Blocul NATO

Pe vremea lui Ceaşcă exista un bloc în Tecuci (sau poate în Adjud?) locuit numai de ţigani-lăutari. Nu ştiu dacă mai este şi astăzi. Lumea îi spunea ironic Blocul NATO, nu ştiu de ce, poate fiindcă era "blindat" cu antene parabolice. Un blocoteţ ceauşist ca toate celelalte: coşcovit, cu inscripţii pe pereţi dovedind potenţele sexuale fabuloase ale naţiei, cu paliere puţind vag a urină în penumbra becurilor chioare, cu scările din faţa blocului tocite de fundul jucătorilor de table, barbut şi babaroase, cu rahaţi umflaţi de ploaie în jur şi scrâncioburi invalide ruginite, ridicate de vreun primar mai forţos şi uitate, cu gropi în pământul din preajmă, acoperite cu table rupte de pe garaje, gropi unde la Crăciun se afuma slănina şi muşchiuleţul (ţigănesc, desigur). Mă rog, şi cu toate celelalte. Am dat doar câteva amănunte, care să reînvie pentru nostalgici "icoana" trecutului.

Numai că acest blocoteţ, spre deosebire de celelalte, bâzâia ca un stup toată ziua. Scârţ-scârţ, scârţ-scârţ! lărmuiau scripcile. Pe toate gamele şi talentele. Ce se întâmpla? Venea ţiganul lunea de la cântare: rupt de oboseală şi chiaun după două nopţi de muzică şi băutură. Lunea gogea prin casă. Dar cam pe marţi pleca de-acasă. Unde? La crâşmă, desigur, ca să-şi cheltuie lovelele câştigate la sfârşit de săptămână. Asta după ce ţigăncile vigilente reuşeau să mai scoată de la el ceva saiele pentru nevoile casei.

Ei, înainte de a pleca, ţiganul avea totuşi o grijă. Trebuia să facă o treabă de la care nu se abătea nici să-l pici cu ceară. Scotea scripca şi îl chema pe ăla mic şi mucos. Îi cânta la scripcă un refren, câteva note ceva. Depinde de nivelul la care era puradelul. "Ai înţeles?" "Am" "Repetă asta", mai zicea ţiganul şi îi dădea un dupac după cap. Pe urmă pleca în treaba lui. Şi ţigănuşul repeta toată ziulica notele prinse de la taică-său: scârţ-scârţ, scârţ-scârţ! Vai de capul lui să nu exerseze. Ştia ce-l aşteaptă.

Seara ţiganul venea beat turtă acasă sau măcar afumat şi pus pe harţag. Îl chema pe puradel: "Vin la tetea încoace! Ia scripca şi cântă lu' tetea ce te-a învăţat." Şi ăsta micu' dă-i: Zâng-zâng, zâng-zâng! Dacă era bine, ţiganul îl pupa cu lacrimi amestecate cu muci, scotea bancnote mototolite de prin buzunare şi le lipea cu scuipat pe fruntea micului Mozart. În fine, ce ştia el de pe la cântare. Dacă puradelul jucase babaroasele toată ziua sau mai ştiu eu ce făcuse, dar nu repetase, şi cânta fals, urma poceala: "Poc! poc! poc! Aşa te-am învăţat eu, mă? Vrei s-ajungi caramgiu ca ţiganii ăia a lu' Puţică? Vrei să te faci gunoier ca a lu' Găinaţ sau Labă?" Fiindcă astea erau şi sunt opţiunile profesionale ale ţiganilor.

A doua zi dimineaţă începea acelaşi program pentru puradel, iar seara aceeaşi verificare urmată de pupăturile sau de fabrica de pumni şi palme aferente. Asta până sâmbătă, când ţiganul pleca la cântare. Excepţie făcea perioada de post, când bulumacii ăia de ţărani se încăpăţânau să nu ţină petreceri. Asta-i perioada cea mai naşpa pentru ţiganul lăutar. Nasulie treaba!

În felul ăsta cei mici absolveau "conservatorul" la fără frecvenţă, aşa că atunci când nişte ziarişti englezi l-au întrebat pe celebrul viorist Ion Drăgoi unde a făcut Conservatorul, acesta le-a răspuns prompt: "La mama pe prispă." Mă întreb cum au tradus "prispă" pe englezeşte.

Visez un film cu acest blocoteţ tecucean al lăutarilor. Un film în genul acelora cu ţigani ale lui Kusturica sau, şi mai bine, în genul extraordinarului film Am întâlnit ţigani fericiţi, cu un Bekim Fehmiu bine înfipt în noroaiele vieţii ţigăneşti. Un film care să sugereze toată urgia acestei caste năucite din India, care a hotărât la un moment dat să plece, s-o ia încotro o vedea cu ochii, spre un iluzoriu pământ al făgăduinţei (pe care, bineînţeles, nu l-a găsit, rămânând la fel de urgisită până în ziua de azi). Ş-aşa au luat-o ţiganii spre apus, cum fac de mii de ani popoarele (de ce oare?), de la indoeuropeni şi până la ruşii lui Gorbaciov. Acestei ciudate migraţii îi datorăm un număr infinit(ezimal) de lucruri, care au pătruns până în capilarele societăţii: bafta, care-i o nuanţă subtilă a norocului nostru; sălbaticul dans tananica pe care ţigăncuşele goale, micile vestale, îl dansau; răzbunările şi bătăile crunte de cuţitari degrabă vărsători de sânge; focoşii ochi adumbriţi ai multor romance, căci mulţi siluitori mai mari sau mai mici şi-au lăsat sămânţa prin sălaşurile cufurite de robi; genialitatea atâtor lăutari ştiuţi şi neştiuţi, gâtul de aur al Aurei, naiul lui Zamfir şi cobza lui Barbu; iubirea pentru femei, pentru cai şi pentru lucrurile frumoase ale acestei lumi, patima şi întunecarea acestei iubiri; babaroasele, ghicitul şi alte crezuri ancestrale; în fine, un vălmăşag nestăpânit de patimă, de geniu şi de prostie şmecheră.

Văd în film cum un avion-spion american ultramodern survolează blocoteţul cu pricina, dă ocol rahaţilor umflaţi de ploaie şi gropilor-afumătoare din jur, iar blocul răsună din toate ţâţânile: Zâng-zâng, zâng-zâng, danga-danga, danga-danga:
Şi blocul NATO, cu lăutari cântând din toţi bojogii, urcă zumzăind în cer tras de baloane pe care scrie PACE. Şi se aude vocea Întunericitului vorbind de solia de pace şi colaborare, de neamestecul în "treburili interni" ale poporului nostru. Uraaaaa!