Ioana Turcescu (foto: Matei Bumbuţ)Matei Bumbuţ: Faptul că ai un blog pe care scrii crezi că te ajută mai mult pe tine sau pe cei care îl citesc?
Yoyo: Scriu pe blog de aproape 2 ani şi trebuie să recunosc că nu m-am gândit niciodată la întrebarea asta. Dar să ştii că răspunsul a venit instant: e-n egală măsură.
A început să-mi placă să scriu pe la 8 ani, pe când eram înscrisă la un curs de Creative Writing. Iubeam să citesc în clasă. Simţeam că lumea empatizează cu mine şi că nu sunt singură, iar pentru prichindelul pierdut în spaţiu de pe atunci nu exista sentiment mai frumos.
Acum am dublu pe cât aveam când am început să scriu. Mă întreb, adesea, cum încă arde pasiunea asta în mine. Răspunsul l-am găsit în timp: în momentul în care scrii ceva, emoţiile tale devin reale, fiindcă sunt puse pe hârtie cu ajutorul cuvintelor. E ca şi cum te uiţi într-un manual: n-o să ai prea des dubii că ceea ce scrie acolo e pe bune. Şi nevoia asta de validare e de când lumea şi Pământul. Oamenii au avut nevoie să lase ceva în urmă, să simtă că nu vor fi uitaţi, să ştie că ce au simţit şi ce ştiau ei pe atunci au transmis cum puteau ei mai bine. Cu timpul, totuşi, cu cât au apărut şi mai multe cuvinte, ele au început să capete o încărcătură emoţională, să fie un instrument cu care ne pictăm sufletul pe foaie.
Eu nu cred că poţi să citeşti ceva şi să-ţi placă cu adevărat dacă nu te regăseşti câtuşi de puţin în ceea ce citeşti. De aceea mi-am creat blogul. Am vrut să fie un loc pe care să-l pot numi, în mod exagerat, "apogeul empatizării", să înglobez toată esenţa adolescenţei cu fiecare postare.
Deci e-n egală măsură. Pentru mine, fiindcă atunci când scriu am o confirmare a emoţiilor, iar, pentru cititorii mei, fiindcă îşi dau seama că nu sunt singuri. Şi, că, acolo într-un colţişor de internet, există cineva cu care pot empatiza, pe care-l pot considera prieten fără să-l fi cunoscut.
Iar, pentru mine, nu există sentiment mai frumos.