Un om al străzii

Tocmai aţipisem, când m-a trezit un zgomot ciudat. Pe jumătate încă adormit, m-am ridicat în capul oaselor, ciulind urechile. Parcă-ar fi fost un sforăit. Dar nu de la vecinii de deasupra (de la care în fiecare seară ascultam Europa Liberă fără să mai fie nevoie să-mi deschid radioul), nici de la cei de dedesubt, şi nici de la cei de alături (pe care adesea îi auzeam certându-se de parcă ar fi fost în aceeaşi cameră cu mine). Atunci de unde?

Mă dau jos din pat, deschid uşa de la dormitor, ies pe coridor - acum e clar, din casa scărilor. Sunt obişnuit să suport de acolo ţipete şi tropăituri de copii, trântit de uşi, vorbit tare, dar sforăit nu, aşa ceva chiar n-am mai auzit până acum. Pe jumătate supărat, pe jumătate intrigat, privesc pe vizor. E prea întuneric, nu reuşesc să văd nimic. Deschid uşa. Înainte de orice, mă loveşte un miros greu, pătrunzător. În penumbra culoarului disting pe jos ceva ca o formă umană. Când fac lumină văd într-adevăr un bătrân nespălat, murdar, culcat în faţa liftului. Doarme înfofolit într-un palton. Sforăie pe două tonuri, unul când inspiră, altul când expiră. Uneori mai şi horcăie.

Îl privesc îndelung, încercând să mă gândesc ce ar trebui să fac. Nu mă pot decide. Când se stinge lumina apăs din nou pe buton. Începe să-mi fie frig, e totuşi iarnă, iar eu nu mi-am pus halatul pe mine când m-am dat jos din pat. Mă gândesc că bătrânul se va trezi de la zgomotul automatului de scară şi de la lumină, şi o să plece. Dacă nu, o să-l trezesc eu, nu se poate să rămână acolo, sforăind în mijlocul drumului. Doarme însă atât de adânc, răpus de oboseală, încât mă răzgândesc. Aşa cum stă întins, doar cu faţa ieşindu-i din învelitoare, pare transfigurat, fericit, aproape zâmbitor, rumen de la căldură, deşi treaz ar fi fost probabil înspăimântător, cu barba lui crescută în dezordine. Îmi zic că ar fi inuman să încerc să-l alung, afară burniţează şi e un frig pătrunzător. Bun, o să-l las să doarmă. Să sperăm că nu-l va mai deranja nimeni în noaptea asta!

Îngândurat, mă întorc în pat. Somnul mi-a pierit de tot. Stau şi mă gândesc fără să mai pot adormi. Mă încearcă un sentiment de vinovăţie - în timp ce eu dorm într-un pat confortabil, alţii n-au nici măcar un acoperiş deasupra capului. Cine ştie cine o fi fost înainte omul acesta şi ce necazuri l-au adus în starea asta. Poate o fi avut şi el o casă a lui, poate i-a fost furată, sau l-a dat afară o scorpie de soţie, sau l-au gonit nişte copiii nerecunoscători? Îmi ia mult timp până să adorm la loc.

Îmi aduc aminte de un prieten din Satu Mare, care la scurtă vreme după ce s-a mutat la Budapesta, mi-a povestit cum l-a invitat în casa lui pe un om al străzii, pe care l-a găsit într-o seară de iarnă tremurând în faţa uşii de la bloc. L-a hrănit, l-a pus să facă un duş, i-a dat o pijama curată, şi l-a culcat peste noapte pe canapeaua din sufragerie, lăsându-l să plece abia a doua zi. "Şi soţia ta ce a zis despre asta?", l-am întrebat eu atunci. "Ea i-a spălat şi călcat hainele, şi tot ea l-a poftit în seara aia să stea cu noi la masă, alături de copii", mi-a răspuns el.

Până la urmă adorm la loc, dar am un somn destul de scurt şi agitat. În zori, cum mă trezesc, sar din pat. Primul meu gând este să văd dacă bătrânul mai e în faţa uşii. Nu, a plecat. Probabil că nu de multă vreme, pentru că pe scări persistă un miros greu, care nu se va disipa complet nici peste câteva zile.

(Bucureşti, octombrie 2017)