi aşa uşor. Bucureştiul nu e la un capăt de ţară: eu acolo învăţ şi atât, să-ţi fie clar! Dar sâmbetele şi duminicile vor fi ale noastre, ne-am înţeles? În timpul săptămânii poţi să înveţi centrala aia pe de rost; eu ţin la oraşul ăsta şi la casa părintească, aşa cum ţin, de acum încolo, şi la tine. Aşa că ai grijă să nu sară nimic în aer."
 
I-o luase înainte şi cu declaraţia de dragoste. S-au iubit din prima clipă şi tot aşa se iubeau şi acum. Tot oraşul aştepta cu nerăbdare să le joace la nuntă. Zodiile se adeveriseră: la doi ani de la balul cu pricina, începuseră lucrările la podul mult visat de tot oraşul, podul peste Canal.
 
Cu gândurile aiurea, Val făcu rondul aparatelor de măsură, cercetă jurnalul de pe consola calculatorului. Mai avea timp, oare, să-şi schimbe gândul? Merita Andu să treacă prin chinurile pe care i le pregătise? Dar la el, la Val, se gândea cineva? Merita el calvarul prin care trecea de o săptămână încoace?
 
Îl întrerupse din gânduri ţârâitul interfonului. Era nea Fane, decanul operatorilor, şeful turei. Îl suna din Camera Secundară de Comandă. "Val, vezi că nu mi-ai dat codul de acces la Chilia Principală."
 
Nea Fane mai glumi un pic, apoi uită de ce sunase: tocmai începuse meciul pe PROTV. Val răsuflă uşurat. Nu era o întâmplare că nu-i dăduse, la intrarea în tură, codul de acces în Camera Principală de Comandă, aşa cum prevedea procedura.
 
La St. John's, timp de un an şi jumătate, studiase pe brânci. Câţiva fuseseră trimişi acasă, nefăcând faţă testelor dese şi dure. Alţi câţiva uitaseră să se întoarcă. Val nici măcar nu se gândise să rămână acolo. Repeta de zeci de ori, la simulator, secvenţele de pornire şi de oprire a reactorului. Reuşise primul la testele finale. Când s-a întors din Canada, Andu nu mai avea secrete faţă de el. El şi Dana şi-au scris des în tot acest timp. Niciodată nu i-a trecut prin minte că Dana va face altfel decât i-a spus la plecare.
 
La întoarcere, la Otopeni, ea s-a lipit strâns de el şi i-a spus: "Nu te mai las să pleci. Sâmbătă ne logodim! Iar după ce pui reactorul în funcţiune, facem nunta, da?"
 
Cât a mai tras la probe şi la punerea în funcţiune! Alte optsprezece luni. Rar când mai ajungea pe acasă. Fura cele câteva ore de somn pe un pat pliant, în Camera de Comandă. Nu era aparat de măsură, circuit sau cablu, de care să nu ştie. Când privea acum monitoarele sau panourile sinoptice, vedea parcă fasciculele de neutroni ciocnindu-se, pompele de circulaţie cărând apa încălzită, aburul antrenând grupul generator. Andu era copilul lui drag. Şi el, Val, voia să-l pedepsească pentru ceva ce Andu nu făcuse...
 
În urmă cu trei zile, puţin după ce stabiliseră data nunţii, tocmiseră şi muzica, trimiseseră invitaţiile, Dana îl anunţase, aşa, ca într-o doară: "Val, m-a invitat Sergiu, ştii, inginerul de la Staţia Seismologică, să iau masa cu el, sâmbătă. Tu tot eşti în tură sâmbătă seara. Sper că e OK, nu?" "Unde?" - apucase să îngaime, trăznit, de parcă "unde" ar fi avut vreo importanţă. "La Nada Florilor, sâmbătă la 7 seara" - preciză Dana, ca şi cum ar fi fost vorba de întâlnirea ei cu Val, şi nu de rendez-vous-ul ei cu Sergiu.
 
Pentru că a rendez-vous ar fi sunat invitaţia aceasta pentru oricine. Sâmbătă seara şi la Nada Florilor! Restaurantul-hotel de pe malul Dunării, la doi kilometri de oraş, cunoscut şi sub numele de "două beri şi un pat", locul în care nu numai şantieriştii Centralei, dar şi mulţi localnici îşi consumau aventurile. Dar cum să se gândească la ceva rău, când nu s-a gândit nici măcar o dată, în cei şapte ani de când se iubeau, mai ales în acele optsprezece luni de pustietate la capătul Canadei, că Dana ar putea să facă ceva rău pentru ei, ceva care să-l rănească?
 
Nu încercase s-o convingă să renunţe. Niciodată nu încercase să-i impună ceva: ştia că n-ar fi izbutit. Zbuciumându-se şi totodată încercând să nu arate asta, fiind la fel de atent şi la fel de tandru ca întotdeauna, căutase să-şi explice cum de acceptase Dana o asemenea invitaţie. Invitaţie aproape jignitoare pentru orice femeie. Cum rămânea cu faima ei şi cu nunta lor de peste o lună? Nu reuşea să ajungă la nicio concluzie; nu putea fi decât un vis urât. De un vis urât nu poţi scăpa decât uitând de el. Încerca în zadar. Nu reuşea.
 
Cu cât se apropia sâmbăta întâlnirii, frământarea îi sporea. Nu putea să-şi scoată din minte gândul încolţit azi noapte, când se răsucise în pat fără ca să aţipească măcar o clipă. Nici acum, la pupitrul de comandă, când încă ar putea să renunţe la acel gând, nici acum nu poate să renunţe; o va face! Cu orice risc!
 
E aproape ora 4. La 6 va fi întuneric. În patru ore, Andu poate fi adus la 80% din putere. Când puterea lui scade sub 80%, alte centrale din sector ar trebui să compenseze deficitul de putere. Dar ştie bine că atât Năvodari-ul, cât şi Palas-ul au grupurile în revizie: nu vor putea să intre, la avarie, neplanificat. Întreg judeţul va cădea în beznă. Judeţul, aşadar şi Nada Florilor. O oră. Sau chiar numai o jumătate de oră. Doar atât. Atât cât să scurteze o întâlnire care nu le poate aduce decât rău. Lui şi Danei.
 
Un plan simplu, riscuri nenumărate. Întâi şi-ntâi - Andu. N-a mai fost oprit niciodată. Ca operator, a parcurs de zeci de ori, pe simulator, secvenţa de oprire planificată. Trecând pe modul de operare manuală, puterea poate fi redusă treptat, cu oprire pe paliere. O va reduce numai până la palierul de 80% din puterea reactorului. Dacă merge mai departe, riscă declanşarea sistemelor de oprire la avarie, cu inundarea şi izolarea reactorului, cu alarma de evacuare a tot ce respiră pe rază de 30 Km. Ori asta ar fi prea mult, l-ar pune pe butuci pe Andu pentru cel puţin un an. El vrea numai să "evacueze" Nada Florilor şi apoi să redea oraşului lumina. Va vedea cum se va descurca mâine cu înregistrările de pe cele două camere de luat vederi. În mod sigur le vor analiza.
 
E ora 16:03 când trece comanda pe manual. Face o însemnare în Registrul de Operare, cum că aparatele indică scăpări în reactor, harta neutronică prezintă anomalii, semn că sunt elemente defecte de combustibil nuclear. Se mai întâmplase asta, merseseră timp de o zi cu 96% din putere.
 
La ora 17, în plină repriză a doua, sună nea Fane. "Ce-i mânzule, ţi-a scăzut energia? Vezi ca eşti la 95%". Val îi răspunse liniştit: "Ştiu nea Fane, mă tem că iar ne-au trimis elemente de combustibil cu defecte. Parcă zirconiul ăla ar fi Pepsi-Cola de nu îi nimeresc compoziţia. Dar n-am vrut să te deranjez de la meci. Cât e scorul?" "Ne-au dat un gol cu arbitrul; toată galeria noastră e pe garduri. Sună-mă dacă e ceva serios."
 
Când echipa preferată, Farul, e condusă, acasă, cu un gol, şi încă un gol dat cu ajutorul arbitrului, nu-l încarci pe om cu veşti şi mai neplăcute. Ca, de exemplu, că Andu e pe manual. Şi că, de fapt, puterea e la 94%.
 
Ştie că nu face bine. Cu atâtea înregistratoare, va fi greu să-i convingă mâine că a fost vorba de combustibilul defect. Şansa lui ca să mai mângâie butoanele lui Andu este să-l ierte pentru greşeala de interpretare a hărţii neutronice. Pe nea Fane ar fi trebuit să-l aibă deja aici. Ori, el nici măcar n-are de gând să-l lase să intre în Camera Principală de Comandă până nu se va încheia totul. La 85% ar trebui să cheme la telefon o listă de 15 nume. Inclusiv la Sistemul Energetic Naţional.
 
Dana ştie că el nu poate greşi din neştiinţă. Dacă va lega de el pana de curent şi seara de la Nada Florilor, e pierdut. Aici e, de fapt, riscul cel mai mare. N-ar fi încă prea târziu: ar putea să repună comanda pe automat şi să revină la regimul nominal. Şi totuşi nu se simte în stare să renunţe.
 
E ora 18:30, când se termină şi comentariul etapei. Nea Fane sună, disperat de ticăloşenia arbitrilor şi de cei 88%. Val se face că nu-l aude când îi cere codul de acces, se face că nu-l aude deloc, că nu mai merge interfonul. La telefon nu răspunde; mâine va spune că era concentrat pe readucerea lui Andu la nominal.
 
Acum poate privi liniştit cum, pe măsură ce manevrează maneta, ca pe o manşă de avion, concentraţia de "otravă" din moderator creşte, numărul de neutroni acceleraţi se reduce pe hartă, ca şi în calandrie, şi puterea scade, scade. Ora 19:00 - 84%, ora 19:30 - 82%, ora 19:50 - probabil că aşteaptă felul doi, poftă bună - acul atinge, încet, 80%. Pe monitoarele de supraveghere din exterior dispar luminile oraşului. "Ne pare rău, avem o pană de curent, credem că e generală, că nu se vede nici releul de televiziune din oraş, aşa că poate mai poftiţi pe la noi, la Nada Florilor, şi altă dată." Pe Andu îl va ţine pe palierul de 80% timp de o jumătate de oră. Apoi îl va trece, la loc, pe automat, şi îl va suna şi pe nea Fane că totul e sub control, bine că nu şi-a stricat bunătate de meci cu bagatela asta. Până la ora 23, când vine schimbul următor, vor fi aproape de regimul nominal. Ce-o fi făcând Dana?...
 
Dana îl văzuse pe Sergiu o singură dată, la o petrecere de Crăciun, la Primărie. Dacă schimbaseră, atunci, două-trei vorbe. Ca să-l întâlnească din nou, din întâmplare, când venise să-şi plătească taxa auto, la ei, la Secţia Financiară. Nici ea nu ştia de ce acceptase invitaţia lui la masă; şi, încă, la Nada Florilor! Se chinuise, după aceea, o după-amiază întreagă, ca să-şi explice cum de s-a întâmplat una ca asta. Nu, nu era din cauza lui Val: pe Val îl iubea ca-n prima zi. Gândul că vor fi împreună, aşa cum au fost timp de şapte ani, dar de acum încolo sub acelaşi acoperiş, gândul acela n-o speria de fel. Era poate "ceva", nu putea să spună exact ce, în felul în care Sergiu lansase invitaţia. Nu păruse resemnat că va fi refuzat. Nu arborase nici siguranţa cu care un bărbat frumos, care face să se întoarcă multe capete atunci când trece pe stradă, face o propunere, convins că va fi acceptată. Parcă spunea: "uite, eu aş vrea să mă întâlnesc cu tine sâmbătă seara şi, oricât de mică e şansa ca tu să accepţi, eu asta am vrut să spun, pentru că mi-ar părea rău mai târziu dacă n-aş spune-o acum." Nici măcar nu-l întrebase de ce tocmai la Nada Florilor; ar fi însemnat să-l bănuiască de o intenţie pe care privirea lui o excludea. Renunţase să ajungă la vreo concluzie. După ce îi spusese lui Val despre invitaţia lui Sergiu şi că are de gând să-i dea curs, convinsă fiind că el nu are de ce să-şi facă griji şi că ea îl iubeşte atât de mult încât nimic rău nu se va întâmpla, uitase de toată povestea.
 
Asta numai până sâmbătă seara. Acum, stătea la masă cu un bărbat cu care timpul trecea în mod agreabil, mâncarea era bună, conversaţia era vie, dar nu se îndrepta spre nimic, în afară de desert. Poate şi spre un "mulţumesc, mi-a făcut plăcere" la poarta casei ei: nu neapărat rece, dar punând totuşi un punct care să excludă orice continuare.
 
În momentul când se gândea la toate acestea, sigură că va găsi tonul potrivit pentru acele cuvinte de despărţire, în momentul acela se stinse, brusc, lumina. Chelnerul aprinse, îndatoritor, o lumânare adusă în grabă, spunându-le că nu se mai văd nici luminile din oraş, că trebuie să fie o pană generală de curent.
 
La lumina lumânării, vinul începu să lucească altfel în pahare, umbrele lor, proiectate pe pereţi, să se apropie: mâinile lui Sergiu aprinzându-şi ţigara, palma lui atingându-i palmele, mângâiere pe care ea nu o aşteptase, dar pe care acum nu o respingea, o dorinţă care creştea în ea, mai mult fiori decât plăcere...
 
Se trezi abia dimineaţa. Nu-şi amintea decât vag cum ajunseseră în camera de la etaj. Trupul ei memorase însă toate senzaţiile acelei nopţi care se terminase atât de neaşteptat. În camera aceea nu ajunsese din întâmplare; şi-o dorise, fără să ştie de ce, numai după ce se stinsese lumina. Şi-o dorise la fel de mult cum şi-o dorise şi Sergiu. Şi faptul că încă mai tresălta de îmbrăţişările lui, şi faptul că nu simţea niciun fel de remuşcare la gândul că l-a trădat pe Val, toate ţineau de misterul acelei nopţi.
 
Ajunsă acasă, îl sună pe Val. Nu era acasă. Sună la Centrală şi i se răspunse că e într-o şedinţă. Vrea să lase un mesaj? Nu, va reveni. Va reveni şi îi va spune că el şi ea nu vor fi împreună. Şi că îl iubeşte pe Sergiu. Cum aşa, de când? Uite-aşa, de ieri, mai exact după pana de curent. Dar, parcă dintotdeauna. Nu, nu mai e nimic de făcut; speră ca el să înţeleagă.
 
Când sună Sergiu, îl luă la rost. "Păi bine, stimabile, mă abandonezi în locuri de pierzanie? A, ţi-a dereglat pana de curent seismografele? Te iert şi te aştept. Unde? La 4, la Lămâiţa, în centru. Sigur că-i voi spune lui Val; sper să-l găsesc până atunci. Era într-o şedinţă. Cum, îţi ceri scuze pentru că pana de curent ne-a stricat seara? Nici nu ştii cât de mult greşeşti: pana aceea a schimbat totul. Cum? Îţi povestesc eu mai târziu. A, să nu uit: Te iubesc!"