Patimi

- De strugurii iştia nu te mai saturi niciodată, îmi zice mama cînd i-am adus nişte struguri din vie, că ea nu prea mai urcă pe deal la vie: ba picioarele, ba uită să se ducă. Mănînci la ei ca la harbuji - mănînci-mănînci şi nu te mai saturi. Mare patimă, frate!
- Ca şi dragostea, mut subiectul, ca s-o stîrnesc puţin.
- Da, şi dragostea îi ca harbuzul şi ca poama - ca nebunul ai mînca, pînă-ţi ieşi din minţi.
- Dar nu-i întotdeauna patimă de nebun.
- Ei, cînd e să faci o patimă, o faci şi din mîncatul borşului de ştevie... Mă rog, fiecare-şi poartă raniţa lui de păcate, da' omu-i dator să şi-o uşureze cît se poate, nu să se lase în voia ei. Uite, era unu' Tuţă Cozma, Muc îi zicea lumea, văr cu Cozmuleasa cea bătrînă, care a avut un băiat popă şi două fete preotese. Se umplea casa Cozmulesei de popime, cînd era vreo sărbătoare la ei. Iar cealaltă fată, că erau trei, Anuţa, Măgduţa şi Angelica, ei, Angelica o făcut liceul pedagogic şi era învăţătoare.
Bun! Şi Tuţă ista era gospodar la locul lui, numai că se scobea toată ziua în nas. Una-două îşi băga degetul în nas; scociora, frate, acolo, uite aşa ia. Scotea degetul afară şi pe urmă se uita la mucii încleiaţi de pe unghie ca la sfintele moaşte. Aşa cu mare mirare se uita, de ziceai că cine ştie ce mare minune a făcut, de parcă voia să scrie o carte despre asta; ce zic eu - şapte cărţi! Nu ştiu ce era în capul lui cînd se scobea aşa! Era prost din naştere sau se prostise cu vîrsta - zău că nu ştiu! Îşi băga mîna pînă la cot în nas şi scociora acolo ca şi cum ar fi avut în nas o mină de aur şi pietre nestemate, iar el scobea în galerii cu tîrnacopul.
- Ei, lasă, îi zic mamei, că ăsta nu-i aşa de mare păcat. Tuţă ăsta era un mitocan şi atîta.
- Ba-i mare, îi mare! Că, uite, oamenii îl ocoleau din cauza asta. Le era urît de el. Cînd apărea el, umbla cu o iapă roaibă frumoasă, Clementina o alinta el, zic, cînd îl vedeau apărînd, cu pantalonii lui cafenii cu bazoane albastre (da' voi azi nici nu mai ştiţi ce-s acelea bazoane), nant pe cal, se fereau din calea lui ca de urîciunea pămîntului; cu toate că era un om nant, frumos, cu doi ochi negri lucitori ca tăciunii. Unii o luau pe altă hudiţă, alţii intrau în cîte-o ogradă - numa' să nu se întîlnească cu el, că le era silă cu scobitul lui în nas cu tot. Nevastă-sa Muculeasa, că lumea aşa o poreclea, dar pe ea o chema Irina, era frumoasă femeie, ţigancă şătrăriţă de felul ei. O adusese Tuţă acasă pe prispă la părinţi direct de la şatră: "Pe asta o vreau eu." Ş-aşa o rămas. Pisănică cu ochii lui ceia ca jarul o făcuse să vină după el. Că avea nişte ochi! Te treceau fiorii cînd se uita la tine. Eram o copchiliţă pe vremea ceea, dar şi acuma ţin minte uitătura lui. Şi Irina o murit de oftică după aceea, zice lumea. Dar ştiu eu?... Una din fetele lor, Anişoara, nici nu s-o măritat. Urîtă nu era, nici proastă, avea ea pieptul ca o scîndură, că pe atunci femeia-femeie era socotită cea cu pieptul mare şi dolofană, sfrijitele nu prea aveau căutare pe atunci. Dar, zic, nu era ista motiv să nu se mărite. Flăcăii spuneau despre ea: Ce să mă însor cu aiasta a lu' Muc, că aşa-l porecleau pe Tuţă, ţ-am spus, să-mi pună muci în fasole?! Iar cealaltă fată, Sevastiţa, n-o sfîrşit nici ea bine, s-o luat cu unul de prin Grozăveşti, ista o bătea, o făcut Sevastiţa un cancer şi-o murit. Doamne, fereşte-ne!

Nu se cade să nu mai ştii de tine şi să nu ţii sama de lume. Că trăieşti în lume! Te dai cu lumea, faci ca lumea. Altfel nu se poate, frate! Bine, că şi lumea se mai schimbăăăă... tare se mai schimbă, azi aici, mîne-n Paris! Mai era unul pe la noi, Nică Scafaru, tot aşa, nu vroia să fie-n rînd cu lumea.