Ioana Turcescu (foto: Matei Bumbuț)
Matei Bumbuț: Faptul că ai un blog pe care scrii crezi că te ajută mai mult pe tine sau pe cei care îl citesc?
Yoyo: Scriu pe blog de aproape 2 ani și trebuie să recunosc că nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta. Dar să știi că răspunsul a venit instant: e-n egală măsură.
A început să-mi placă să scriu pe la 8 ani, pe când eram înscrisă la un curs de Creative Writing. Iubeam să citesc în clasă. Simțeam că lumea empatizează cu mine și că nu sunt singură, iar pentru prichindelul pierdut în spațiu de pe atunci nu exista sentiment mai frumos.
Acum am dublu pe cât aveam când am început să scriu. Mă întreb, adesea, cum încă arde pasiunea asta în mine. Răspunsul l-am găsit în timp: în momentul în care scrii ceva, emoțiile tale devin reale, fiindcă sunt puse pe hârtie cu ajutorul cuvintelor. E ca și cum te uiți într-un manual: n-o să ai prea des dubii că ceea ce scrie acolo e pe bune. Și nevoia asta de validare e de când lumea și Pământul. Oamenii au avut nevoie să lase ceva în urmă, să simtă că nu vor fi uitați, să știe că ce au simțit și ce știau ei pe atunci au transmis cum puteau ei mai bine. Cu timpul, totuși, cu cât au apărut și mai multe cuvinte, ele au început să capete o încărcătură emoțională, să fie un instrument cu care ne pictăm sufletul pe foaie.
Eu nu cred că poți să citești ceva și să-ți placă cu adevărat dacă nu te regăsești câtuși de puțin în ceea ce citești. De aceea mi-am creat blogul. Am vrut să fie un loc pe care să-l pot numi, în mod exagerat, "apogeul empatizării", să înglobez toată esența adolescenței cu fiecare postare.
Deci e-n egală măsură. Pentru mine, fiindcă atunci când scriu am o confirmare a emoțiilor, iar, pentru cititorii mei, fiindcă își dau seama că nu sunt singuri. Și, că, acolo într-un colțișor de internet, există cineva cu care pot empatiza, pe care-l pot considera prieten fără să-l fi cunoscut.
Iar, pentru mine, nu există sentiment mai frumos.