prin cer şi eu

şi cum înotam eu netulburat prin cer
iar când oboseam, mă aşezam pe spate
şi făceam pluta cu braţele întredeschise.

şi cum înotam eu netulburat prin cer
nu ştiu cum m-am prins într-o lumină
care tocmai trecea pe acolo.

o lumină ca o sfoară.

şi lumina aia ca o sfoară s-a înfăşurat
de trei ori în jurul gleznei şi a început să
mă tragă înspre margini.

degeaba am dat din mâini.
degeaba mi-am scuturat piciorul ca un epileptic.
lumina s-a făcut tare-tare şi strângea năprasnic
şi mă ţinea cu capul în jos şi mă târa prin ceruri.

şi cum stăteam spânzurat de un picior printre stele
mă uitam la pământ.
ca la o minge albastră.
apoi ca la o mărgeluţă albăstrie.
apoi m-am uitat la pământ ca la orice întuneric.

şi când mai găseam resturi prin cer
le înhăţam şi încercam cu ele să tai lumina.

cu un picior de păpuşă am aruncat în lumină
şi lumina nu s-a clintit.
cu un şiret verde am aruncat în lumină
şi lumina nu s-a rupt.
cu o tijă carbonizată am aruncat în lumină
şi lumina nu m-a slăbit.

mă rugam şoricelului de cer
să vină şi să roadă lumina ca o sfoară.

mă rugam elicelor de întuneric şi rămăşiţelor
de rachete şi chiar găurilor negre şi ploilor de meteoriţi.

doar să nu mai atârn spânzurat cu capul
în jos prin tot cerul.

şi tot rugându-mă am trecut de ultima stea.
şi tot rugându-mă am trecut de ultima lumină.
şi aşa am trecut de locul în care cerul alunecă
în afara cerului.

şi atunci nu m-am mai rugat,
nu mi-am mai scuturat piciorul,
nu am mai făcut chiar nimic.

alunecam foarte liniştit, prins într-o lumină
care nu mai era lumină, printr-un
întuneric care nu mai era întuneric.

doar alunecam. cu mult în afara
a tot ce este şi a tot ce va fi.

(în perioada 15 august 2017 - 31 decembrie 2017, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)