Maimuţa trage spre a deveni ce iubeşte. Iar ce iubeşte... Nu-i demn de asemenea sacrificiu. Maimuţa-l iubeşte pe acest Adam, fals "cel mai bun", fals "întâi", fals. Şi tot ce zăreşte-n reflexia lui Adam, produce.
Ce-i fals cu adevărat e existenţa Evei. Eva nu era, iar Adam e doar o posibilă ipoteză-însă eu cred -
Maimuţa-l idolatriza, îl urmărea, îl mângâia.
Ceva pentru ea, nu funcţiona.
Adam o ignoră. Adam nu-i vorbeşte. Poate pentru că el e Adam iar ea... O maimuţă urâtă, păroasă... cum putea?
Adam nu era om, iar maimuţă ştia. Adam se autoproclama ca fiind primul om, primul Adam ce nimeni nu-l putea avea.
Maimuţa se tot frământă cum să facă să-i atragă atenţia, să-l farmece, să-l schimbe.
Maimuţa visa şi povestea cu vorbe prietenelor sale maimuţe. Nişte proaste, toate se alarmau, urlau... Săraca Eva nu mai ştia cu ce greşea. Şi se plângea reflexiei din iaz şi într-o zi, cum se plângea... Adam striga.
Frumoasa Eva, tremura... Adam o mângâia, Eva striga.
Iar sub mărul plin de fruct, un iaz.
Îndrăgostiţii plini de haz, credeau:
Dacă vreun măr copt pică-n iaz făr ca noi să-l prindem, noi nu ne mai iubim.
Pica un măr şi Eva nu voia să-l prindă, să-l testeze şi dânsa pe Adam.
Şi prinse mărul.
Săraca maimuţă, rămâne singură. Sub privirea sa Adam pică în iaz. Iar dânsa... sare după el, dar nici urmă de Adam, nicicum...
Îndată iazul limpede şi mâlul pică-n mâl. Eva îl iubeşte-n ape pe Adam.
Şi devine paznicul mărului şi muşcă fiecare măr înainte de-a-l lăsa să pice-n lac. Să vadă Adam, că încă nu s-a terminat.
Maimuţa trage spre a deveni ce iubeşte, iar ce iubeşte...
E (ne)omul.
(desen: Charlotte Chauvin)