Colaborarea mea cu Securitatea (II)

Şi aşa m-au angajat la Institutul de cercetare de pe lîngă marea uzină ieşeană, unde am lucrat pînă la orgasmul popular din Decembrie '89 (după aceea am trecut cu toţii din nou la lînceda masturbare). Să spun doar două vorbe despre munca de la Institut, deşi ar fi multe de povestit. Am făcut multe şi mărunte. Eram încadrat ca "documentarist", ceea ce permitea directorului să mă folosească în fel şi chip, ca jolly joker: am amenajat de la zero biblioteca tehnică a instituţiei, făceam traduceri tehnice atît pentru Institut, cît şi pentru diverşi şefi şi şefuleţi, etc. Trebuie să vă spun că, în general (şi-n mareşal), mă simţeam extrem de bine între colegi, toţi absolvenţi eminenţi de politehnică, căci erau aleşi pe sprînceană - se făcea cercetare acolo. Eu, care veneam din infernul unor cancelarii gimnaziale, mă simţeam ca peştele în apă, am legat prietenii, mă rog.

Dar să mă întorc la tangenţele mele meteorice cu Sericutatea, cum ziceam cînd eram copii ("sericutatea urcă dealul", spuneam despre maşina de teren rusească GAZ). De vreo trei-patru ori în perioada asta am fost la uzină în calitate de traducător (Institutul meu era subordonat uzinei). Mă chema dimineaţa directorul şi-mi ordona să merg acolo la Serviciul de Comerţ Exterior. Trebuia să-l ajut sau să-l suplinesc pe traducătorul de acolo. Era unul singur cu adevărat traducător, altfel zis, care ştia limba. Fufele angajate pe pile erau habarnamiste rău, se pricepeau la transportat dosare, la tricotat, la şopocăit pe la colţuri, dar la limba rusă nu.

Cînd am fost trimis prima dată, m-a luat un domn inginer în vîrstă de la Serviciul de Comerţ Exterior şi m-a dus într-un birou, unde trona un tip într-un costum negru cam şifonat, fără cravată, doar o cămaşă albă cu guler de culoarea mătreţii, ca să mă exprim aşa, şi cu ochelari cu multe dioptrii. Începe să mă descoase, iar eu, care eram atins rău de filoxeră, turuiam şi turuiam despre mine, bine condus de întrebările viclene ale tipului. Nu ţineam seama nici de faptul că inginerul cu care venisem m-a călcat de cîteva ori cu piciorul pe sub masă. Şi la un moment dat spun că soţia mea este din Baia Mare şi o cheamă Bauer, după numele de fată.
- O-o, face tipul, nu e bine!

Iar ochii îi umblau sub ochelarii groşi ca doi peştişori piranha privind prin hubloul unui submarin. Adică cum nu e bine, îmi ziceam, putea s-o cheme şi Puleaşcă, ce contează? În fine, după ezitări, Dioptriatul îi dă o semnătură inginerului şi ieşim afară. Inginerul:
- Dom'le, da' nu puteai să-ţi ţii gura?
- Da' de ce nu m-ai prevenit?

Acuma mă lămurisem şi eu. Vorbisem cu securistul de serviciu pe uzină, îmi dăduse un fel de aviz, fiindcă în calitate de traducător veneam în contact cu persoane străine. Iar numele de Bauer al soţiei nu-i trezea încrederea, asta însemna posibile rude în străinătate, influenţe occidentale, chestii. Noroc că securistul şi-a dat seama că avea de-a face cu un papă-lapte - eu. Unul care ar fi avut ceva de ascuns nu pălăvrăgea atîta. Aşa ierea pă vremea aia!

Ţin minte în mod deosebit - o să vedeţi de ce - o delegaţie formată din şapte ruşi şi o bulgăroaică. Nu ştiu ce căuta bulgăroaica în delegaţia asta, dar mie mi-a fost de mare folos. A fost tare drăguţă şi m-a ajutat să alcătuiesc protocolul, adică procesul verbal al întîlnirii. Au fost ore de groază pentru mine. Nu ştiam cum se face un proces verbal la asemenea întîlniri, nu ştiam să bat la maşină cu litere chirilice, apoi mă înnebunea că trebuie să fac şase cópii, să aşez indigoul, mă rog.

Conducătorul delegaţiei era un rus mare şi grozav de urît, atipic pentru ruşi, care în general sînt oameni frumoşi. Huiduma asta, ca să mă exprim academic, arăta ca o brută incomplet divorţată de regnul animal. Antipatia mea a crescut cînd l-am văzut că e şi derbedeu. L-am surprins cînd dădea telefon la şefii din URSS şi se plîngea că e mult de muncă încă, prosto kaşmar! (pur şi simplu coşmar!), dar eu tocmai terminasem procesul verbal, astfel că membrii delegaţiei nu mai aveau ce face, stabiliseră ce se cumpără şi ce se vinde. Dar au mai stat vreo două zile să chefuiască. Dă! munca în socialism: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Numai că ăştia erau plătiţi baban, başca distracţiile.

După ce s-a încheiat şi semnat procesul verbal, am mers cu toţii la o masă festivă la liceul patronat de uzina în cauză. Veselie, antren, glume. Eu mă aflam între directorul general al uzinei (de fapt al combinatului) şi Arkadi Petrovici, rusul cel mare, şeful delegaţiei. Şi traduceam ce ziceau cei doi. Rusul îl ţocăia mereu pe director, zicînd că-i place de el, că lugu-lugu, că e nastaiaşcii italianeţ, adică adevărat italian. Într-adevăr, directorul era un tip temperamental, brunet rău, însă mai degrabă ţigănos la figură.

La un moment dat, spre sfîrşitul mesei, Arkadi Petrovici îmi zice:
- Radu, spune-i directorului: Dar fete sînt?

Eu am rămas... sidefat, cum spun manichiuristele. Am bolborosit ceva nedesluşit. Mă simţeam grozav de jenat, simţeam cum creierul mi se dizolvă ca un comprimat efervescent - ce să fac? Nu i-am tradus directorului, dar huiduma îmi zice după zece minute:
- Radu, nu ai tradus nimic. Te rog să-i spui directorului: devuşki esti (fete sînt)?

Tonul rusului era acum ameninţător. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi i-am comunicat directorului general:
- Tovarăşe director general, mă iertaţi-mă. Uitaţi-vă ce întreabă Arkadi Petrovici - sînt fete?

Răspunsul directorului vine prompt:
- Spune-i că totu-i aranjat.

După cîteva minute cei doi mi-au strîns mîna, mi-au mulţumit călduros pentru asigurarea traducerii şi... la bună vedere. Pentru ceea ce urma nu mai aveau nevoie de mine. Se descurcau singuri.

*
Pe 13 ianuarie 1990 m-am transferat de la Institut şi am intrat în presă. Şi, cum zice Creangă, ca mai va să mai dau pe acolo. De altfel, în doi-trei ani s-a împuţit treaba: Institutul s-a desfiinţat. Eminenţii ingineri de acolo s-au reprofilat - care a plecat în străinătate, care a înfiinţat o editură, care vinde chiloţi şi sutiene la tarabă. Despre "organili" de securitate mai aflaţi de prin presă. De! Asta-i!

P.S. Orice asemănare cu fapte şi situaţii din realitate nu este întîmplătoare.