Roxana Caia (foto: Matei Bumbuţ)Matei Bumbuţ: Regreţi vreodată, din orice punct de vedere, că ai ales să faci facultatea în străinătate?
Roxana Caia: Nu, deloc.
În primul rând, am plecat în străinătate pentru că în România nu se predă cursul pe care-l urmez la Newcastle University (multe dintre cursurile universităţii mele nu sunt predate acasă). În al doilea rând, deşi nu mi-a plăcut niciodată abordarea "România este de căcat, Occidentul este sfânt", chiar mă simt de parcă am ajuns, cumva, într-o altă lume. Este totul atât de diferit de cum merg lucrurile acasă încât câteodată mă pufneşte plânsul, pe stradă sau în campus - sunt chestii aparent mici, precum faptul că în acelaşi an cu mine (dar la diverse alte cursuri) sunt cam o sută de studenţi care pe lângă faptul că sunt în scaun cu rotile, pot întâmpina şi dificultăţi motrice sau de vorbire, şi totuşi au fix aceleaşi şanse la învăţământ superior ca mine sau orice alt tânăr perfect sănătos. Am profesori care încă n-au trecut de 35 de ani şi sunt profesionişti (şi doctori, de cele mai multe ori) în domeniul pe care îl predau. Avem acces la bibliotecă 24/7 şi cărţile din lista de lecturi obligatorii sunt editate cam o dată la doi ani, ca să fie siguri că din punct de vedere al conţinutului nu sunt informaţii rămase în urmă.
Când am plecat, pe lângă cele trei valize burduşite, am plecat şi cu un bagaj de mituri, deşi am mai fost în UK de multe ori. Mulţi dintre cei cu care am vorbit înainte de mutarea în Newcastle m-au anunţat că o să fiu marginalizată, că niciodată nu o să mi se ia eticheta de "româncă plecată de acasă" de pe frunte, că asta mă va trage în jos. Văd cum miturile astea se destramă pe zi ce trece - văd câte naţionalităţi sunt strânse în universitatea la care studiez, de la studenţi la echipa administrativă şi profesori, văd cât de important este aici să nu-ţi ascunzi pe la spate rădăcinile. N-am ezitat niciodată să răspund că vin din România, şi m-au întrebat mulţi. Simt, totuşi, un gust uşor amar când mă plimb pe strada principală în drum spre şi înapoi de la universitate. În fiecare zi sunt câte patru-cinci românce care încearcă să vândă reviste trecătorilor, deşi unele dintre ele sunt reviste care se dau pe gratis în mod obişnuit. Nu le judec, dar îmi pare rău că trebuie să fie aşa. Într-o zi, una dintre femei m-a auzit vorbind la telefon cu mama, şi m-a rugat să-i cumpăr o revistă pentru că vrea să se întoarcă la copiii ei. N-am avut cash, şi n-am mai văzut-o de atunci.
Mi-e dor de casă. Mi-e dor să am prieteni şi să am confortul trăitului cu ai mei, confortul de a mă putea ocupa doar de programul meu, fără să îmi complic viaţa cu chestii administrative. Mi-e dor de felul în care îmi calcă mama cămăşile, pentru că deşi mi-am luat un fier de călcat ultra-performant, mie tot nu-mi iese. Dar suma lucrurilor care mă fac tristă este, surprinzător sau nu, mai mică decât suma motivelor care în fiecare zi mă fac să mă gândesc "Doamne, nu-mi vine să cred că asta este viaţa mea acum, este incredibil".