Previziunea aceasta n-a fost comentată la modul serios. Doar câţiva experţi în astrofizică şi-au dat cu părerea, pe la TV, că şansele ca ea să se adeverească, adică să ne ducem în hău - şi bogaţi şi săraci, şi frumoşi şi urâţi, şi tineri şi bătrâni - sunt egale cu şansele ca echipa naţională de fotbal să câştige Cupa Mondială. Adică, aproape nule.
Aşa că lumea îşi vede liniştită de treburile ei. Adică, se pregăteşte de Crăciun şi îl aşteaptă pe Moşul, sau pe mama lui Fuego, ca să împodobească bradul. În ceea ce mă priveşte, mâine ar trebui să merg la serviciu. Iar astăzi, joi seara, ar trebui să fiu la pubul Dublin, împreună cu Bryan, Adi şi Ştef, la deschiderea weekendului.
Până acum doi ani, Adi, Ştef şi cu mine începeam weekendul tot la Dublin, dar vineri seara, după serviciu, ca toţi oamenii. Mergeam la Happy Hour, numai noi trei sau împreună cu alţi colegi, beam o bere-două, făceam planuri pentru sâmbătă şi duminică şi ne retrăgeam la casele noastre cu ultimul metrou sau cu ultimul tramvai.
Schimbarea s-a produs atunci când a apărut Bryan. Bryan a venit acum doi ani şi jumătate, trimis de la filiala Microsoft din Sacramento ca să ne instruiască într-o tehnologie nouă de programare. A stat atunci numai o săptămână: ziua ne preda nouă, angajaţilor filialei din Bucureşti, seara îl duceam la Dublin. Îl duceam şi îl lăsam acolo. Nu mai văzusem, până atunci, pe cineva care să bage în el atâta bere. Bere şi, între beri, shoturi: lichioruri, cocktailuri. Pentru berea asta ne-a îndrăgit. Au mai fost la mijloc şi două colege care i-au arătat din plin ospitalitatea românească. Îl aduceau, pe rând, dimineaţa, de la hotel la firmă. Oricât ar fi băut în seara dinainte şi orice altceva ar fi făcut cu acele colege, Bryan era proaspăt şi ordonat în expunere. Era mai mare dragul să-l asculţi. Ca mulţi americani, scria cu stânga, ceea ce ne-a fascinat pe toţi.
Bun, s-a terminat cursul, el a plecat, colegele au suspinat. Nu numai cele două care-l cunoscuseră mai îndeaproape au suspinat. Toate tipele din firmă îl regretau. Pesemne că Rodica şi Adina, că ele fuseseră "ospitalierele", îi făcuseră reclamă.
Partea nostimă, pe care n-am ştiut-o imediat, a fost că şi Bryan suspina, acolo, în California. A făcut el ce-a făcut şi ne-am trezit iar cu el, peste şase luni, fix acum doi ani, în preajma Crăciunului. Project Manager la Testare. Adică, şeful meu. Din păcate pentru mine, nu în California, ci în Băneasa. Microsoft România.
Fizic, era neschimbat. Tot pe la 1,90 m, tot suplu, tot blond, cu părul tuns scurt, perie. Nu e de mirare că Rodica, şefa lui Adi de la Dezvoltare Software, îi dăduse referinţe bune. Păi Rodica mă încercase şi pe mine într-o noapte de Team Building la Pârâul Rece. Mă încercase şi se întorsese la Contabilul Şef. Mai ai de învăţat, Dane, m-a expediat ea. Eu mi-am zis că o fi fost la mijloc funcţia.
Era el, Bryan, neschimbat, dar învăţase, binişor, româna. Bănuiesc că de la vreo colegă româncă de acolo, din California. În pauze.
Bryan a venit la noi luni. Joi seara ne-a strâns la Dublin. Toată firma. El a făcut cinste. Berea a curs în valuri. A ţinut un speech în care ne-a lămurit că ne va onora for ever cu prezenţa sa: Unu, datorită calităţii şi preţului berii şi Doi, datorită ospitalităţii doamnelor şi domnişoarelor de pe la noi. Bănuiesc că Adina şi Rodica s-au simţit mândre de o asemenea apreciere.
Cred că ochise deja grupul nostru. S-a aşezat la masa noastră. I-am prezentat pe Adi şi pe Ştef.
- Bun. Suntem patru. Avem efectivul minim pentru poker. Unde jucăm?
Noroc că jucasem, destul de des, în studenţie, altfel ne-am fi făcut ţara de râs.
- Ar fi cămăruţa din spate, pe coridorul cu toaletele, a propus Adi. Vineri e cam aglomerat aici, la Dublin...
- De ce vineri? l-a întrebat Bryan. Viaţa începe joi seara. Asta va fi prima regulă. De luni până joi ne vindem creierul, de joi până duminică plătim ca să-l inundăm în alcool. O.K.?
Sigur că eram de acord cu mici inundaţii bahice: nu eram nişte novici. Dar simţeam că el nu la asemenea fleacuri se referea. El viza potopul. Valuri uriaşe de bere. Ne-am uitat unul la altul, de parcă ne-am fi întrebat: Oare vom face faţă? Vom fi la înălţimea situaţiei? Vom merita fericirea de a fi aleşi de Bryan?
Observând ezitarea noastră, Bryan a simţit că trebuie să-şi îmbărbăteze echipa. Un Project Manager nu trebuia să se teamă de obiective, oricât de greu de atins ar fi ele. Şi nici să neglijeze forţa colectivului chemat să le îndeplinească.
- Ţară cu femei frumoase şi cu bere ieftină, dar şi cu multă plictiseală. Nu trebuie să ne lăsăm în voia ei. Cum ziceţi voi? Omul sfinţeşte locul, nu? Domnia plictiselii trebuie să înceteze. Să instaurăm domnia fun-ului. Ia să vedem, cum vă distraţi, aşa, în general? Dan?
Am dat raportul. Ca unui şef. Realist, dar cu mici înfrumuseţări.
- Deschidem weekendul vineri, aici. Ştiu, zici să ne mutăm joi seara. O.K. Mergem la film cu prietenele, când avem. Mergem prin Centrul vechi, pe la cluburi. Vara, când se mută cluburile pe litoral, o tulim acolo sâmbăta şi duminica. În concedii, mergem pe munte. Cam o săptămână. Din cabană în cabană.
- Adică vă căţăraţi pe creste ca să vedeţi ce e jos? Asta-i insanitate, s-a revoltat Bryan.
M-am ruşinat. Săptămâna aceea de munte, pentru care făceam planuri cu luni întregi înainte, părea a fi un fel păgubos de a ne distra.
- Tot în concediu, mergem prin Europa. Sunt atâtea locuri minunate. Cred că aici Europa taie America: la diversitate.
- Muzee, cetăţi, castele? Chestii din astea? O să-mi lipsiţi când plecaţi în concediu.
Parcă ne şi vedea plecaţi şi el, rămas singur în Bucureşti, plictisindu-se de moarte.
- Ascultă, Bryan, dar tu ce propui? Cum să omorâm plictiseala despre care vorbeşti?
- Poker - joi. Completare la regula numărul unu, care spune? Aud?
- Distracţia începe joi, am răspuns toţi trei, într-un glas.
- Dar nu mereu, că devine rutină. Notaţi: regula numărul doi: Nu iertăm nici o damă. Prioritate au colegele. După cum cred că v-aţi dat seama, eu am început, deja. Nu ştiu voi cum staţi în privinţa asta. Până joia viitoare vreau să avem lista cu toate tipele sub patruzeci de ani, care arată bine şi care merită atenţia noastră. Odată aprobată, lista devine o listă To-Do: De Executat. Fiecare dintre noi trebuie să facă sex cu toate tipele de pe listă.
- Eu am prietenă, s-a împotrivit Ştef.
- Cum o cheamă? E la noi? s-a interesat Bryan.
- Felicia. Lucrăm împreună la Dezvoltare Software, a raportat Ştef.
- Trecem, deocamdată, peste amănuntul ăsta. Trecem la regula a treia: Niciunul dintre noi nu va zăbovi mai mult decât strictul necesar, adică o noapte sau un weekend, la niciuna dintre femeile cu care va face sex. Niciuna. Să fie ea Kim Kardashian, Pamela Anderson sau Nicoleta Luciu.
- One night stand? m-am arătat cunoscător.
- Din floare în floare, mi-a întors-o Bryan. Nu trebuie să vă spun eu cât de plictisitoare e căsătoria. Văd că v-aţi ferit, până acum, de ea. Iar prietenia, prietenia nu e prea departe de căsnicie. Obligaţii. Încorsetare. Ia spune, Ştef, te duci cu ea la cumpărături? O aştepţi când merge la coafor?
- Mda, a făcut Ştef, încurcat.
- Adori asta, nu?
- Îmi place Felicia, trebuie să înghit şi asta, s-a scuzat Adi.
- Dar de ce trebuie să înghiţi? De ce trebuie să-ţi pui singur laţul în jurul gâtului? Şi să-l mai şi strângi. Regula numărul trei ne va feri de sufocare. Le iubim, le respectăm, dar numai pentru o noapte. Sentimente - da, dar numai temporare.
- Toate colegele, fără excepţie? a gândit Adi, cu voce tare. Şi cele măritate?
- Şi ele. Pe cele cu care you have scored, cele la care aţi înscris, le bifaţi pe listă încă de la început şi nu vă mai încurcaţi cu ele. Treceţi la celelalte.
- Şi dacă ne lovim de un refuz? Dacă una dintre ele ne respinge. Dacă, pur şi simplu, nu vrea. Ce facem? s-a interesat, neutru, Ştef.
- Ţi s-a întâmplat chestia asta?
- Prin liceu, da. Chiar şi la facultate. Pe aici mai există specia aceea care cred că în America a dispărut: fete mari, vor numai cu cununie. Sperioase. Tipe care nu ştiu ce pierd. Tipe cărora le pare rău imediat după ce te refuză, a elaborat Ştef. Ar mai fi şi faptul că nici nu apuci s-o dezbraci pe una, că află întreaga companie. Suntem noi - şi eu, şi Dan, şi Adi - mari şi tari şi de neînlocuit, dar, dacă întindem prea mult coarda, riscăm să ne zboare.
- Prieteni, mediul corporatist e acelaşi aici, ca şi la filiala din California. Acolo nu am ratat nimic, n-o să ratez nici aici. Voi avea grijă ca nici voi să nu rataţi. Stresul dintr-o companie ca a noastră are numai un singur leac. Un leac exprimat în trei cuvinte: sex, sex, sex. Vi s-a părut că măcar una dintre colegele cu care v-aţi culcat vrea să se mărite? Nu cred. Şi ele, ca şi noi, vor să aibă fun, să se distreze azi, că mâine iar ne chinuim creierii cu biţişorii. Am dreptate?
Cam avea. Majoritatea era formată din tineri. 25 - 35 ani. Toţi performanţi, toţi bine plătiţi. Toţi stresaţi de termenele scurte ale proiectelor. Trebuia să se descarce, cumva, de stres. Nu cu program, nu conform regulii a treia a lui Bryan, dar o făceam. Mai devreme sau mai târziu, se auzea că X s-a culcat sau s-a cuplat cu Y. Şi, în acea ecuaţie, X şi Y căpătau mereu alte nume. Numai că, uneori, după un timp, aceeaşi combinaţie de nume revenea în ecuaţie. Ori, regula lui Bryan excludea repetarea, re-cuplările. Aici era singura diferenţă.
Am constatat atunci, în acea primă joi, că, de fapt, făceam tot ce ne propunea să facem Bryan. Şi noi beam, dar începeam de vineri, nu de joi. Şi noi înscriam, ca să folosesc traducerea lui din engleză, cuplându-ne cu o colegă sau alta. Numai că el ne îndemna să facem lucrurile astea cu program, fixându-ne scopul şi urmărind să-l atingem cu orice mijloace. Să nu ne oprim până nu lăsăm Dublinul fără bere. Să nu rămână nici o colegă nemângâiată. Ca IT-ist, Bryan nu putea lăsa lucrurile la voia întâmplării. Toate trebuiau procedurate. Execuţia trebuia să fie perfectă iar, în final, părţile - executantul şi beneficiarul - trebuia să fie pe deplin satisfăcute.
Pe ideea aceasta a continuat, atunci, răspunzând temerilor lui Ştef.
- Ai pomenit de rateuri, Ştef. Completare la regula a treia: rateurile trebuie evitate. Rateul unuia dintre noi se poate repercuta asupra planului comun de acţiune. Ziceai că, pe aici, vorba zboară repede. La fel e şi la Headquarters, la Reading, la fel e şi în California. Nu de vorba bună care zboară trebuie să ne temem. Dacă află toţi că ai înscris cu bine, asta e publicitate gratuită. Suntem buni şi predăm proiectele la timp, au nevoie de noi, tipa a fost satisfăcută - nimeni nu va avea nimic cu noi. Dar, dacă dăm rasol, dacă tipa se plânge, a doua zi, că n-a fost satisfăcută, atunci e de rău. Publicitate negativă. Compania nu poate sta pasivă atunci când o salariată conştiincioasă este înşelată în aşteptări. Aşadar, My friends, atenţie la calitate. Orice rateu ne poate împiedica să ducem, la bun sfârşit, Lista.
Aşa a rămas, acum doi ani. Să ne vedem joia următoare şi să aprobăm lista. Şi, apoi, să trecem la acţiune.
Nu ştiu precis de ce rememorez acum, când vine Sfârşitul lumii, tocmai ce s-a întâmplat în acea seară. Poate pentru că, fiind joi seară, ar trebui să fiu cu ei. Ar trebui să beau cu Bryan, cu Adi şi cu Ştef şi să glumesc pe seama sfârşitului care e aproape. Să închinăm în cinstea mayaşilor care, în urmă cu opt sute sau o mie de ani, prevăzuseră totul. Inclusiv felul în care noi patru ne vom prăbuşi în hău, plini de Heineken, ajutând orice damă care şi-ar fi pierdut, în context, echilibrul.
Dar eu sunt singur acasă şi rememorez. M-am scuzat faţă de ei, le-am spus că e ziua mamei şi că mă duc s-o serbez. De aceea voi lipsi mâine de la serviciu. Să mă acopere: febră mare, tuse. Au râs de mine. Mi-au zis că sunt un egoist, că vreau să fac Sfârşitul lumii pe cont propriu. Bryan a zis See you on Monday, la firmă sau pe unde vom fi, cu toţii, luni.
Bineînţeles că nu e ziua mamei. A fost doar o scuză, acolo. Adevărul e că, deşi nu cred în previziunea unor tipi care n-aveau calculatoare, algoritmi şi modele matematice, mă încearcă o presimţire. Presimt că se va întâmpla ceva. Nu ştiu exact ce. Dar pare a fi ceva destul de serios ca să-mi bântuie subconştientul. Destul de serios ca să mă facă să mă bucur că nu sunt, cu ei, în Centrul vechi.
Nu ştiu de ce rememorez, într-un asemenea moment, tocmai schimbarea produsă de venirea lui Bryan. Poate pentru că nu pot să retrăiesc chiar fiecare clipă a vieţii, fiecare zi. Cum îmi beam cafeaua cu lapte, cum mergeam la grădiniţă, cum coloram elefănţei roz şi cum îmi mâncam sanvişul din ghiozdănel. Mi-ar trebui, numai pentru asta, doi ani. Alţi doisprezece ani - ca să stau în bancă, să fiu cu inima cât un purice că mă ascultă şi eu n-am învăţat. Şi alţi patru, ca să merg la cursuri, să stau până noaptea târziu, cu Ştef şi cu Adi, în Centrul de calcul, lucrând la proiecte. Sau, să fiu tot cu ei, la cămin, jucând poker şi ascultând, la nesfârşit, Pink Floyd. Mi-ar trebui, cu totul, douăzeci şi opt de ani, atâţia cât am acum.
Ori, eu am la îndemână cel mult o zi. De aceea cred că rememorez numai momentele de schimbare. Iar venirea lui Bryan, cu programul său de omorât plictiseala, e, fără doar şi poate, un punct important de cotitură. E, de fapt, cea mai recentă turnură pe care a luat-o viaţa mea. Iar dacă mayaşii aceia au prezis corect sfârşitul de mâine, ar fi nu numai cea mai recentă turnură, dar şi ultima...
Pentru că turnură a fost. După joia aceea, cam neîncrezători la început, am pornit la întocmirea listei. Pe măsură ce adăugam nume în tabela Excel, ne simţeam tot mai atraşi de planul lui Bryan. Eu şi Adi am adus lista în joia următoare, aşa cum stabilisem, la Dublin. Bryan nu cunoştea tot efectivul feminin, aşa că nu ne-am bazat pe el. Surprinzător, Ştef n-a colaborat. De luni până joi a fost posomorât. S-o fi gândit că o punem şi pe iubita lui pe listă. Bineînţeles că n-am inclus-o pe Felicia...
După ce am dat pe gât prima cutie de Guinness, Bryan a luat de la noi lista. A examinat-o atent, de parcă analiza specificaţiile unui produs nou. Pe cele patru exemplare erau înşirate numele tuturor doamnelor şi domnişoarelor la care urma să dăm asaltul. Numai una şi una. Aşa cum ne spusese Bryan, nu ne propuneam să devenim societate de caritate. Urâtele şi disperatele nu aveau ce căuta pe listă. Bryan putea să fie mulţumit.
Pe coloane erau numele noastre. Patru coloane, patru nume. În căsuţe, urma să bifăm, fiecare, în dreptul tipelor cu care ne culcasem. Rodica, şefa lui Ştef de la Dezvoltare Software, avea deja două bife: a mea şi a lui Adi. Bryan a scos un pix şi a adăugat un alt X în dreptul ei. Apoi, un altul, pe coloana lui, în dreptul Adinei.
Ştef, care nu văzuse lista, i-a cerut cele patru exemplare. A scos un pix şi a adăugat, pe toate patru, numele Feliciei. L-a bifat, în dreptul lui. Apoi, a mers la linia Rodicăi şi a adăugat un X şi la ea. Pe urmă, la fel de încruntat cum fusese toată săptămâna, i-a înapoiat lista lui Bryan şi a mârâit printre dinţi:
- Acum poţi să completezi şi tu, Bryan.
Aşadar, Rodica era bifată de toate părţile. Că se culca tot cu Contabilul Şef, asta nu mai era treaba noastră. Noi ne îndeplinisem, avant la lettre, misiunea. Toţi patru. Aveam mai puţin de lucru.
Dar ce era cu Felicia? De ce o adăugase Ştef şi ce anume mai avea de completat Bryan în lista noastră? Întrebările au zburat din privirile noastre, ale lui Adi şi a mea, către Ştef. Ştef a ridicat din umeri:
- Vă lămureşte domnul Bryan. Poate mă lămureşte şi pe mine, ca să înţeleg mai bine.
Domnul Bryan a răspuns calm, ca şi când n-ar fi băgat în seamă tonul de gâlceavă din glasul lui Ştef:
- Prieteni, dear Ştef. Înainte de a porni la drum trebuia să clarific lucrurile: Felicia, iubita ta, intră sau nu pe listă? Aşa că, vinerea trecută am sunat-o pe Rodica şi i-am cerut numărul Feliciei. O să scurtez relatarea, căci nu vreau să suferi. Eu unul n-aş suferi, dar pe tine te văd cam încruntat. Am sunat-o şi am invitat-o la mine, sâmbătă seara, ca să privim, împreună, cometa Halley.
- Da, s-o aşteptaţi în balcon, 40 sau 50 ani, până la următoarea apariţie! a răbufnit Ştef.
- Ai dreptate, dar ce contează? a continuat, imperturbabil, Bryan. N-a existat femeie pe care s-o fi invitat cu formula asta, care să nu vină. Notaţi, vă rog, linia asta de început: e copyright Bryan, dar vă dau voie s-o folosiţi: Vino la mine să privim împreună cometa Halley. Aici, în România, nu poţi folosi, la agăţat, chestia cu Can I buy you a drink. N-o poţi folosi pentru că la voi e prostul obicei să plăteşti consumaţia damei cu care ieşi. La noi, plătim nemţeşte. A, să nu uit, regula numărul patru: nu plătim consumaţia tipelor. Plătim fifty-fifty. Au vrut egalitate între sexe, să fim egali în toate privinţele!
- Ai zis c-o să fii scurt, a mârâit, din nou Ştef. Hai, varsă tot.
- Păi asta a fost tot. Am tot privit cometa, la mine în garsonieră, până duminică dimineaţa. Conform regulii a treia, n-o s-o mai văd niciodată pe Felicia. E vreo problemă?
Şi, fără ca să aştepte vreun răspuns de la Ştef, Bryan a adăugat un X, pe coloana lui, în dreptul numelui Feliciei. Lângă X-ul lui Ştef.
Asta era, deci, completarea despre care pomenise Ştef. Auzise el ceva, de aceea o adăugase pe iubita lui pe listă. Mai bine zis fosta lui iubită. Auzise, dar a vrut să audă totul din gura lui Bryan. A vrut să auzim şi noi.
- Nu e nici o problemă, Bryan, a răspuns Ştef, într-un târziu. Numai că la noi nu faci chestii din astea. Nu te dai la iubita sau soţia prietenului.
- Stai, că nu înţeleg. Dacă Felicia nu voia să vadă cometa, nu venea în Dorobanţi. Încerca s-o vadă, singură sau cu tine, de la ea, din Colentina. O cometă nu e ca Arcul de Triumf, s-o vezi numai de pe Kiseleff. N-am dreptate? Dan? Adi?
Adi şi cu mine eram siguri că se vor încăiera. Dar Ştef n-a sărit la bătaie, nu l-a înjurat pe Bryan, nu a rupt nici un scaun din bar. A părut că şi-a vărsat tot necazul prin trecerea numelui Feliciei pe listă. Terminase cu ea. O şi pedepsise. Vorba lui Bryan: dacă ea avusese numai atâta minte încât să intre singură în bârlogul lupului, ce rost ar fi avut ca el, iubitul ei, să-i apere blana?
Simţind că momentul greu a trecut, Bryan a plusat:
- Peste câteva luni îmi vei mulţumi, Ştef. Cred că nu ţi-ar plăcea să stai pe tuşă şi să ţii scorul, în vreme ce noi bifăm nume după nume. Acum, ai drumul liber. Nici prea mult poker n-ai fi văzut, prietene. Cum am fi jucat noi, în trei?
N-ar fi fost exclus ca Bryan să fi acţionat intenţionat ca s-o scoată pe Felicia din peisaj. Prea se mişcase repede. Nu m-am dus mai departe cu gândul. Adică, nu m-am gândit că, din punctul de vedere al americanului, el, Bryan, făcuse un bine, ba chiar se sacrificase, nu numai pentru Ştef, dar şi pentru întreg grupul.
- Ar mai fi nişte mici detalii. Le voi formula tot ca reguli. Regula a cincea: nici o partidă de sex fără condom. Prezervativ, pe româneşte. Aici nu mai plătim egal. Domnii vor face cinste. Pentru început, poftiţi câte cinci pachete din partea casei.
Tocmai atunci, Mia, chelneriţa, ne-a adus al doilea rând de bere. S-a aplecat, aşezând paharul în faţa fiecăruia, dându-ne încă o dată ocazia să-i admirăm decolteul. Privită de departe, ar fi părut că studiază pacheţelele acelea mici pe care Bryan le pusese în faţa fiecăruia. O cunoşteam demult, ne văzuse de atâtea ori făcuţi pulbere, încât o consideram ca pe un fel de membră a grupului.
- Vă ajung pentru seara asta, domnilor? Americane? l-a privit, întrebător, pe Bryan.
- The best. Durată îndelungată de funcţionare. Ca bateria Duracell. Vrei să le încercăm?
- Nţt! Eu sunt de modă veche, mister. Prefer fără. Numai să fiu sigură de animal. Şi, bineînţeles, animalul să merite.
A părut că vrea să spună să mă merite, dar s-a corectat la timp. Nu voia să se dea mare. Mia avea un nemaipomenit simţ al măsurii. Ştia întotdeauna până unde să se întindă cu clientul. Şi transmitea, nu ştiu cum, limitele până la care clientul se poate întinde cu ea. Nu numai sânii ei erau uimitori, dar şi corpul, privirea, mişcările repezi - profesionale şi feminine în acelaşi timp - erau ale unei tipe de clasă. Seara servea la Dublin, de joi până duminică. În rest, studia Dreptul. Era în primul an.
- Lasă că ne mai împrietenim noi şi te aduc la zi, a plusat Bryan.
- Am vorbit cu patronul, aveţi, în principiu, cămăruţa pentru joc, a schimbat vorba Mia.
- Perfect. Pot să comand o masă specială pentru jocul de cărţi? Să o livreze direct aici, la Dublin?
- Orice vreţi dumneavoastră, mister Bryan. Chiar şi un pat, deşi avem o canapea destul de confortabilă. Puteţi s-o încercaţi oricând.
Şi, spunând asta, Mia şi-a lăsat palma stângă pe umărul americanului. Ştiam ce îţi transmite, în tot corpul, atingerea aceea. Dar mai ştiam că, în fapt, nu e nimic altceva decât un gest profesional, prin care îl face pe client să se simtă bine, atât de bine încât să nu se zgârcească la bacşiş. Iar dacă Bryan îl va lua ca pe un avans, se va înşela crunt. Deşi mulţi încercaseră, nimeni n-o "bifase" pe Mia. Cel puţin aşa spunea folclorul irlandez de la Dublin.
Mia a plecat la treburile ei. Îşi făcuse datoria: ne făcuse să uităm de Felicia şi, în acelaşi timp, îşi marcase teritoriul faţă de Bryan. Dacă intra în el, ştia ce-l aşteaptă. Privirea lui Bryan a însoţit-o până când s-a pierdut printre mese.
- Regula numărul şase, la şase am ajuns, nu? Cine nu poate veni la poker, anunţă din timp. La bere se mai admit absenţe nemotivate, dar să jucăm în trei e ca şi cum am naufragia pe o insulă pustie, fără bere şi fără Mia. O.K.?
- Propun şi eu o regulă, Bryan, am intervenit. Regula a şaptea: Bem numai până când nu mai putem lega vorbele. Când devenim incoerenţi, ne oprim. Trei, patru, cinci beri - cât duce fiecare.
- Vrei să spui zece. Abia după zece beri încep să povestesc lucruri pe care nici eu nu le-am ştiut până atunci. De acord cu regula a şaptea, a aprobat Bryan...
În aceşti doi ani câţi au trecut de atunci, am tot adăugat reguli noi. S-au făcut vreo sută. Pe primele douăzeci le ştim cu număr cu tot, restul le-am reţinut numai ca idee. Cele mai multe au venit de la poker. Nici vorbă să jucăm mereu după aceleaşi reguli. Adică, să avem ordinea obişnuită: o pereche, trei bucăţi, chintă, culoare, full, careu, chintă de culoare, chintă royală. Bryan ne-a învăţat să jucăm ca americanii. La fiecare joc, o altă regulă. La unul, cea mai mare carte e chinta spartă la valet. La alt joc, poate imediat următorul, asul e cartea cea mai mică. Reguli care mai de care mai aiurite. La fiecare trebuia să adaptezi o altă strategie de joc.
Odată cu progresele la poker, făceam progrese şi cu lista. La început a mers mai încet. Dacă apărea un X pe lună la mine, la Ştef sau la Adi! Foloseam noi formula lui Bryan Vino la mine să privim împreună cometa Halley sau metodele noastre, tradiţionale, cu mersul la un concert sau la un film, dar succesele veneau greu. Grea era şi desprinderea de după noaptea de sex. Era clar că nici noi, nici colegele, nu asimilasem metoda americană. Noi încercam să aplicăm regula a treia; ele se aşteptau la o relaţie, cât de cât, de durată.
În perioada aceasta grea, de început, victoriile le-a repurtat mai ales Bryan. În câteva luni bifase unsprezece nume, ceea ce însemna cam o treime din listă. Nu mai spun că, spre deosebire de noi, care trudeam numai şi numai pentru listă, Bryan lucra şi suplimentar. Rădea tot pe unde ne duceam. Ajunsese cunoscut şi în Centrul vechi, şi în Dorobanţi, şi pe malul Herăstrăului. Îi venise şi maşina, pe care o pusese la vapor la San Francisco. Un sau o Corvette, ultimul tip. Aspirator de dame, nu altceva. Numărul de California îl apăra de agenţii de circulaţie, care nu-l opreau nici la ore mici, la care orice şofer e suspect că a băut. Dar, acelaşi număr, îl devoala tuturor amatoarelor de maşini bengoase şi de paşapoarte americane. Roi veneau spre el! Chiar şi cele care veneau la baruri cu iubiţii, plecau acasă cu el. Ca să vadă cometa Halley, bineînţeles. De nu ştiu câte ori numai muşchii lui Ştef ne-au scăpat de iubiţi ofuscaţi, care nu respectau dreptul damelor la libera alegere.
Însă, încet-încet, la firmă s-a auzit despre lista noastră. Probabil că s-a auzit de bine. Partea feminină zumzăia ca un stup de albine harnice. Munceau toată săptămâna, dar aşteptau weekendul cu inima cât un purice: Îmi vine sau nu-mi vine rândul? Cutărică a fost deja cu Bryan, cu Dan şi cu Ştef. Eu, numai cu Adi. Când îmi vine rândul la ceilalţi? O să fie mai bine decât cu Adi? De fapt, nici cu Adi n-a fost rău.
În cealaltă tabără, cea a bărbaţilor, am început să primim priviri piezişe. Ăştia patru, adică noi, ne iau pâinea de la gură. Toate colegele ies numai şi numai cu ei. Nouă ce ne rămâne?
Au apărut şi câteva reclamaţii pe la Resurse umane, cum că aşa şi pe dincolo. Că Don Juani, că facem femeile să sufere. Răutăţi. Noi ne vedeam conştiincioşi de termene, munceam de ne săreau capacele de luni până joi, iar vinerea, după cheful de joi noaptea, o luam mai uşor pe la serviciu. Pe româneşte, o ameţeam. Aşa cum prezisese Bryan, ne-au lăsat în pace. Eram de neînlocuit.
Poate că era chiar mai mult decât atât. Noi patru înfiinţasem un fel de serviciu sau un departament foarte necesar într-o firmă ca a noastră. Furnizam sex la locul de muncă. Mai bine zis, sex legat de locul de muncă. Colegele noastre nu mai erau obligate să bată drumurile sau cluburile în căutarea partenerilor. Îi aveau chiar sub nas. Gata să le îndeplinească dorinţele. Nu mai spun că eram parteneri siguri, verificabili, cu funcţii şi salarii onorabile, de care nu se plânsese niciuna dintre cele deja bifate. Aşadar, Microsoft putea să ne breveteze, să întemeieze echipe ca a noastră în toate sediile sale din întreaga lume. Putea chiar să introducă, în contractele de angajare, pe lângă beneficii ca salariul, asigurarea medicală privată, asigurarea pe viaţă, şi asigurarea că, în cadrul firmei, orice salariată va fi satisfăcută de un serviciu competent şi specializat, oricând va simţi nevoia să facă sex.
Sigur, zumzetul acesta era mai mult subteran. Prima dată mi-am dat seama de schimbare atunci când am făcut pasa la Adina. Era abia a treia. Le bifasem până atunci numai pe Rodica şi pe Felicia. Nici n-am deschis bine gura, că Adina a sărit, bucuroasă: La cât? La 8, la Carul cu bere? Vin, cum să nu vin. Dar îmi promiţi că îmi arăţi apoi cometa Halley?
Adina şi-a plătit şi consumaţia. Acasă nu m-a întrebat unde-i cometa, ci s-a concentrat imediat pe chestiunea pentru care venise. Ca şi la Carul cu bere, am participat la acţiune în mod egal, cu elanul caracteristic angajaţilor unei firme de renume. Dimineaţa am băut împreună cafeaua, i-am chemat un taxi şi dusă a fost. Joia viitoare am bifat-o în tabelul martor, pe care îl păstra Bryan.
Atunci, când cu Adina, am căpătat certitudinea că nu numai lista, dar şi regulile noastre sunt cunoscute. Şi că dragele noastre colege sunt pregătite să joace după acele reguli.
Restul a fost cât se poate de uşor. La xerox, la cafeteria sau în parcare, eram întrebat din priviri: Mie când îmi vine rândul? Ce mai aştepţi?
(va urma)