Capitalismul ne obligă să muncim prost şi dezonorant? Artiştii încearcă să reinventeze munca (la Art Encounters, Timişoara)

În casa-lume actuală, vieţuitorii-meşteşugari lucrează artizanal, pre-modern, pre-industrial, la propriile vieţi, dar o fac acasă, modest şi harnic, aplicat, într-o nouă indistincţie atelier-locuinţă, adică viaţă-lucrare, operă-operare, post-uzină, dar şi post-post-dematerializare post-fordistă: viaţa ca artă, inventare de moduri de întrebuinţare ale vieţii. Căci, ar trebui să ştim deja, nu există "viaţă nudă" (Agamben), ci doar încercări şi planuri de a denuda viaţa, de a o scoate în afara lumii, de a o lăsa descoperită, expusă, fără valoare: nerecunoscută, nepercepută moral ca viaţă.
 
Arta lucrează din nou la domiciliu, acasă, dincolo - sau, mai precis, dincoace - de orice separare şi diviziune artificială, economic-industrial-capitalistă, muncă/viaţă, reluînd însă (măcar în discuţie) categoriile istorice ale grevei şi şomajului.
 
Într-o extrem de preliminară (cum ar fi spus Derrida) formulare a ei, teza rîndurilor de faţă ar fi următoarea: după opoziţia modernistă artă/muncă, dar şi după respingerea hipermodernist-duchampiană a muncii, care a dus la aparenta ei dispariţie, la iluzia post-modernă a eliberării din alienarea muncii, la dematerializarea muncii, urmată de recuperarea neoliberală a artistului ca model al post-muncii şi, deci, de o "proletarizare" a artistului însuşi şi de o nouă exploatare generalizată prin descalificarea însuşi conceptului de muncă, arta pare că lucrează, azi, la re-calificarea şi relansarea muncii.

După "viaţă bună" după reţete standard, arta propune, azi, un nou stindard şi o nouă luptă: aceea pentru munca bună. Şi aceasta deoarece, avînd în vedere inevitabila obsolescenţă programată structurală pentru capitalismul financiar contemporan, singura capabilă să întreţină producţia tot mai accelerată de profit, în capitalismul actual se munceşte obligatoriu prost şi de mîntuială, şi, în acelaşi timp, invizibil, nerecunoscut, descalifica(n)t: "imaterial".

Aceasta mi se pare a fi una dintre liniile de actualitate, adică de contemporaneizare (nimic nu este, ci tinde, se străduieşte permanent să devină contemporan), ale artei contemporane: re-calificarea muncii, atît din punct de vedere categorial, cît şi din punct de vedere moral, adică re-calificarea însuşi conceptului, ca atare, de muncă, făcută să dispară cu concursul şi complicitatea artei înseşi, care a acreditat şi a pus, istoriceşte, umărul la impunerea, ca model şi normă socială, a artistului şi a lucrătorului "post-fordist" ca "antreprenor de sine", ceea ce a reprezentat - acum vedem! - o capcană, adică o mare promisiune de emancipare şi de realizare a autonomiei transformată în nou front de "aservire voluntară", fără opoziţie şi fără luptă, ba chiar cu iluzia întreţinută de mitul politic-publicitar al "realizării de sine".

Contemporaneitatea cu situaţia lumii, venirea în contemporaneitate cu lumea pe care o propune, strict actual, arta contemporană, mi se pare, aşadar, prin prisma cărţii lui Georges Perec, Viaţa - mod de întrebuinţare, dar şi a macro-expoziţiei Viaţa - mod de întrebuinţare, a consta tocmai în această "contra-privatizare" a artei: artistul se "retrage" acasă ca să recadreze viaţa şi munca, ca să poată trăi demn muncind bine. Ca în pre-moderrnitate (pentru a putea să reflecteze asupra proiectului de modernitate), atelierul lui este casa însăşi. Pe care artistul o locuieşte obligatoriu cu chirie, nu ca proprietar.

O viaţă care să poată fi trăită, pentru că ceea ce trăim nu este neapărat viaţă, iar viaţa nu mai este neapărat trăită de toţi oameni şi nici în exclusivitate de oameni şi de vieţuitoare, ci, deja, "trans-uman", de tehnologiile aflate în curs de aliniere pentru realizarea trans-ontologică a unei proteze totale a omului şi chiar a viului ca atare.