În ospeţie

Am fost mâniet rău! Da' mâniet, nu aşa! Am 87 de ani, da' până acuma nu mi s-o întâmplat aşa ceva. Îs luat cu baba mea de... de nu mai ştiu câţi ani (numa' popa Neculai, care ne-o cununat, mai ştie de când îs luat, păcat numa' că el îi la cimitir în deal de hăt ani), da' să am aşa nacaz în casa mea, n-am păţit. Era după Paşti. Ţin minte că mă grăbeam să tai via, că dăduseră ploi, pe urmă venise Paştile şi n-am avut timp de tăiat. Şi era târziu, cum tăiai coarda, cum plângea. Ţâşnea apa din ea. Iar ochişorii erau cât albina. Pământul era răzmuiet de la ploi, da' ce să fac? o tăiam aşa şi se bătea pământul. Pe urmă, la săpat, îl înjuram pe ceala care-o tăiat-o după ploaie şi-o bătut pământul. Nu râdeţi, c-aşa-i!

Buuun! Vin la mine în sara aceea trei: Gică Onofrei, care o lucrat la Metalurgică şi l-o dat afară că l-o prins cu rachiu în sticlă de lapte, pe urmă o intrat la Comtom, da' s-o dus la furat purcei bat clampă ş-o făcut puşcărie. Pe urmă lucra pe unde apuca, că era bun meseriaş, se pricepea la toate şi lucra cu drag, da' bea de stingea, ar fi băut tărie făcută şi din câcat, să mă iertaţi; zicea că tre' să bea, ca să nu-i tremure mâna la lucru. Ş-o trăit, dom'le, omul ista... Nici tu ciroză, nici tu nimica altceva. 'Cea că la el ficatu' stă în alcool, n-are cum se îmbolnăvi. Te pomeneşti!

Da' uite că m-am luat cu vorba şi... Vasăzică era Gică Onofrei, ista... Zaharia lu' Toader a Janei, leat cu mine, care are albeaţă la ochi, da' nu albeaţă mare, numai olecuţâcă, doar la un ochi nu vede deloc, la celălalt vede ceva-ceva, şi vărul lui Gică, Mitriţă Farfara, c-aşa-i zicem, da' pe el îl cheamă Ichim, o tânjală de om lungă şi slabă-slabă, care are el o nepoată, Nuţa. Umbla ea c-o ţigancă, una Cireşica, şi-o plecat cică la muncă în Franţa; cine ştie ce Doamne sfântu' o mai făcut ele pe acolo că le-o trimis înapoi ca pe miniştri: cu avionu'. Nuţa şi cu Cireşica umblau amândouă, dom'le, parcă erau înhămate! Raucă una, raucă cealaltă. Că pe Cireşica asta o ştiu de când era mititică. Pe vremea când tăiam porci, venea cu mă-sa, Garofina, şi cumpărau carne. Când auzea Garofina că în sat se taie porc la cineva, îndată se înfiinţa acolo, încă de dinainte de tăierea porcului, şi aştepta: să fie prima, să ia bucata cea mai bună. Că trebuia să te târguieşti cu ea... "Mie să nu-mi pui os." "Cum să nu-ţi pun os? Da' ce, porcu' ista îi numa' carne?" "Nu, mie nu-mi pui os." "Şi la ceilalţi oameni ce le dau? Numa' ciolane?" Uite aşa păţeai cu ea! Alerga prin sat c-o sută de lei (avea bani, că bărbatu-său câştiga bine la CFR) s-o schimbe şi se înfiinţa: grasă, năduşită, cu trei puradei holbându-se la carne şi înghiţind în sec. Era Cireşica, era Ghiţă, era... na! că i-am uitat numele la celălalt. Toţi o murit! Numai Cireşica ce mai trăieşte. Mâncau carne ca sparţii. Ghiţă o murit de ziua lui. O mâncat şi-o băut pân-o murit. Când îl întrebai cât costă cutare lucru, îţi răspundea: "Cam două kile de carne!" El calcula tot în carne. Numa' la carne se gândea. Iar Garofina se făcuse cât o batoză. Parcă era umflată cu ţeava de cârnaţi. Acuma de-abia mergea pe drum, era bolnavă de inimă de-atâta carne. Ş-o murit şi ea repede. Băăăi, dacă mănânci carnea ca ş-un câne până o termini! Mai fă şi tu nişte pârjoale... Eah!

Da' unde rămăsesem? Iaca că am uitat. Ei, dar cine le mai poate ţine minte pe toate! Pe de altă parte, am îmbătrânit, măi oameni buni! Mâine-poimâine îmi sună teleanca să mă ducă la locul cel fără de scârbă. Mă întâlnesc într-o zi cu părintele şi mă întreabă: "Ce mai faci, moş Mihai?" Şi eu încep să mă jălui: ba că mă doare ceea, ba că junghiu', ba că vătămătura. Da' el face: "Lasă că eu ţi-s leacu' matale, da' încă nu ţi-o venit vremea." Poate credeţi că mă prefac că-s ramolit, dar la ce să mă prefac, când mai am doi dinţi în gură. De mozolit, mai mozolesc eu, când dau de ceva moale, dar când e ceva tare mă chinuiesc până-mi iese părul prin căciulă; numai că eu am o bilă cum îi becul ista, aşa că n-are ce ieşi... Ei, da' să lăsăm morţii cu morţii şi viii cu viile! Hai, mai luaţi un pahar cu vin până-mi aduc aminte! Îi de butuc.

A, era vorba de Zaharia ista... Tare m-am mâniet. Dunăre! Vasăzică vin iştia, îi văd în ogradă, bătea cânele la ei. Eu eram cu pântecosul de Gavril, vecinul nostru, care de-o bucată de vreme se înnădise pe la mine, de când îl chemasem să joace şah cu nepotu-meu Cristinel. Şi eu îi dădeam vin lu' Gavril, ca să-l poată bate Cristinel la şah. Gavril îi plăcut om, ai ce vorbi cu el, da' când se vede lângă pahar, stă cloşcă, de vine nevastă-sa şi îl fluieră de la poartă să vină acasă. Câteodată îl trimit şi eu: "Ia mai du-te , Gavrile, acasă, că vreau să mă culc." Aşa mă gândeam să fac şi acuma, când, iaca, apar iştia trei. Ş-atuncea îi zic babei mele:
- Sai, Măndiţo, că ne vin musafiri. Şi scoate ceva de pune pe masă.
- D-apoi cum! Eu să dau de mâncare la un sat de oameni! Dă-mi pace capului!
- Hai, nu te mai fă zgârcită că nu eşti, îi zic. Pune nişte cozonac pe masă. Nu-ţi mai spun de cozonacii Măndiţei, măi Gavrile, mă întorc eu către Gavril. O laudă părintele în gura mare şi răsună satul de lauda lor. Şi istora n-are cică ce să le dea de mâncare!

Toate ca toate, dar când o ating pe Măndiţa la cozonaci, înseamnă că o ating la inimă. Aşa că atâta îi trebuie! Se şi repede în bucătărie să pregătească cele de trebuinţă.

Buuun! Intră iştia, bună-sara, bună-sara, ce mai faceţi, bine.
- Da' ce ai, Gavrile? Că te văd cam..., zice Gică Onofrei.
- Ce să am, măi, sânt bolnav.
- Cum! Vai de mine!
- Am nasul numa' roş de vreo câteva zile.

Mai şuguim noi o vreme, mai vorbim şi îmi spun de ce veniseră. Gică şi cu Farfara se apucaseră de o afacere cu porci şi-auziseră de la nu ştiu cine că eu am fost la iarmaroc, la Ruseni. Şi veniseră să vorbim de preţurile la porci. Pe drum se întâlniseră cu Zaharia, care, când o auzit că iştia doi vin la mine, zice: "Stai să merg şi eu. Nu l-am mai văzut demult pe Mihai". Că, v-am spus, sântem de-un leat.

Vorbim noi de preţuri, de treaba porcilor şi de câte şi mai câte. În timpul ista se înfăţoşază şi baba mea cu carafa de vin plină şi cu tablaua cu cozonac.
- Iaca de-aceea vin eu pe la mătuşa Măndiţa, zice Gavril, că ştiu că rămân c-o fărâmătură în barbă.

Şi băga în el felie după felie, de te gândeai unde mai încape, cu toate că are un pântece cât o bute.
- Da' ce ai acolo, băi Gavrile? zice Mitriţă Farfara, arătând cu degetul spre burta lui Gavril.
- Ce să am, bre! Căcat am.
- Da? se miră Farfara. Şi pe unde l-ai băgat?

După ce ne oprim din râs, Farfara zice:
- Bun cozonac, mătuşă Măndiţă! Sărâmâna! Anul ista n-am prea postit, ca să zici că acu îs ahtiat după mâncare bună, da' tot bun îi cozonacul matale.
- Da' ce mâncarea de post nu-i bună? face Măndiţa. Când îmi aduc aminte ce mâncări de post se făceau înainte, pfii! te lingeai pe degete nu altăceva.
- Da, da, face şi Zaharia. Pelincile Domnului la Crăciun, care prin părţile Vasluiului, de unde vin eu, se cheamă maşnice, cighir de culbeci, care se făcea în postul Sân-Petrului...
- D-apoi turtele cu julfă! adaugă baba mea. Turtele ca turtele: din făină de grâu, nedospite, coapte pe vatră, spălate olecuţă cu apă nu numai de cenuşă şi de funingine, da' ca să fie molcuţe. Da' julfa! Turtele iestea se mânjeau cu julfă... Iii! îţi sugeai degetele. Cât ai mânca, parcă tot ai mânca, deloc nu-ţi vine a zice "Mi-ajunge!"

Gavril, Gică Onofrei şi Mitriţă Farfara, care-s mai tineri, ascultă cu gurile căscate. Şi Gică de colo zice:
- Da' ce-i julfa, mătuşă Măndiţă, că eu, drept să spun, nu ştiu?
- Julfa se face din sămânţă de cânepă... Parcă o văd pe mămuţa! Lua o strachină plină cu vârv de sămânţă de cânepă din ştiubeiul de după ursoaica din pod. Mătura vatra c-o pană de gâscă şi punea sămânţa pe vatra înfierbântată, ca să se coacă. Asta pe mai îndesară, când dorm copiii, că altfel trebuie să ai mare grijă: îţi mănâncă toată sămânţa de pe vatră. A doua zi dimineaţa lua mama sămânţa din vatră şi o pune la chiuă. O bătea de câteva ori cu chilugul şi pe urmă se ducea afară s-o vânture bine de pleavă, de colb şi de cenuşă. Dacă nu adia vântul cum trebuie, mai sufla cu gura până rămânea doar firul sămânţei. Şi pe urmă iar fuga la chiuă şi dă-i şi chisază, şi dă-i şi chisază. Pe urmă deşărta sămânţa în sita deasă şi cernea. Ce-i rămânea punea iar la chiuă şi dă-i şi dă-i, până asuda săraca mămuţa. După ce termina, greul cel mare de-acuma începea. După ce cernea şi în sită nu mai rămânea nimica, vărsa tot în chiuă. Şi dă-i şi chisază, şi dă-i şi chisază! Pe urmă, după atâta muncă, băga mâna în chiuă şi simţea că sămânţa îi cleioasă la pipăit. Printre degete i se cocoloşea oloiul verde-gălbui. Atuncea cunoştea că sămânţa este destul de chisată. Pe urmă o scotea într-o strachină. Rădea şi chiua cu lingura bine. Făcea un foc bunişor, aşeza pirostriile şi încălzea apă într-un ceaun. Punea o trocuţă şi deasupra sita. Pe urmă răsturna sămânţa chisată în sită, pune apa caldă din ceaun şi mesteca cu o lingură. Freca şi mesteca aşa până ce în trocuţă curgea laptele care se zice "de buhai". E-o zamă grosuţă şi albă, dulceagă şi grasă, izact ca laptele adevărat. Mămuţa ne dădea şi nouă, copiilor, să bem. Fiecare cât putea, că era de unde. Laptele de buhai care mai rămânea în trocuţă îl punea mama în ceaun la foc, da' să nu fiarbă. Şi din lapte se strânge încet pe deasupra un fel de brânză negrie-verzie-cenuşie, pe care mămuţa o adăvăsea cu lingura, adică o strângea încetul cu încetul, şi o punea în strachină. Asta era julfa. Şi cu julfa ungi turtele. Doamne, bune mai erau! Dar poţi face câte şi mai câte cu julfa. Poţi face vărzări, poţi face păsat cu julfă. M-aş apuca să fac julfă, da' nu am sămânţă de cânepă. Unde să mai găseşti?
- Da, multe nu mai sânt, zice Zaharia lu' Toader a Janei. Nici vărzări, d-apoi vărzare cu mere. Mai ţii minte, Măndiţo?
- Cum nu! Se mai făcea mălai cu cireşe, bob mestecat, geandră - toate de sec, nu de dulce.
- Geandră? face Mitriţă Farfara. Iaca de asta chiar că n-am auzit. Ce-a mai fi?
- Să te tot întreci horpăind-o! zice Măndiţa. Geandra se făcea în Postul Mare. Dinioară se făcea din făină de mei, dar pe vremea copilăriei mele se făcea şi din făină de păpuşoi. Iei un pumn de făină, pe care o moi cu apă. Pe urmă dai la o parte din mijlocul vetrei jăraticul, şperla şi toată cenuşa. Pe vatra curată aşterni două frunze late de hrean. Pe frunze răstorni făinuţa şi o tipăreşti olecuţă cu lingura. Deasupra pui o frunză-două de hrean şi peste ele tragi focul, aşa cum a fost, învălind binişor totul cu şperlă, jăratic şi câtă cenuşă găseşti pe sub hoarnă. După aceea moţăieşti cam un ceas, aşteptând să se coacă. Când crezi că s-a copt boţul cum se cuvine, îl scoţi, îl baţi între palme şi sufli să zboare cenuşa. Îl cureţi de frunze, azvârli arsura, când este, pe urmă îl bucătăţeşti, stropeşti cu apă şi... înşfăci lingura. Hai la mâncare! O mântui degrabă, de zici că n-o fost!
- Măndiţo, zice Zaharia, aici n-ai dreptate, că nu pui făina între frunze de hrean. O pui între foi de curechi.
- Ba nu, de hrean.
- Ba de curechi, că-s mai groase.
- Dă-mi pace capului! De hrean. Adică nu ştiu eu!?
- Nu mă-nnebuni de cap: îs foi de curechi şi pace bună!

Mitriţă Farfara se bagă şi el în vorbă cu duhul blândeţii.
- Moş Zaharia, fă bine şi nu mai lua lumea în coarne.
- Da-s de curechi, măi omule! Altfel nici nu poate să fie. De curechi şi gata!
- Ba de hrean!
- Măi Zaharie, eşti turbat? Ce ai? îi zic şi eu.
- Dacă-s de curechi, îs de curechi. Eu nu mi-am pierdut minţile.

Când aude de pierdut minţile, babei mele îi sare muştarul:
- Uite ce-i! i-o trânteşte. Nici eu n-am scârţâit uşa niciodată pe la casele altora.
Că Zaharia ista asta făcuse: O lăsase pe Rusanda lui şi pe urmă tot o umblat pe la vadane.

Zaharia atuncea:
- Vasăzică aşa?!
- Aşa! îi zice baba mea tot încontrată.

Atuncea Zaharia sare ca o ţarcă de la masă, stupeşte pe podele, îşi îndeasă căciula-n cap şi pleacă. Uite aşa nacaz ne-o făcut! Barem să fi zis "bună sara" la cineva sau măcar să fi dat din cap. Ţi-ai găsit! O ieşit afară, o trântit poarta şi dus o fost! Ducă-se! N-am eu nevoie de aşa oaspete.

Ei, da hai să mai bem câte-un pahar. Să ne mai luăm! Că, vorba cânticului: "Hai, frate, să trăim bine, că moartea nu ştim când vine,/ Ori la mine, ori la tine./ Cine ştie cum a fi/ Şi când ne-om mai întâlni." Ca mâne ne-om duce cu toţii. Da' eu zic că ne-om mai întâlni. Se întâlneşte deal cu deal, d-apoi om cu om! Hai noroc şi să ne vedem cu bine!