Umbra eunucului

  Citiţi prefaţa şi postfaţa acestei cărţi.


Jaume Cabré s-a născut la Barcelona, în 1947, este considerat unul dintre cei mai mari scriitori catalani contemporani, autorul unei ample trilogii (formată din romanele Pînza de păianjen, Fra Junoy sau agonia sunetelor şi Luvowski sau sminteala) a unor cărţi de proză scurtă, eseuri, scenarii de filme, piese de teatru. A fost distins de două ori cu Premiul Criticii Spaniole. De curînd a primit Prix Méditerranée, atribuit celui mai bun scriitor străin tradus în franceză.




În toamna ce-a urmat, în viaţa mea şi-a făcut loc haosul. Petrecusem o vară letargică, dedicată cititului şi uitării sistematice a Teresei. Miquel nu s-a-mbătat, s-a dus, singur, la Salzburg, s-asculte muzică, a citit opera completă a lui Steiner în vederea interviului din octombrie şi-a pus-o pe Júlia să-nceapă primii paşi ca să intre-n contact cu cei din preajma lui Salman Rushdie. Aparent începeam să mă simt bine cu mine. De Teresa nu ştiam absolut nimic. Se topise integral pentru mine, cum integral îmi fusese prezenţă un timp. Bănuiam că face şi-acum trio cu Molinerii, călătoreşte ca solistă şi-l consultă pe Armand şi ce culoare să aibă ciorapii pe care-o să şi-i pună la concertul de la Madrid. O epocă de fericire desăvârşită, sfărâmată de-o mişcare greşită, mi-arăta cât de plăpândă e soarta omului. Lui Bolós, cu care m-am mai văzut de câteva ori, nu i-am mai vorbit de iubirea mea şi el s-a purtat de parcă de subiectul ăsta nu se-atinseseră niciodată. Şi Rovira, nu ştiu, mi-era tot mai lehamite să-l aud plângându-mi neputincios pe umăr. E ştiut, un bărbat plânge greu; dar şi când se hotărăşte s-o facă, pierde orice măsură, ochii-i devin bureţi, iar prietenii liman consacrat integral lui.

Ultima săptămână din septembrie e pentru mine, estet decadent şi însingurat, care-am făcut din amintire o vitamină pentru trăit mai departe, de-o semnificaţie specială, căci la diferenţă de şapte zile e sfântul unchiului Maurici şi sfântul meu. Chiar în săptămâna-asta Miquel a luat avionul spre Londra. Trebuia să rămână câteva după-mese la Cambridge pentru interviu şi-avea de gând, de la Londra, să facă demersuri pe lângă etericele cohorte ale lui Rushdie, căci primele contacte-i dăduseră speranţe c-ar putea sta de vorbă cu omul prigonit de fiii deşertului. Interviul cu Steiner mi-a dat o senzaţie de tihnă. M-am simţit bine, chiar şi-n momentele, rare, când tăceam şi nici unuia dintre noi nu i-a trecut prin cap să le umple cu vorbe ca să rupă tăcerea. Steiner vorbeşte mult, gesticulează puţin, îşi retrage argumentele ca apoi să le scoată iar la iveală îmbogăţite şi produce tot timpul concepte. Aproape că m-am simţit fericit, dacă-avem în vedere că, pe planul intelectului, bucuria e mai imprecisă, dar nu atât de efemeră ca aceea sentimentală. După orele de la Cambridge, şi cu promisiunea unei noi reprize la Londra peste două zile, unde voia să-mi arate nişte articole despre problema evreiască, m-am închis în hotel să pun în ordine materialul cât mi-era încă proaspăt şi să stau de pază la telefon pentru cazul în care oamenii lui Rushdie şi-ar aduce aminte de mine. Şi-un telefon de la Júlia (Júlia a devenit specialistă în telefoane date vieţii mele) care-mi confirma că Duran plăteşte cele trei-patru zile de pază la telefon pentru cauza pierdută a lui Rushdie. Mulţumesc, Júlia, tu, bine? Şi ea: da, fantastic; tu? Şi eu: fantastic. Hai, pa. Pa, frumoaso.

Hotelurile de categorie mijlocie din toată lumea seamănă teribil cu casele ţărăneşti. Lumina ce vine din aplicele de pe perete e gândită exclusiv să nu bâjbâi. Dacă vrei să vezi, apar problemele. Iar dacă vrei cumva să citeşti, mai bine renunţi de la bun început. Dar cum oricum trebuia să stau de pază lângă unicul telefon de care dispuneam în Londra, mi-am cumpărat o veioză şi-un bec de şaizeci şi mi-am imaginat că noptiera în al cărei sertar stă Biblia e formidabilă pentru-ntins hârtii şi scris. Şi orele-au început iar să treacă în tihna de la Cambridge. Şi-a venit telefonul. Cum m-aşteptam, nu-mi spuneau nici da, nici nu, mă sunau să m-anunţe că mâine sau poimâine or să-mi spună dacă da sau nu. Şi dacă da, să fiu gata într-un minut, c-or să treacă să mă ia imediat după ce-au sunat şi dacă nu, salut. M-am simţit ca poporul evreu sărbătorind Paştele în picioare, pe picior de plecare în căutarea făgăduinţei necunoscute. Şi-atunci au început lucrurile să se accelereze. Doar seara urma să cinez (plătea Duran) cu Steiner. La prânz mă săturasem de refăcut paragrafe şi de-ascultat casete: mi-am dăruit după-masa şi m-am întrebat ce mi-ar plăcea mai mult, să merg la Piccadilly Circus să-mi cumpăr discuri sau să merg la film. Sau un musical? Cum mă-ntrebam toate astea cât treceam prin faţa recepţiei, mi-au căzut ochii pe nişte prospecte de la Purcell Room: omagiu lui Art Collemann. Chiar cu Art Collemann Quartet. Art Collemann pe viu. Miquel a zâmbit.

Când se-ndrepta spre complexul celor trei auditorii de pe malul Tamisei, n-a putut evita gândul la Teresa. Fusese-acolo de două ori cu ea (şi cu Armand). La Royal Festival Hall. Şi de ambele dăţi, ea spectatoare, lângă mine, într-o parte, şi Armand, în cealaltă. Teresa, iar mă gândesc la tine, şi te-ngropasem sub munca mea; ţi s-o fi făcut oare şi ţie dor de mine? Dar clarinetul lui Art Collemann merita efortul. Dacă găsea bilete.

A găsit, după comentariile celor de la coadă nu mai erau multe. S-a prelins imediat din zona caselor de bilete, nu voia să se vadă nevoit să spună nu vreunui întârziat disperat, şi-a luat-o spre holul unde cele două dăţi când venise cu Teresa (şi cu Armand) stătuseră la un ceai. A găsit o masă goală lângă lifturi şi lângă terasa care da spre Tamisa şi s-a simţit rezonabil cu el.

Teresa, chiar la masa asta, îi spunea că tracul dinaintea unui concert e ceva de care n-o să poată să scape. Niciodată. Şi Armand tăcea, cu ochii în altă parte. Ea ştia că oricâţi ani i s-ar aduna-n faţă, nervii, ca-n prima zi. De-aceea, şi el o trăise şi suferise, cu cinci-şase zile înainte de-un concert ca solistă, se-nchide cu programul în casă şi repetă bolnăvicios pasajele care-i ieşiseră perfect, cu pretenţia zadarnică să le depăşească. Şi el se-mbolnăvea, fiindcă-n clipele-alea, lăsând la o parte că nu voia să ştie de el, îşi dădea seama că Teresa se-ndepărtează de muzică şi se-apropie de nebunie. O gură de ceai, gânduri triste, Teresa încă-n inima mea. Atunci a zărit pe-un scaun programul de mână.

Purcell Room, Art Collemann, Queen Elizabeth Hall, nimic. Royal Festival Hall, John Kickox şi orchestra din Liverpool. Prima parte, Les Hébrides şi concertul pentru vioară şi orchestră de Alban Berg. La vioară, Teresa Planella. N-a citit restul. A ţâşnit din scaun, a abandonat ceaiul şi-a coborât la casă plin de speranţă, cu gândul doar la memoria unui înger, dem Andenken eines Engels.

Când, transpirând ca un disperat, fugea pe Hungerford Bridge spre Charing Cross, îşi spunea că nu face bine, că-ncearcă să intre din nou într-o viaţă din care fusese-alungat. Eu şi Teresa în aceeaşi clădire şi inima mea nu-şi dăduse seama... La-ntoarcerea în auditorii, asudat, inima cât pe-aci să-mi plesnească, luasem deja o decizie. I-a fost greu să fie luat în seamă. A trebuit să explice şi să mintă-n engleză: că-i văr primar cu Teresa Planil.la şi că-i o problemă de viaţă şi moarte. Şi, miraculos, şeful de la paza cabinelor i-a luat pachetul cu promisiunea că-n cinci minute ajunge-n mâinile lui miss Planil.la. Şi i-a făcut lui Miquel cu ochiul. Perfect: nu-l crezuse. Şi, ca să fie filmul complet, falsul văr primar i-a strecurat o hârtie de cinci lire. Capul mătase de porumb de la pază a acceptat-o c-o grimasă foarte britanică.
- Cinci minute - i-am amintit.
- În trei minute e-n mâinile ei.

Asta era mai greu, căci Teresa avea obiceiul să se-nchidă-n cabină şi să-şi repete-n gând concertul şi să se calmeze, să-şi facă mâna, degetele, şi să-şi înveţe vioara cu temperatura din jur, şi iar degetele, şi să se plimbe-ncolo şi-ncoace ca o leoaică, întrebându-se cui i-o fi dat prin cap să se facă solistă, ce bine s-ar fi simţit în rândul trei la vioara-a doua. Bye-bye Art Collemann.


Concertul a început c-o punctualitate milimetrică cu Les Hébrides. Miquel era aşezat lateral, deasupra scenei, că nu găsise nici un locşor la parter. Mendelssohn, Berg, Mahler, Kickox şi Planella umpleau grandioasa sală de la Royal. Bun, Mendelssohn a fost bun. Dar nu mai avea răbdare, voia s-ajungă la felul doi. După aplauze, a intrat din nou John Kickox. Acum o flanca, galant, pe Teresa. Minunată. Rochia verde. Îi marca talia şi şoldurile. Minunată. N-am aplaudat, eram dus, cu ochii pe îngerul memoriei mele, şi nu sufeream, eram calm, pe punctul să-i smulg un secret Teresei, căci acum (superbă, cu câtă eleganţă salută) puteam să constat că-n acest an de Traversare a Deşertului Singurătăţii muncise cum muncea-ntotdeauna. Delicat, s-a-ntors spre concertino şi-a scos un la uşor. I-a răspuns, din adâncuri, oboiul şi ea s-a retras în sine, totul era bine. Mişcări discrete, materiale, necesare, care ne-aduc aminte că nu suntem zei şi că muzica, până una alta, se face cu instrumente, nu cu forţa spiritului. Teresa a aruncat o privire spre Kickox, acesta a plecat capul c-o uşoară reverenţă politicoasă şi m-am simţit gelos. Aplauzele încetaseră şi toţi aşteptau, nu ştiu dacă la fel de lacom ca mine, tema arpegiului. A-nceput orchestra şi Teresa i s-a alăturat. Vioara suna fantastic de bine şi, în dialog cu orchestra, a-nceput să se-nalţe în efortul arpegiilor până-n câmpia unde, întâi vântul, apoi vioara, se simţeau ca acasă. Teresa era în sufletul concertului, scotea lamentaţiile lui Berg, disperate şi premonitorii. Şi interpreta totul ca pe propria-i suferinţă. Şi eu mă ţineam strâns de balustradă, cu ochii doar la mişcările ei, de parc-am fi fost doar noi doi, singuri, în Royal, de parcă eu şi ea puteam contempla îngerul fantomatic, micuţa Manon. Manon Gropius, Mizzi, Hannah, Alban Berg, Teresa Planella şi Miquel Gensana Căutătorul de Aur. Şi când a-nceput Allegro din partea a doua, Miquel a simţit acut că Teresa cântă doar pentru el. Şi când a sosit mişcarea a patra, coralul, es ist genug al lui Bach, Miquel voia să creadă că ea nu pe Dumnezeu îl imploră, ci-i spune lui, lui Miquel, s-asculte, că gata, ajunge!: es ist genug, Michael; es ist genug. Părea că orchestra e de-acord şi Michael Enzian, ca răspuns, a şoptit es ist genug, Therese, es ist genug, şi doamna de-alături, indignată de-atâta lipsă de sensibilitate, i-a aruncat o privire ucigătoare.

Au încheiat cu coda în care vioara ia-n stăpânire toată încărcătura poetică a concertului şi, treptat, cu strame din coralul lui Bach, se-nalţă magic, sus, sus, reconvertind coralul în arpegiul iniţial, rezumând toată viaţa concertului, ca viziunile muribunzilor când, se spune, le trece toată viaţa prin faţa ochilor în câteva clipe, până-a ajuns la solul normal imposibil pe care Teresa l-a păstrat extraordinar de sonor, fără şovăieli, perfect, în timp ce orchestra se desfoia-n reverenţe, acum coarda, acum vântul, şi amândouă-ajungeau la un nemărginit acord final... Teresa, arcuită pe cea dintâi, făcând să răsune încă sunetul atât de acut, de parcă arcul i-ar fi fost infinit de lung. Şi Teresa şi-orchestra-au ajuns la ultimele două măsuri şi solul viorii s-a transformat într-un fluture alb care-a ţâşnit în zbor şovăielnic şi pe care doar eu am putut să-l văd. Şi totul s-a-mplinit cum a vrut Berg şi-au făcut Kickox şi Teresa mea dragă. În cele două secunde de linişte în semn de respect, Teresa şi Kickox s-au privit fericiţi, recunoscători unul altuia, Dumnezeule, cum e posibil, şi poate nu pe deplin conştienţi că un concert atât de frumos e un statornic gând despre moarte. Şi publicul a început să aplaude. Toţi, numai Miquel nu, că n-avea putere. Acum îşi da seama că plânge, privind cum Teresa îşi arcuieşte spatele, lipită de vioară, şi aplauzele nu conteneau.

A trebuit să iasă de câteva ori să mulţumească şi, cu mâinile lipite, i-a rugat să nu-i ceară bis. Publicul a-nţeles şi, curios, a continuat să aplaude. Fusese, într-adevăr, fantastică şi John Kickox, deloc gelos pe succesul colegei, tot mai insista să vină din nou pe scenă şi Miquel s-a gândit că Armand s-o gândi că extraordinara interpretare de la Londra o să-i deschidă o duzină de noi contracte magnifice în toată lumea şi ieşirea răsunătoare pe piaţa discografică a multinaţionalelor. Teresa a trebuit să revină să salute. Dar acum avea-n mână un obiect pe care Miquel l-a recunoscut imediat: cutia de bomboane cu lichior. A clătinat-o spre public c-un soi de disperare-n mişcări, parc-ar fi spus ştiu că eşti aici, Miquel, aş vrea să stau de vorbă cu tine, Miquel, es ist genug, vino! Şi s-au sfârşit aplauzele, începea pauza şi privirile lor nu se-ntâlniseră. Nu m-am mişcat minute din scaun, gândindu-mă disperat la tot ce trăisem şi ascultasem şi la-ntâmplarea de-a fi găsit-o. Şi-nainte să-nceapă cele dintâi măsuri din Mahler, coborâsem deja scările, ieşisem din clădire, spre hotel, spre departe de gândul meu. Şi Teresa, în cabină, aştepta fluturele alb.


La hotel l-aştepta o notă de la Steiner care amâna pentru mâine cina, să-l sune. Dar când l-a sunat, n-a răspuns. Miquel, idiotule, trebuia să te duci la cabine, văr primar! M-o fi aşteptând şi eu am luat-o la fugă, ca tata. A luat valiza şi-a aruncat-o pe pat. Am îndesat furios toate lucrurile şi-am zis cu glas tare, parcă jucam un rol pentru cineva, pentru vreun zeu, dacă tot am luat-o la fugă, fugă să fie. Şi cu inima bandajată-n leucoplast Miquel s-a dus la Heathrow cu gândul să pună imediat maximum de distanţă între Teresa şi mine. Dar, când să intre la controlul corporal, am întors spatele, parcă speriat să trec prin acest artificiu cu inima zob. Un taxi l-a-ntors la Londra şi-n acelaşi hotel (mister Ginseina, sorry, aţi pierdut avionul?) n-a lăsat telefonul din mână până n-a dat de cineva care să poată să-i dea un indiciu unde se cazase Teresa. După o jumătate de pachet de Camel glasul ei a zis hello?
- Miss Planil.la?
- Speaking.
- Sunt eu.

Tăcere. Respiraţia ei. Respiraţia lor.
- Miquel?
- Speaking.
- Unde eşti?

S-au întâlnit la Marble Arch peste o jumătate de oră. Ea lăsase nerezolvate câteva telefoane şi alte probleme, spre disperarea lui Armand care voia să fie aranjat tot înainte să părăsească ea Londra.

Au stat pe-o bancă, cu faţa spre Hyde Park. Ea, c-un zâmbet timid. El, cu inima gata să-mi iasă, aproape-l durea, şi bum-bumul inimii se-ntâlnea cu zgomotul circulaţiei de pe Oxford Street.
- Ce faci... a zis unul din ei. Şi celălalt a răspuns, hmm, bine, mă descurc. Şi, când soarele se-nroşea spre apus, bum-bumul şi zâmbetul s-au contopit pe bancă. De-un an nu se văzuseră, de la Novelletten, şi-acum le venea greu să spună de ce mi-ai trimis bomboanele, ce faci la Londra, eşti bine?, ţi-e dor de mine? m-ai iertat? eu sunt... De ce n-ai venit să mă vezi în cabină? Oh, am fugit, că nu vreau să... Ei, hai, de ce m-ai sunat totuşi şi el nu ştia ce să zică fiindcă nu ştia de ce-o făcuse. Soarele se-nroşise de-atâta stat la apus şi-acum începea să fugă.
- Mă bucur că te văd.
- Şi eu. Ia uite ce soare.
- Da. Ce roşu!

Au început să se plimbe pe Oxford Street, mână-n mână, timid, până la urmă reuşind să-şi spună ce făcuseră până-n ziua-aia, cum le mersese, cât de dor le fusese, cât se urâseră, a fost o prostie. Dar trecuseră luni şi poate se-ncrucişaseră vieţi cu vieţile lor şi-asta nu-i uşor de recunoscut. Dar eu şi Teresa ne ţineam de mână pe Oxford Street. I-am cumpărat un buchet de flori necunoscute în una din numeroasele florării de pe stradă. Şi, la un colţ, ne-am aşezat undeva să bem un ceai şi lui i-a adus aminte de ceaiul pe care-l luase cu câteva ore-n urmă, înainte să-nceapă concertul, şi nu, mi se pare imposibil.
- Imposibil, ce?
- Că ne-am întâlnit, că vorbim. - I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. Un gest îndrăzneţ. - Azi ai fost extraordinară. Ştii că s-a-nregistrat?
- Mulţumesc. - Şi c-un gest de dezinteres. - Nu ştiu. Da.

Eram gata să-i spun c-o iubesc, dar n-am îndrăznit s-o fac. Din timiditate, fiindcă nu ştiam dacă o mişcare greşită n-ar putea sfărâma clipa magică. Am tăcut, deşi uneori strălucirea din ochii ei părea că mă-ndeamnă s-o spun. S-au plimbat iar şi, fără să-şi dea seama, s-au apucat să vorbească despre ce-are de făcut fiecare. Ea, câteva concerte, luna-asta, şi el, în afara poveştii cu Rushdie, să pună la punct interviul cu Steiner.
- Cu cine?
- Te invit la cină. Bine?

Printre efluviile de curry din restaurantul indian, Miquel a-ndrăznit să schiţeze planuri pentru-a doua zi, ce zici, Teresa?
- Nu.
- Câte zile mai stai?
- Plec mâine la Praga.
- Dar concertul e... peste douăzeci de zile mi-ai spus, nu?
- Da, dar plec cu maşina. C-o prietenă.
- Cu maşina? Astea-s toane!
- Nu: îmi face mare plăcere. Armand o să meargă direct la Praga, cu vioara. Şi eu, în vacanţă.
- Păi... De ce nu mai stai câteva zile la Londra? Am putea... - Nu ştiam exact ce-am putea. - Eu mai rămân nişte zile.
- Nu se poate, Miquel. E deja stabilit.
- Stai.

L-a privit într-un fel care i-a amintit vag de privirea de la Novelletten. A răsuflat adânc şi-a spus, foarte calmă.
- Ţi-am spus că-i deja stabilit. E-nchiriată maşina, traseul făcut. Vino să m-asculţi la Praga.
- N-o să pot. Nici n-am bani.

Teresa, drept răspuns, a scos din geantă o hartă a Europei. Era marcat pe ea traseul, cu zilele de sosire în diferite locuri: Paris, Strasbourg, Frankfurt, Praha... Foarte bucuroasă, nu fusese niciodată la Praga. Dar pentru mine nu era nici o bucurie, călătoria-aia mă-ndepărta din nou de Teresa, acum când era posibil să...
- Hai, Teresa.
- Poate ne vedem când mă-ntorc. Pe douăzeci şi opt sunt la Barcelona.

Teresa nu se schimbase: viaţa-i era marcată de agenda pe care i-o ţinea Armandul dracului. Şi-atât de fericită cu planificările ei. Zâmbea mulţumită, când împăturea harta.
- E ultimul tău cuvânt? - Miquel puţin jignit de-ncăpăţânarea femeii, dar nu voia s-o arate.
- Da, ţi-am mai spus că n-am cum schimba.

Au mai stat de vorbă mult încă, făcând eforturi să slăbească-ncordarea scrimei. A revenit calmul blând şi, încet-încet, Miquel era gata să-i spună te iubesc, Teresa, n-am încetat să te iubesc niciodată. Dar n-a vrut să spună, de frică să nu forţeze prea tare norocul întâlnirii şi fiindcă, în adânc, încăpăţânarea cu călătoria aiurea la Praga mă lovea. Am vorbit de multe. Nici ea nu mi-a spus că mă iubeşte, dar cred că era pe punctul s-o spună şi nu ştiu ce-a reţinut-o. Când chelnerul i-a lăsat singuri, cu nota achitată, el şi-a potrivit scaunul şi şi-a aprins o ţigară.
- Vrei cafea?
- Nu. Niciodată seara. Şi-apoi, cea de-aici e oribilă. Şi-s grăbită, Miquel, mâine plecăm dimineaţa.

Primii paşi pe Arlington Street i-au făcut în tăcere. Eu mă-ntrebam ce-i mai important pentru femeia-asta: eu, Praga, vioara, muzica, ea? Am văzut clar că eram prost situat în clasament. Trebuie insistat. Şi gândul cu clasamentul m-a bosumflat. De-aceea, când ea a zis vorbim despre tot când mă întorc, n-a răspuns. La intersecţia cu Piccadilly, o sută de iarzi înainte de Ritz, s-a oprit.
- Mă duc la hotelul meu - am zis, aproape fără să-mi dau seama ce spun. Cred c-am zis-o din răzbunare, ca pedeapsă pentru-atâta maşină, atâta hartă şi-atâtea naiba să le ia!
- Bine. O să-ţi scriu de la Praga.
- Drum bun, Teresa.
- Mulţumesc.

S-au sărutat pe obraz. Afectuoşi şi distanţi: încrezători şi bănuitori. Ceva rar, electric, de...
- Când te-ntorci la Barcelona, mă suni?
- Da.
- Sigur?
- Da, Miquel. Şi-am spus că da.

Teresa a băgat mâna-n geantă. Cu privirea-i de miere, mi-a oferit zălogul promisiunii ei:
- Poftim. - Mi-a dăruit bricheta lui Isaac Stern. Bricheta asta, Júlia.
- Să te sun eu? - Bricheta-n mână.
- Nu. O fac eu. Îţi jur. - S-au gândit amândoi la brichetă.

Deodată, mi-a dat un sărut rapid şi furiş pe buze. Un sărut care m-a mişcat. Am ascuns-o, nu ştiu de ce. Poate fiindcă, într-un fel sau altul, trebuia să m-arăt supărat de capriciul cu călătoria.
- Pa, Teresa.

Teresa s-a-ndreptat spre hotel şi eu, n-am aşteptat s-o văd plecând, sigur din certitudinea că-n douăzeci de zile ne vedem, am întors spatele spunându-mi că bine fac să m-arăt un pic aspru cu femeia care-mi umple viaţa şi mă ameţeşte. Era un gest frumos, să pleci fără să te-ntorci: cum făcusem şi-alte dăţi în viaţă. Şi, ca să fie complet, am aprins bricheta de câteva ori. Zălogul meu. Dar după treizeci de paşi m-am simţit un idiot perfect. Pusese vreo piedică-n calea viitoarelor noastre-ntâlniri? Nu. Nu fusese mulţumită că l-a regăsit? Da. Nu-i mulţumise-n o mie de feluri pentru cutia de bomboane cu lichior? Da. Nu-i ascultase cu infinită răbdare comentariul la interpretarea ei? Da. Da, cu infinită răbdare şi cu umilinţa pe care atâta i-o admiram. Nu-mi dăduse-un sărut (rapid şi furiş) pe buze de rămas-bun? Da. Şi eu o ţinusem întruna, întruna, nu te duce la Praga, mai stai două zile, nu te duce, hai, Teresa. Eşti idiot, Miquel, Simon, Clara.

Miquel s-a-ntors şi-a luat-o la fugă. Teresa era deja în faţa intrării scăldate-n lumini a hotelului Ritz, silueta i se contura-n umbră. Miquel a străbătut în fugă jumătate din drumul spre ea. Şi s-a oprit, să-şi tragă sufletul. Nu voia s-ajungă-n faţa ei gâfâind şi să-i spună fără suflare că da, te iubesc, Teresa, te iubesc mult de tot. Dar cât eu îmi trăgeam sufletul, Teresa s-a răsucit şi-a rămas nemişcată. Lumina ce venea de la Ritz îi lumina jumătate de chip şi mi s-a părut frumoasă, doamne cât de frumoasă, ca-ntr-un La Tour, ca-ntr-un Caravaggio. Teresa zâmbea şi eu am rămas mut. (Ce fac, îi strig te iubesc, Teresa? Mă mai apropii şi-i spun la ureche?) Au fost două secunde, amândoi nemişcaţi, şi-a fost o eternitate, ca aceea trăită faţă-n faţă cu Skyhawk A-4N al locotenentului Samuel Goldstein înainte să mă las jos ca să ies din bătaia împuşcăturilor lui. O eternitate de puţine secunde, care mi-a marcat toată viaţa. Eternitatea din faţa hotelului Ritz m-a marcat probabil mult mai mult decât cea din munţii Qurnat-al-Sawda. Înainte să-mi fac indecizia ţăndări, Teresa, încă puţin răsucită, mi-a zâmbit din nou şi m-am gândit c-o să fiu ridicol acolo, în faţa portarului simandicos care ne privea, să-i spun te iubesc din toată inima mea şi cu toate puterile mele, iubită Teresa, şi recunosc că m-am enervat degeaba de povestea cu Praga. Şi-atunci mi-a trecut prin cap c-o să-i spun c-o iubesc când vine de la Praga. Ideea m-a paralizat. M-am mulţumit, dublu eunuc, să-i zâmbesc. Da, ştiu, am observat o lungă şovăire înainte să se hotărască Teresa să-ntoarcă spatele şi să intre-n hotel. Şi-am văzut cum dispare din nou din viaţa mea, înghiţită de-atâta inutilă lumină.



Presupun că marile momente din viaţa unui om sosesc în împrejurări ce n-ar putea fi considerate niciodată măreţe, nici apte de-a trece direct, fără machiaj, în vreun manual de istorie. Vestea predării armatei celui de-al Treilea Reich unchiul Maurici a primit-o în podul casei Gensana plângând, cu gândul la Miquel al lui. L-au alertat ţipetele lui Remei. După cum Gaston Laforgue a aflat prin hohotele de râs din vecini că Dreyfuss a fost condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Miquel II Gensana, după o discuţie neplăcută, meschină, în biroul lui Duran, în timp ce-o privea distrat pe Júlia, în picioare, făcând echilibristică să scoată din pachet o ţigară cu o singură mână, a auzit glasul ciudat şi puţin dogit al lui Armand care-i zicea Miquel, tu eşti?
- Da. Cine eşti?
- Teresa e moartă.

Nu cred c-am înţeles pe loc. Dar mi-a ameţit sufletul. Ţigara mi s-a frânt în mâini şi-am zis, ce spui, pentru Dumnezeu, ce spui, nu ţipam, dar aveam sânge-n glas, şi Armand mi-a repetat Teresa e moartă şi-am văzut fluturele în zbor obosit cum se lasă pe calorifer şi rămâne-acolo, nemişcat. Teresa, raţiunea vieţii mele. Se pare că dimineaţa devreme, un camion încă adormit a intrat pe cealaltă bandă. Ele mergeau pe dreapta, liniştite, presupun că vorbind despre muzică sau cine ştie ce, cu ochelarii de soare, gustând libertatea, Thelma şi Louise, geamul deschis să intre vântul, şi moartea le-a barat trecerea pe-o şosea boemiană la cincizeci şi şapte de kilometri de Praga. Şi m-am văzut cum îmi pun mâna liberă-n cap, fără-ndoială să fac să-mi intre-n minte ideea atât de cumplită, şi Armand, cu glas monoton şi trist, îmi zicea că Teresa-i spusese c-o să se-ntâlnească probabil iar cu tine şi de-asta te-am sunat că-nseamnă că v-aţi văzut în ultimul timp şi... Bietul Armand era distrus şi eu, cu ochii bureţi, m-am gândit biata Teresa, n-a fost lăsată să vadă măcar podul Carol sau cartierul evreiesc. Sărăcuţa, n-a văzut Vyšerhad sau strada Neruda. Şi când am închis telefonul cred că nu mai era mult şi mă prăbuşeam. M-am aşezat pe scaun şi Júlia, cum n-o vedeam, nu mă scăpa din ochi. Şi-n clipa aia Miquel şi-a acoperit faţa cu mâinile fiindcă i-a trecut prin minte un gând cumplit, gândul că n-o să-l mai părăsească niciodată-n viaţă. Un gând ticsit de durere, Teresa iubită: n-am vrut să-ţi spun te iubesc; ai murit fără s-ajung să-ţi spun; ai murit fără s-ajungi să afli marele meu adevăr, adevărul că-n ciuda a tot ce se-ntâmplase, pentru mine cel mai important lucru era dragostea pentru tine. Nu ştiu dac-o să pot rezista, Teresa. Ai murit şi n-ai auzit-o. Înţelegi, Júlia?

---

Notă: Joi, 21 octombrie, ora 18:00, Institutul Cervantes, Str. Marin Serghiescu nr.12

Editura Meronia şi Institutul Cervantes din Bucureşti, în colaborare cu Institutul Ramon Llull organizează joi 21 octombrie, ora 18 lansarea volumelor Umbra eunucului de Jaume Cabré şi Guadalajara de Quim Monzó.

Vor interveni: Jaume Cabré, Elisabeta Lasconi, Jana Balacciu Matei şi Diana Motoc