Totul pe alb

Era toamnă. Sâmbătă. În tramvai, în dreptul Spitalului Filantropia. Redactorul de la editură mă sunase în sfârşit, în seara dinainte. "Vino mâine, pe la 11, trebuie să discutăm. Ar fi ceva acolo, mai ales că zici că eşti debutant. Chiar n-ai mai scris niciun roman? E şi ceva construcţie, dialogul e aproape firesc, umplutura e cam cât trebuie, tuşeele îţi reuşesc." Ce nu merge? - l-am întrebat, nerăbdător. "Scenele de sex." Toate? "Toate. Le ratezi, sistematic, pe toate. Nu-ţi scapă niciuna. Când am ajuns la Costineşti, unde Mihai al tău are nici mai mult, nici mai puţin de trei într-o zi, ca mesele de la cantină, era să arunc manuscrisul cât colo. Păi ce faci tu, rescrii "Elevul Dima dintr-a şaptea"? L-a scris Drumeş, gata, altul nu mai are voie să scrie aşa." Adevărat - m-am scuzat - dar toate trei au apoi continuare. "Continuările nu ar fi rele, dar ce te faci dacă începuturile sunt proaste: lungi, siropoase. Începutul e explozie; sexul - prima dată - e ardere violentă, e explozie nucleară. De-abia mai târziu poate să ardă molcom, ca focul în vatră. Lasă, acum e târziu, discutăm mâine. Dar am vrut sa fii pregătit."
 
Tramvaiul - nu prea aglomerat - dăduse curba pe bulevardul 1 Mai. Scosesem manuscrisul din servietă şi reciteam scenele în cauză. Nu prea vedeam ce era de corectat. Problema mea veche: mi-e greu să revin pe text, să corectez. Aşa, pentru a corecta o frază, o virgulă - asta da. Dar să schimb pagini întregi, îmi va fi foarte greu.
 
Redactorul avea dreptate. Scrisesem cu frână. Scriind, mă gândisem că niciun scriitor nu scrie din propria experienţă erotică. Mă gândisem că toţi sunt pudici, ca mine, şi că toţi scriu din auzite, sau adunând, compilând din ceea ce scriseseră alţii mai înainte. Poate chiar fără să-şi dea seama, lăsându-se în voia subconştientului, aşa cum probabil mi se întâmplase şi mie cu cele trei "mese" de la Costineşti.
 
Mai întâi i-am simţit parfumul.
 
Mirosul de linoleum, de detergent prost, care cuprindea întreg tramvaiul, fu îndepărtat de unul neobişnuit, nemaiîntâlnit. Carnal - ăsta e cuvântul. Mirosea cum miroase un trup cald de femeie, dimineaţa, când se ridică de pe un pat aşternut cu garoafe. Apoi aveam chiar să simt trupul acela cald, pentru că se lipise de spătarul banchetei şi de umărul meu, legănându-se pentru un timp în ritmul tramvaiului. Continuam să citesc, cu nasul în manuscris, cu simţul olfactiv în extaz, simţind cum căldura pântecului ei îmi invada, treptat, nu numai umărul, ci întreg corpul.
 
Înainte de a o vedea, aveam să o aud: o voce hotărâtă, care ştia ce spune, groasă la timbru, şoptită:
- Cum merge? spuse vocea, interesată.
- Cum merge, ce?
 
Am ridicat privirea, ca să nu par nepoliticos. Doamna de lângă mine - mignonă, într-un pardesiu negru cu buline albe, scurt până deasupra genunchilor, strâns bine pe trupul zvelt, cu picioarele drepte, urmărind dunga ciorapilor, şi ei negri, cu pantofii fini, şi ei negri - merita din plin să fie privită. Răspunsul veni repede, purtat de dorinţa ei de a-mi scurta trecerea în revistă:
- Cu scrisul, cu ce altceva?
- Nu ca pe roate, i-am răspuns, nemulţumit de replica mea.
- Nici pe roate nu mai mergem mult: se lucrează la şină, pe Miciurin. Aşa că avem destul timp să vorbim. Trec eu la fereastră, sau te dai puţin mai încolo?
 
I-am făcut loc, mutându-mă pe locul de la fereastră, oarecum mirat că doamna în pardesiul negru cu buline albe găsea firesc că trebuie să vorbim. Mă rog, să vorbim despre şine, despre tramvai, despre reparaţii, ar fi fost cât de cât normal. Îndată ce trecusem de Piaţa 1 Mai, tramvaiul încetinise. Apoi, după scurt timp, se oprise de tot. "Se lucrează la şine", începură să discute călătorii, grupaţi ad-hoc de acest interes devenit, dintr-odată, comun.
 
Însă, odată aşezată lângă mine, doamna în pardesiul negru cu buline albe îşi lipi coapsa de a mea, lăsând subiectul ITB şi revenind la foile pe care le aveam pe genunchi. Foi pe care le vedea acum mai bine. Parfumul ei îmi intra acum prin toţi porii, de parcă mă tăvăleam printr-un strat cu garoafe. Cu o palmă micuţă, mă ajuta să dau paginile - firesc, de parcă ar fi citit propriul ei jurnal.
- Grigore Stamatescu - "Semne" - citi ea antetul de pe fiecare pagină. Cam lung nume pentru un scriitor. Necomercial. Scuză-mă - era să uit bunele maniere - Emma Grama.
- Încântat, am şoptit, anemic. Ăsta da nume de scriitor.
 
Nu eram deloc ironic. Îmi spuseseră şi alţii: aveam un nume prea lung pentru un scriitor. Redactorul zisese şi el acelaşi lucru: "poate te gândeşti la altceva, la un pseudonim."
 
Asta era acum: nici nu trecusem de el şi, gata, trebuia să-mi schimb numele!
- Nu, eu nu scriu, răspunse Emma. Ce te nemulţumeşte?
 
Eram gata să-i spun că nimic nu mă mai nemulţumea de când apăruse ea lângă mine. Nici măcar întârzierea tramvaiului. Uitasem că analizam scenele de dragoste, ca să văd ce se poate face, dacă îmi vine vreo idee cum să le corectez. Chiar mă bucuram că ea, dând câteva pagini, trecuse de scena fierbinte pe care o evaluam la rece.
- Descrierile. De personaje, de locuri, i-am răspuns, parând, încercând să o îndepărtez de pagina cu pricina. Astea nu-mi ies.
- Nici scena aceea de dragoste de la pagina 12 nu mi s-a părut izbutită. (Apucase deci să citească, înainte de a da eu pagina). Ce-i aia "o cuprinse în braţe, lipindu-şi corpul de corpul ei, însetat să i-l cunoască? Gabriela se opuse la început, ferindu-şi faţa de buzele lui, făcând ca sărutările lui să se piardă în părul ei blond şi moale?" Pe mine, la pagina asta m-ai pierdut, adio - mimă Emma o ridicare indignată de pe banchetă. Dar, de fapt, se lipi şi mai strâns de mine, ca şi când textul de la pagina 12 ar fi fost o cauză comună, care trebuia rezolvată de amândoi.
- Mai bine mi-ai spune cum se numeşte parfumul - am şoptit în gând, privind prin geam la vitrina de la "Electrocasnice".
 
Înregistram atent, cu toate simţurile în alertă, fiecare mişcare, fiecare cuvânt care venea de alături. Nu îndrăzneam însă să o privesc. Dădea paginile cu stânga şi, deşi mai mică de înălţime, braţul ei era deasupra braţului meu drept. La fiecare pagină nouă, sânul ei poposea pe braţul meu, rămânând acolo - ca şi cum acolo îi era locul - până când Emma termina de citit şi dădea o nouă pagină. Nu părea să poarte sutien.
- Nu, nu port, şopti ea, ca şi cum mi-ar fi citit gândul. Uite, n-am citit tot, văd că sunt mai multe scene de amor, dar, din ce am citit, mi se pare că greşeşti chiar de la modul de abordare. Personajul tău încearcă să le cucerească şi să le posede pe toate femeile frumoase pe care le întâlneşte. Tipul ăsta de bărbat e destul de comun. E greu să vii cu ceva nou. Vreau să spun, ca scriitor. Lui nu-i pasă dacă stârneşte sentimente sau nu. Precis că mai şi dă greş în vânătoarea asta continuă. Ce-ar fi dacă ai inversa complet situaţia?
- Adică bărbatul să fie cel vânat, prada de cucerit? Poate, ştiu eu...
- Nu ţi s-a întâmplat asta, nu?
- Nu, mărturisesc că nu. Şi dacă au fost încercări, să le zic "incipiente" - zâmbeam, în sfârşit, semn că începusem să mă relaxez - nu le-am dat curs.
 
-Aş putea să te ajut aici. Emma îşi întoarse faţa către mine, căutându-mi privirea. Dar să ştii - continuă ea - nu e ce ai putea să crezi.
 
Abia atunci am întors capul şi i-am văzut pentru prima dată faţa, de aproape. Ochii negri, uşor apropiaţi, mă priveau liniştiţi. Buzele, întredeschise, lăsau să se vadă dinţii mici, strălucitor de albi. Părul, şi el, negru, era tăiat scurt, sprâncenele abia conturate, machiajul - discret. Părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani.
 
Nu ştiu ce a citit în ochii mei atunci când m-am întors, privind-o la rândul meu. În mod sigur că nu dorinţă. O priveam ca pe ceva care nu există, ca pe o fantasmă. Probabil, însă, că admiraţia nu mi-am putut-o ascunde. Dar aceasta, pentru o femeie frumoasă ca Emma, nu era, în mod cert, o noutate.
 
Sigură că acum o privesc, ea întoarse capul, mai dădu o pagină şi - ca o continuare firească a gestului - îşi făcu palma căuş, sub pagină, sub haina mea, sub centura pantalonilor, deasupra fermoarului. Rămase aşa un timp, fără să mă privească. Apoi îşi întoarse din nou faţa spre mine, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum palma ei era firesc să fie acolo.
- Nu e deloc ce crezi, îmi spuse din nou, netulburată, privindu-mă iar, cu dorinţa de a mă convinge.
 
Pentru prima dată de când apăruse lângă mine, mă simţeam crispat. Mă gândeam cât timp va trece până când bărbăţia mea va da semne. Şi tare aş fi vrut ca aceasta să nu se întâmple niciodată. Aş fi vrut să pot să o controlez, aşa cum încercam să dirijez personajele şi situaţiile din primul meu roman.
 
Tramvaiul coti pe Miciurin. Fără să-şi mişte cât de puţin mâna stângă, Emma deschise cu dreapta fermoarul poşetei, scoase de acolo un pix şi notă un număr de telefon pe pagina de manuscris. Îşi retrase mâna stângă şi, ţinând pixul cu ambele mâini, mi-l întinse, cu un aer solemn:
- Păstrează-l. Sper să-ţi poarte noroc. Şi, dacă te interesează ajutorul meu, sunt acolo -adăugă ea, arătând spre numărul de telefon de pe manuscris. Şi, încă odată, nu uita: nu e ce ai putea crede.
 
Înainte de a se ridica, îşi aplecă iar faţa spre mine, de data aceasta atingându-mi obrazul cu părul, ca într-un sărut.
- Nu te ridica, îmi şopti. Eu cobor la Caşin. Îmi doresc să-ţi citesc tot romanul, tipărit. Succes. A, era să uit: parfumul. Parfumul e Plaisures. Estée Lauder.
 
În staţia de la Caşin, de pe refugiu, mi-a făcut un semn: să o sun. Apoi, când tramvaiul s-a pus din nou în mişcare, am zărit-o urcând treptele bisericii.