Colaborarea mea cu Securitatea (I)

În 1987, cu două-trei zile înainte de Crăciun, m-a trimis mama în oraş. Tăiasem porcul, un purcel vai de capul lui, şi nu aveam carne destulă ca să facem cîrnaţi. Mama cumpărase mai pe nimic cel mai amărît purceluş din iarmarocul de la Ruseni (ce să facă biata mama, femeie văduvă şi cu un băiat şomer în cîrcă - eu!), numai că se dovedise că rîmătorul avea rapăn. Vorbise mama cu tot felul de doctori veterinari şi de babe, fiindcă experienţa ţărănească o îmboldea să consulte ambele categorii de tămăduitori, şi, drept urmare, unsese porcul cu creme şi alifii ca pe o starletă de la Hollywood înainte de a face sex pentru a primi un rol de a cincea roată (unsă!) la căruţa unui film de serie B. Dar degeaba. Rapănul îi trecuse, ce-i drept, dar purcelul tot închircit rămăsese, oricîte tărîţe băgam în el. Văzînd peste gard animalul rahitic, nea Aurel, vecinul nostru, a conchis doct că "s-ar îngrăşa el, dar nu-l încape chelea".
- Poate găseşti nişte parizer, îmi zice mama, sau un salam ceva. Amestecăm salamul cu cîtă carne avem şi facem cîţiva cîrnăciori. Să zicem şi noi c-am făcut Crăciunul.

Că despre carne nici nu putea fi vorba, nu se găsea pe atunci. Doar să ai vreo cunoştinţă şofer care lucra la aprovizionare sau vreo relaţie la cantina partidului - numai aşa puteai face rost de carne. Căci "pe vremea ceea" PCR-ul era în floare, adică Pilele, Cunoştinţele, Relaţiile. Pila noastră, care lucra la COMTOM, picase, dar picase rău - în puşcărie. Bietul Fănică se dusese beat la furat porci de la COMTOM şi îl prinseseră. Hoţii căutau cu disperare godacii care rămîneau cu codiţă, fiindcă cei din conducere, care furau la rîndul lor cu maşina, nu cu kila ca muncitorii, ordonaseră ca la naştere purceilor să li se taie codiţele, tocmai ca să nu poată fi furaţi. Dacă aveai acasă purcel fără codiţă însemna că era de furat. De unde-l ai? te luau la întrebări caraliii.

Iar Virginica, nevasta lui Fănică, Dumnezeu s-o ierte, nu ne mai putea aduce carne. Intrase în vizorul celor de la poarta COMTOM-ului şi nu mai putea ca la sfîrşitul turei să-şi înfăşoare în jurul mijlocului, direct pe piele, cîteva fîşii de muşchiuleţ - o controlau ca pe hoţii de cai. În general, le pipăiau paznicii pe femei la poartă de numa-numa. Că se burzuluiau bărbaţii: "Ce-mi pipăi aşa soţia, mă? Nu ţi-e ruşine?" Deveniseră brusc cei mai intransigenţi apărători ai moralei, fiindcă se temeau ca paznicii să nu dea peste file-ul înfăşurat pe talia femeilor.

Aşadar, merg în oraş şi ajung undeva pe strada Gării, bădădăind prin alimentarele patriei socialiste aproape pustii. Frig. Fulguială. Pîclă. Pe străzi se învârtejea vântul şi spulbera zăpada săracă. În jur lume înfrigurată şi necăjită. Sau aşa mi se părea, fiindcă eu însumi eram destul de necăjit şi trist, mai ales că de opt luni eram fără serviciu. Nu vă mai povestesc toată tărăşenia. Vreau să ţin ridicat nivelul umoristic al povestirii, aşa că nu vă mai spun că în perioada asta mi-a trecut prin cap să mă sinucid. Mda!

Şi mă întîlnesc pe strada Gării cu Pepsicica, fosta mea colegă de facultate. O cheamă de fapt Pseciniko, un nume ucrainean, iar noi i-am spus Pepsicica. O fată înaltă, zdravănă, cum sînt îndeobşte ucrainencele, dar cu un temperament flegmatic. Părea mereu moleşită şi avea vorba domoală, parcă îşi reţinea mereu fluxul verbal. N-o cunoscusem decît vag în timpul facultăţii, era într-un an mai mic ca mine, dar fusesem împreună după aceea la un examen de grad, de perfecţionare, de reciclare, recicălire sau cum dracu' se mai chema. Atunci am fost mai mereu împreună, fiindcă am făcut parte din grupul de comando al recicăliţilor - asiguram cafeaua profesorilor examinatori, le-am cumpărat cadouri şi ete cetera, cum zice oşanul, tot ce trebuie în cîrdăşia asta levantină dintre profesor şi candidat. Ţin minte cum o dată urcam cu Pepsicica dealul Copoului, ea avea braţele pline de flori pentru profesori, iar lumea de pe stradă ne lua drept doi tineri căsătoriţi care vin de la Starea civilă. Nu eram noi îmbrăcaţi ca tinerii însurăţei, dar lumea ne trăgea ocheade, socotindu-ne probabil nişte excentrici.

Trăncănim noi de una de alta. Îi povestesc Pepsicicăi odiseea mea cu angajarea. Nu vă relatez aici decît ultima parte. Cînd a expirat anul meu de detaşare la şcoala din satul natal, am zis că nu mă mai reîntorc nici mort la post, într-o comună din judeţul Bacău. După un timp, a apărut în ziar anunţul că la o mare uzină ieşeană se dă examen pentru ocuparea a patru posturi de traducător. M-am prezentat la examen, mi s-a spus că am reuşit, dar nu mai eram angajat. Am aflat însă că alţii, care nici măcar nu participaseră la concurs, erau angajaţi ca traducători. Am mers în audienţă la tovarăşul Mutu, Directorul General, am făcut anticameră vreo patru ore cu vreo patruzeci de persoane la un loc, într-o încăpere cu covoarele mai moi decît fesele unei brutărese. Mutu(lică) mi-a spus că nu mă angajează pentru că nu am experienţă în domeniu. Păi, angajaţi-mă, ca să capăt experienţă. Nu, nu angajează, ei lucrează numai cu oameni cu experienţă. Imediat după Decembrie '89, tovarăşul Mutu, fost Director General, fost deputat în Marea Adunătură Generală, s-a angajat la institutul la care lucram. Acum era mare revoluţionar, umbla cu panglică tricoloră la braţ. Am purtat şi eu o cocardă tricoloră cîteva zile atunci, în Decembrie. Însă, cînd l-am văzut pe Mutu defilînd pe culoarele instituţiei cu panglica tricoloră la braţ, mi-am scos încetişor cocarda şi n-am mai purtat-o nici pînă în ziua de azi. Pe urmă Mutu a ajuns, se putea altfel, un potent om de afaceri. Probabil şi astăzi este la fel, însă nu ştiu exact, s-a mutat în altă localitate.

Cam asta era situaţia mea, mai rahitică decît purcelul care nu avea carne nici de cîrnaţi: fără servici, cu soţia la limita rezistenţei psihice, făcînd naveta la mama dracului, cu copiii mai mult pe la bunici.

Am povestit toate acestea Pepsicicăi, ca să mă mai descarc cumva, să mă mai "iau", cum se zice pe la mine. Dar deodată Pepsicica mă lasă ca o lubeniţă căzută din ARO-ul unui oltean - cu gura căscată:
- Măi, Radule, cred că pot să te ajut eu. Fii atent, eu m-am măritat de curînd cu un sirian, iar în ianuarie plecăm în Siria. I-am şi comunicat directorului că plec de la post. Tu du-te la Institut şi cere-i directorului să te angajeze pe postul meu.

Bun. După zilele Crăciunului, suspinatul s-a dus glonţ, ca tăunul cu paiu', cum să mai zic, la Institutul respectiv. M-am prezentat aşa cum mi-a zis Pepsicica: la prima oră, că directorul vine primul la servici. Ajung eu pe la 6.30 şi bat în geamul cămăruţei aflate în holul instituţiei, unde picotea o grăsană: Cîr-mîr, vreau să vorbesc cu tovarăşul director.
- Uite-l! Fugi după el! îmi arată femeia cu degetul un mărunţel cu mapă, care tocmai intrase val-vîrtej în hol şi o luase cu paşi mari pe scări în sus. Ajung gîfîind din urmă pe mărunţel şi apuc să îl văd închizînd uşa de la birou după el. Nu-l las nici să-şi pună pardesiul în cuier şi bat în uşă.
- Intră.

Fără multe fasoane, îi povestesc de-abia răsuflînd pentru ce venisem, apoi îi prezint cu mîna tremurîndă dosarul cu cererea şi referinţele mele. Directorul însă s-a arătat foarte evaziv: să vedem, încă nici nu ştim precis dacă fata pleacă (aiurea!), să ne mai consultăm (cu cine?), poate mai încolo... Dar să las dosarul... sigur... o să mai vedem.

Am plecat descurajat în Fordul meu interior. O fi ea Pepsicica fată bună, îmi ziceam, dar m-a cam dezinformat.

Însă în zilele care au urmat s-au petrecut nişte chestii pe care le-am aflat mai tîrziu. Directorul l-a trimis pe securistul Instituţiei sau acesta o fi cerut, intra în atribuţiile lui pesemne, habar n-am, să se informeze despre mine la postul de poliţie din satul meu natal. Aveam să-l cunosc după aceea destul de bine pe pulifrici ăsta, un tip şters, care vorbea ca din pod cu angajaţii. Tăia frunze la cîini într-un birou oarecare. Nu ştiai exact ce era: funcţionar, subinginer? Umbla mereu preocupat şi grăbit pe culoarele Institutului cu nişte dosare sub braţ. Ceea ce mă enerva, era zîmbetul lui strîmb şi, mai ales, tonul condescendent. Zîmbea el zîmbea, dar ştia tot despre fiecare dintre noi mai ceva ca medicul de familie: tot, de la primul pojar şi pînă la ultima blenoragie. După cîte mi-au descris unii amici pe securişti, bag seamă că tipul de securist arăta cam ca securelul meu: şters şi inexpresiv ca o vitrină de magazin în renovare, cu un rîs superior binevoitor şi deţinînd o subtilitate de cap în gură.

L-am întîlnit pe stradă pe pulifrici Ixulescu ăsta (n-am ştiut niciodată cum îl cheamă) după Marea Îmbrînceală din Decembrie. Acum lucra, unde credeţi? la Primărie. Părea şi mai şters, mai inexpresiv decît un automat de cafea, iar inflexiunile condescendente i se atenuaseră, în ton cu vremurile. Numai ochii îi rămăseseră aceiaşi - două prune chiflicite, uitate într-un frigider decuplat, adică de un albastru alterat, şi rîsul scîrţîit ca o poartă ruginită de cimitir.

Securelul respectiv s-a interesat despre mine la şeful de post Huţulescu, zis Hoţulescu, din satu-mi natal şi de domiţiliu. Huţulescu zis Hoţulescu nu mă cunoştea şi nu ştia nimic despre mine. Nu aveam maşină, nici armă de vînătoare, ca să aibă de-a face cu mine. Iar infracţiuni nu făcusem, în afară că smulgeam aripile la muşte cînd eram preşcolar. Aaa, ce-i drept, nopţile visam că-l asasinez pe Ceauşescu. Dar de această tentativă de omor se făcea vinovată mai toată populaţia României pe atunci, aşa că am circumstanţe atenuante, ca să zic aşa. Neştiind nimic despre mine, Huţulescu a tras o fugă pînă la Primăria din apropiere, unde lucra soţia vărului meu. Era contabilă acolo.
- Îl cunoşti pe ăsta?
- Da, sigur, cum să nu.

Şi i-a oferit cîteva date modeste din biografia mea amplă şi presărată numai cu succese profesionale şi extraconfesionale. Huţulescu s-o mai fi interesat şi la şcoală, nu ştiu, apoi a încropit un dosar despre mine pe care l-a trimis securelului. În Decembrie '89, Huţulescu mă aborda cu ton care sugera că e modest, dar e bine să se ştie:
- Domnu' Radu, eu am scris numai bine despre Domnia Voastră! îmi striga cu glasu-i de Dumitru lui Nae, personajul moromeţian, de ziceai că mugea un bou căruia o Joiană îi arunca vreo ocheadă.

Problema era că "revoluţionarii" conatali voiau să-l scalpeze pe Huţulescu în Decembrie '89 sau măcar să-i tragă cîteva şuturi în fund (se pare că nici măcar această modestă doleanţă nu le-a fost satisfăcută), iar eu, cu aura mea de revoluţionar sadea, îl puteam proteja.
- Dar ce puteai să scrii de rău, domnule, dacă nici nu mă cunoşteai? m-am apucat să urlu şi eu.
- Mhi-ho-ho! au răsunat cîteva mihohouri de puterea unor salve de artilerie. Puteam, puteam. Mhi-ho-ho! Fiţi sigur de asta.

Respectul lui Huţulescu zis Hoţulescu faţă de mine, mimat sau nu, a rămas intact şi astăzi, cînd ex-miliţianul este pensionar. Mă salută cu tunet încă de la cincizeci de metri distanţă, ca şi cum cineva a dat la maxim banda sonoră de la Tunurile din Navarone:
- Vă salut cu respect, Domnule Profesor, eu am scris numa... mhi-ho-ho!

(va urma)