Pentru o politică-arhitectură într-un oraş-blocaj

Am scris acest text acum aproape un an, şi n-a apărut decît într-o publicaţie de specialitate, cu circulaţie strict circumscrisă, a breslei arhitecţilor. S-o fi întîmplat ceva între timp? Cred, oricum, că merită să măresc şansele întrebării, deci să extind puţin cercul de eventual interes.

Nu pot să cred că un organism aşa cum ar trebui, aşa cum (îşi) propune să fie Centrul de Urbanism Bucureşti (CUB) nu există deja! Eram convins că există şi că funcţionează, deoarece e normal, banal să existe: este ceva de la sine înţeles. Deşi, trebuie să recunosc, cu toate că mă interesez intelectual şi cetăţeneşte de oraş în general şi de Bucureşti în special (ca unic mare oraş, ca unică metropolă şi oraş-teritoriu al României), dacă ceva precum CUB ar fi existat aş fi auzit probabil de el, mai mult: i-aş fi simţit prezenţa, existenţa, efectele prin însăşi felul în care există şi e perceput Bucureştiul. Căci cum să simţi (nu doar în cazul de faţă, ci în general) absenţa a ceva care nici măcar n-a apucat, propriu-zis, serios, să existe, să funcţioneze?

Vina pentru inexistenţa a ceva precum CUB este, în mod sigur, a responsabililor politici, care nu vor să cedeze monopolul orb, dar atît de profitabil asupra deciziilor. Dar vina pentru faptul că nu simţim nici măcar lipsa unui organism precum CUB ca interfaţă multiplă este mai degrabă a arhitecţilor înşişi, în calitate lor de corp profesional cu totul aparte.

Astfel încît, printr-un soi de paradoxală percepţie apofatică, faptul că Bucureştiul nu merge, sau merge prost cînd ar putea, cînd are tot potenţialul şi resursele să meargă bine, constituie o probă per a contrario a inexistenţei unui organism de tip CUB, adică a non-intervenţiei (sau chiar, uneori, a trădării) arhitecţilor şi a inexistenţei unui spirit constructiv-arhitectonic în politica românească.

Faptul că Bucureştiul arată aşa cum arată şi funcţionează aşa cum (nu) funcţionează (adică la întîmplare şi în stare de catastrofă iminentă) constituie un simptom al inexistenţei unui organism precum CUB şi al inacţiunii, pînă acum cel puţin, a corpului arhitectural.

Dar cum arată, pînă la urmă, Bucureştiul actual? Toate analizele, de la cele mai imediate, spontane, de pe stradă şi din media, care se situează la nivelul senzaţiei şi al percepţiei, pînă la cele mai documentate şi (mai rar) interdisciplinare şi intersectoriale, spun un singur lucru (preiau aceşti termeni-cheie din documentul pre-programatic, un adevărat manifest, emis de Ordinul Arhitecţilor din România şi intitulat De ce este necesar CUB?): Bucureştiul este un oraş "neunitar şi fracturat", un oraş "incoerent" şi "inconsecvent", pe scurt, un oraş "necompetitiv" dat fiind că "negestionat". Şi cum ar trebui să fie, şi mai ales cum ar putea, dat fiind că dispune de toate atuurile, să fie? Viceversa.

Propunîndu-şi să federeze, să coaguleze, adică să medieze, CUB constituie deja un model nu numai de acţiune urbanistic-arhitecturală, ci propriu-zis de politică publică. Un oraş este în sine un colectiv (un meta-colectiv, un arhi-colectiv), o realitate compozită ale cărei părţi componente, la toate nivelurile şi pe toate planurile, dacă nu sînt mediate politic-arhitectural, adică dacă nu fac obiectul unei meta-concepţii arhitecturale, a unei politici concepute ca arhitectură, dar şi a unei arhitecturi prin ea însăşi politice, se rupe şi se blochează.

Bucureştiul se arată aşa, unanim, percepţiilor şi analizelor noastre tocmai pentru că este un oraş ne-mediat, în care deciziile nu sînt luate colectiv, adică public, adică democratic, un oraş în care, altfel spus, bogăţia de resurse şi de diferenţe, în loc să potenţeze realitatea colectivă a oraşului, adică în loc să reprezinte o însumare a lor, duce la o scădere, la o depotenţare reciprocă a lor.

Bucureştiul, oraş ne-mediat: fluxurile nu circulă dat fiind că se împiedică unele pe (în) altele, iar părţile nu participă, tocmai prin diferenţele şi prin specificitatea lor, la definirea şi funcţionarea meta-stabilă (G. Simondon) şi poli-ritmică (H. Lefebvre) a unui întreg.

Se întîmplă rar ca o profesiune să fie pusă, adusă în situaţia de a fi militantă prin ea însăşi. De obicei, fiecare domeniu de expertiză şi fiecare corp profesional poate să se politizeze, polarizîndu-se în funcţie de oferta politică exterioară ei. Arhitectura este, însă (aşa cum spuneam deja), prin ea însăşi politică. Acţiunea OAR pentru înfiinţarea in extremis a unui organism precum CUB constituie un caz rarissim de profesionalism militant. Iar acesta este un simptom al unei maladii cronice a societăţii româneşti: confiscarea definirii şi a negocierii interesului public de către clasa (crasa!) politică.

Mai mult: prin militantismul lor profesional, prin profesionalismul lor intrinsec militant, arhitecţii încep să vrea, în sfîrşit, să propună procesul arhitectural ca model politic cu adevărat democratic, căci colectiv, public, deschis: participativ.

Bucureştiul este un oraş ne-fluid şi fracturat, un oraş blocat, un oraş-blocaj (un oraş paradoxal dat fiind că, în loc să ne conţină, mai mult ne desparte, interpunîndu-se între noi) şi pentru că, sau poate în primul rînd pentru că arhitecţii nu deschid, nu rup, prin însuşi specificul profesiunii lor, cercul vicios căci închis al politicii decizionale româneşti care, în momentul de faţă, nu e publică, nu e democratică, ci este o politică privatizată, confiscată în primul rînd de politicul însuşi, care, odată ales în înţeles electoral se crede ales în înţeles divin.

Dacă n-ar fi aşa, dacă ar fi existat ceva precum CUB care să medieze şi să conştientizeze pentru a preîntîmpina, dacă deciziile politice publice n-ar fi luate, cu alte cuvinte, în mod privat, n-am avea, de pildă, în Bucureşti atîtea fantome urbane (care ne transformă pe toţi în spectre bîntuind prin oraş), în frunte cu Cathedral Plaza, de pildă. Dar am avea, în schimb, piste ciclabile şi trotuare "walkable", mai multe şosele de centură şi multe puncte multimodale.

Un test: încercaţi să străbateţi cu un cărucior, sau, chiar mai simplu, cu un troller, oraşul Bucureşti. Sau: număraţi într-un nod al oraşului - Piaţa Unirii, să zicem, dar nu numai - autovehiculele private şi autobuzele, apoi oamenii din unele şi din celelalte. Răspunsul nu e deloc evident!

Mă bucur că arhitecţii încep să se mişte, să dea semne de ieşire la rampă, în spaţiul public. Numai ei pot să atragă atenţia asupra faptului că arhitectura nu înseamnă doar construcţii făţoase, ci poate singurul model intrinsec de acţiune politică publică, deschisă.

Numai intervenţia arhitecţilor poate trezi nu doar Bucureştiul, ci însăşi actuala politică românească, indiferent de partide şi de persoane. Şi numai o nouă imagine şi un nou tip de acţiune publică a arhitecţilor reuniţi, numai adevăratul spirit al arhitecturii poate determina redefinirea ne-paseistă, ci în acord cu provocările timpului, a unor noţiuni fundamentale precum public şi comun.

Arhitecţi, treziţi-vă şi treziţi-ne!