Iubito, am venit!

Cel mai înalt omagiu pe care i-l aducea era desăvârşita ticluire a minciunilor zilnice, lucru pe care Claire îl considera nu doar talent risipit, ci şi semn al prostiei cu lustru. Grija cu care ambala adevărul înfofolit în miezul minciunii era, oricât de ciudat ar părea, o marcă a inteligenţei. Apoi, tonul plin de o dulceaţă trucată, nici prea multă, nici prea puţină, exact atâta câtă era necesară. Nu în cele din urmă, imitarea francheţii, care-i ieşea de minune. Un ton asumat cu hotărâre, plin de başi înmuiaţi de un la fel de asumat sentiment de vinovăţie, apoi promisiunea că toate astea nu vor mai dura mult, că îşi va da demisia din solicitanta funcţie de şef al departamentului didactic din universitate, care-i mânca tot timpul liber, transformându-i job-ul în muncă zi-lumină. Ar fi putut fi un actor desăvârşit.

Lui Claire îi convenea totul de minune. Nu mai era nevoită să inventeze trei mese pe zi, nu mai trebuia să-i calce ţiplă cele şapte cămăşi săptămânale, să-i lustruiască îndelung pantofii, să-i scoată perfect dunga pantalonilor, cu cârpa umedă, aşa cum văzuse în copilărie la tatăl ei, să-i asculte, seară de seară, lamentaţiile cu privire la cretinul de Paul care nu înţelegea nimic din economia de piaţă a departamentului de pregătire a personalului didactic, de al cărui bun mers depindea cuantumul lefei lor. Din contră, acum avea tot timpul din lume pentru a se ocupa, liniştită, de pasiunile ei, care pe Tom, însă, îl stinghereau: picta, scria poezii, tricota, se ocupa de trandafirii din curtea casei, de mozaicul cu care hotărâse, într-o dimineaţă depresivă de iarnă, că va îmbrăca zidurile grădinii, de sus până jos. Făcuse socoteala că doar lucrul ăsta i-ar putea lua doi ani, cu condiţia să aibă suficient de multe plăci de faianţă şi farfurii colorate ale căror cioburi să le potrivească într-un minunat decor marin, cu valuri turcoaz cu spumă albă, pescăruşi gri, nisip bej şi, undeva în stânga, în dreptul garajului, un pian cu coadă ale cărui picioare negre urmau să fie scăldate de apa transparentă prin care să se vadă pietrele, aşa cum văzuse pe o plajă aproape sălbatică, mulţi ani în urmă, pe vremea când încă îşi mai făcea concediile alături de Tom.

Închise telefonul şi-l sună pe George.
- Nu vine nici în seara asta, spuse şi închise din nou.

În doar 20 de minute, George îşi şi făcu apariţia, cu veşnicul trandafir rupt din grădina bisericii, unde-şi strecura mâna printre gratiile de fier ale gardului. De astă dată rupsese un trandafir galben, a cărui corcire cu trandafirii roşii din jur tivea petalele cu un portocaliu tare. George era mecanicul auto care-i sărise în ajutor în ziua în care Tom era plecat de-acasă iar maşina nu voise să pornească nici la a zecea cheie. Reuşise să-i omoare bateria tot insistând. Un tip adevărat, George ăsta. Un bărbat serios, tată de familie, cu copii deja mari, bine crescuţi, plecaţi la studii, un meşter excelent care, de fiecare dată când se întâlneau, îi povestea ultima carte citită, cele pe care Claire le citise cu douăzeci de ani în urmă. Lucrul ăsta o făcea să-l respecte foarte mult. Nu mai văzuse mecanici auto care să citească literatură clasică. George povestea frumos, chiar dacă, de cele mai multe ori, construia fraze prea lungi care sunau uşor agramat. Dar, pe măsură ce trecea timpul, fraza lui George devenea tot mai scurtă şi mai clară, se augmenta cu fel şi fel de neologisme, acordurile deveneau şi ele corecte iar esenţa cărţii era din ce în ce mai bine surprinsă, transformându-se, dintr-o povestire care înşira acţiuni, într-una în care simbolistica ţinea locul acţiunii iar concluzia, de cele mai multe ori filosofică, ţinea locul încheierii.

Claire era cu adevărat mândră de George. Nu se amăgea, ştia foarte bine că această mândrie târzie este pseudocompensatorie şi nu putea ţine locul reuşitelor pe care le ratase, cedând tot mereu nevoii lui Tom de-a o şti permanent acasă, la dispoziţia lui. Ştia că viaţa ei este o mare, perfectă ratare şi că nimic, de-aici înainte, nu mai avea cum redresa această situaţie. Aşa cum Tom deţinea priceperea de a ticlui minciuni minunate, mici perle desăvârşite de proză foarte scurtă, aşa şi Claire era expertă în a-şi tăinui, în spatele surâsurilor suave şi a gesturilor delicate, ura care se cuibărise de mulţi ani în cel mai adânc loc al sufletului. Aşa că era foarte bine, abia acum viaţa ei era împlinită, cu Tom plecat întreaga săptămână la şaizeci de kilometri de casă şi cu George, de trei ori pe săptămână, uneori şi de patru, câteodată dimineaţa, alteori după-amiaza, în patul matrimonial. Invariabil, cu George în vârful patului, bând vin roşu, făcând amor şi ascultând povestirile din clasicii britanici şi ruşi, Claire simţea gustul celui mai delicios triumf, cel asupra vieţii înseşi, şi abia apoi cel asupra porcului de nenorocit de Tom care, proiectat într-o funcţie la care nici nu îndrăznise să viseze vreodată, învăţase rapid să folosească toate avantajele care decurgeau de-aici. Iar cel mai preţios era acela că reuşea să vâre în aşternuturile jilave ale camerei din campus care îi revenise odată cu noua funcţie toate proastele care veneau să-şi susţină examenele în urma cărora căpătau dreptul de a preda elevilor din clasele mici.

George era motivul pentru care începuse să aibă din nou grijă de ea. Îşi vopsea părul la două săptămâni, îşi făcea manichiura şi pedichiura la două zile, se epila la trei zile, îşi reînnoise stocul de parfumuri şi de farduri, ţinea casa într-o curăţenie şi ordine perfecte, schimbase perdelele în toate camerele şi, invariabil, o muzică de fond plutea în aerul veşnic proaspăt şi parfumat din casă. Construise o atmosferă rafinată, unde îi făcea mare plăcere să-şi petreacă timpul cu George, care nu avea nicio problemă în a pleca de-acasă oricând, pentru intempestivele urgenţe auto care se iveau. Cât despre George, marea lui vitalitate îşi avea sursa în perpetua uluire că unui om de condiţia lui i se permisese măcar un simulacru de acces în pătura intelectualilor fini, un gen de elită pe care întotdeauna o admirase de pe margine şi despre care construise cele mai mirobolante fantasme. Ştia despre vecinii lui că el este profesor universitar iar ea este dublă licenţiată, cu un doctorat în habar n-avea ce - repara ceva la un motor de Chrysler când, într-o după-amiază, ea coborâse veselă din maşina lui Tom, îmbrăcată elegant, încălţată cu pantofi din piele de lac cu toc înalt şi cu o diplomă uriaşă în mână iar Tom îi deschisese vesel şi ceremonios uşa maşinii, invitând-o să coboare cu un "Poftiţi, Doamnă Doctor!". George ştia sigur că vecina lui nu este medic, deci acel apelativ nu se putea datora decât unui titlu de doctor în ceva. Asta se întâmpla cu vreo zece ani în urmă şi fusese momentul în care George începu să citească, sperând să reuşească să compenseze, cât de puţin, uriaşa diferenţă de statut, diferenţă care se topise instantaneu în momentul în care, în dimineaţa aceea când cu bateria pe care Clare o ucisese prin insistenţă, George ajunsese, nici nu mai ştia prea bine cum, între cearceafurile scrobite ale patului matrimonial din dormitorul elegant al soţilor Hidestone. Şi pentru că nu era deloc prost, nu se amăgea că astfel pătrunsese şi în elita mult admirată, însă relaţia cu Claire, interesantele discuţii cu ea îi ridicaseră şi întăriseră stima de sine la cote pe care George nu le mai cunoscuse. Lucrurile se menţineau funcţionale atât în ceea ce priveşte întâlnirile amoroase ale celor doi, cât şi în privinţa stimei de sine a lui George, căruia îi crescuse cota şi, prin urmare, nivelul de trai.

Într-o dimineaţă, când Claire cânta la pian un fragment dintr-un studiu de Scriabin, s-a surprins întinzând mâna şi dând pagina partiturii de pe pian, apoi următoarea şi următoarea şi, chiar dacă nu-şi dădea seama cum de ştiuse să urmărească partitura, pentru că nu văzuse în viaţa lui niciuna şi nu avea niciun fel de cunoştinţe muzicale, lucrul ăsta îi întări convingerea superiorităţii sale native, iar lui Claire i se păru că George primise o bună educaţie în copilărie, numai moartea prematură a tatălui despre care îi povestise, cândva, în trecere făcuse ca viaţa lui să ia o altă turnură, fiind nevoit de timpuriu să-şi susţină familia, îndreptându-se, astfel, spre şcoala de mecanici auto, în detrimentul unei cariere de intelectual. Lucru cu totul fals, deoarece George se născuse într-o familie săracă, nici vorbă de educaţie formatoare, nici vorbă de gândul vreunei cariere înalte, doar inteligenţa lui cu adevărat naturală şi, mai apoi, intuiţia faptului că un tarif exorbitant pentru serviciile de mecanic auto i-ar putea selecta o clientelă bogată şi snoabă. Aşa că, după ce absolvise şcoala de mecanici, după ce-şi încheiase ucenicia dormind, prin mila şefului, chiar în garajul unde muncea, reuşise să obţină un împrumut bancar cu ajutorul căruia îşi amenajase un mic garaj foarte dichisit la marginea unui cartier bogat. Strategia se dovedise a fi corectă, într-un singur an George reuşind nu doar să returneze împrumutul, ci şi să închirieze o căsuţă, la periferia aceluiaşi cartier, unde chiriile porneau de la o mie cinci sute de lire pe lună. Dar ambiţiile lui nu se opriseră aici, aşa încât, după alţi doi ani de muncă pe brânci, timp în care-şi cizelase manierele, imitându-i pe bogătaşii care-i aduceau maşinile pe bandă rulantă, reuşi saltul suprem, închiriind o casă în mijlocul cartierului, o casă împrejmuită de o uriaşă grădină din îngrijirea căreia făcuse o adevărată obsesie.

Tocmai făcuseră amor. Claire îşi plimba degetul arătător de-a lungul nasului lui George, apoi îl coborî deasupra buzelor, urmărindu-le conturul, urcând de-a lungul obrazului stâng, pe tâmplă, se opri o clipă, îl privi concentrată câteva secunde, apoi îşi aşeză capul pe pieptul lui şi oftă, strângându-şi braţele la piept.
- Vreau să plec de-aici, spuse, vreau să plec departe şi pentru totdeauna.

George tresări.
- Cum adică?
- Aşa cum auzi, vreau să plec şi să-mi bag picioarele în tot. Vreau undeva, la malul mării. O căsuţă simplă, linişte, la liziera unei păduri, departe de lume. Să scriu, să citesc, să cânt la pian, să mă plimb, zise Claire şi oftă.
- Cum să dai cu piciorul la aşa ceva?, întrebă George, uluit de visul ei.

Stătu câteva clipe pe gânduri.
- Vezi tu, vine un moment când toate astea nu mai contează. Tot pentru ce-ai trudit o viaţă nu mai are niciun fel de importanţă. Tot, tot, tot. Nu mai vreau nimic, vreau să plec, să nu mai aud de el niciodată. "Sunt păgubaşul vinovat, s-ar zice"^[i]
- Termină, nu poţi face aşa ceva. Cum să renunţi la ceea ce-ai construit? La casa asta, la confortul vieţii tale...

George ar fi vrut să continue cu "cum să renunţi la mine", dar dintr-odată i se păru că devine cantitate neglijabilă în economia achiziţiilor lui Claire şi renunţă să rostească atât de neplăcutul gând. Se simţea de-a dreptul jignit, cu toate că ştia că Claire nu asta intenţionase. Şi totuşi, cum putea să renunţe la el? Adică toate acumulările lui intelectuale nu valorau nimic? Teancurile de cărţi din bibliotecă, pe care plătise sume astronomice, nu făceau, în cele din urmă, două parale? Toate acele citate deştepte nu însemnau nimic? Nu foloseau la nimic? Toate astea erau atât de perisabile încât putea fi aruncate la coşul de gunoi al vieţii fără probleme, oricând? George nu mai înţelegea chiar nimic, aşa încât toate mângâierile şi săruturile lui Claire nu se soldară, ca de obicei, cu o nouă erecţie. Brusc, se simţi folosit, ca o cârpă de praf de unică folosinţă.
- Nu e nicio problemă, spuse Claire, nu te purta ca un adolescent rănit de propria-i ratare, ce naiba...
- Nu înţelegi, nu despre asta este vorba, îi răspunse.


Se îmbrăca în timp ce gândurile îi vuiau în minte iar Claire stătea pe marginea patului, privindu-l cu detaşare, intuind perfect ce este în mintea lui. "Deci femeia asta este în stare să renunţe la Tom, la banii lui, la confortul casei de lux, la sutele de ore petrecute cu mine, la trandafirii din curtea bisericii, la partidele nemaipomenite de sex, la tot, la tot", gândea George şi, brusc, simţi că nu mai înţelege ce este viaţa, construcţia aceea solidă până cu câteva minute în urmă, la care trudise ca un salahor. În următoarele secunde, se instală disperarea, ca atunci când îţi fuge pământul de sub picioare. Din doar două fraze Claire reuşise să se propulseze la mii de kilometri distanţă, transformându-se într-o necunoscută. Apoi, se răzgândi. Nu Claire era problema, ci el, care nu reuşise să afle nimic despre fiinţa pe care credea că o cunoaşte cel mai bine. Se simţea ca un vierme scârbos proaspăt căzut de pe trunchiul unui stejar. Parcă niciodată nu fusese atât de frumoasă, cum stătea pe marginea patului privindu-l calm cu ochii ei verzi, pielea ei atât de albă, poziţia trupului gol, oh, trupul acela despre care credea că nu mai are nicio taină... O privea şi simţea cum lacrimile i se adună în ochi şi mai simţea ceva despre care nu ştia nimic şi care semăna cu un fel de sfârşit, cu un capăt de lume, ca şi cum ar fi fost aruncat în neant, fără sprijin, fără ajutor. Mai, mai că îi venea să leşine. Îi era atât de rău, încât i se păru că are halucinaţii auditive. Era ca şi cum din holul de la parter ar fi auzit sunetul cheii descuind uşa şi vocea lui Tom, strigând-o pe iubita lui:
- Claire, iubito, am veniiiit!