Interviu difuzat la Radio Cluj, în cadrul emisiunii Alternative muzicale, realizate de Daniela Mureşan Chişbora, în 16 octombrie 2017. Ascultaţi întregul interviu în variantă audio aici.
Daniela Mureşan Chişbora: Bună seara, dragi ascultători şi bine v-am regăsit în emisiunea în care celebrăm muzica clasică. Sunt Daniela Mureşan Chişbora şi pentru această întâlnire am gândit împreună cu invitata acestei seri la Radio Cluj un alt fel de abordare a fenomenului artistic. La fel ca în dragoste sau în război, există în artă, şi vorbim acum în special de arta muzicală, un tandem de bază, balansat pe două tabere distincte ce vor să se săvârşească, să se copleşească sau cel puţin să se influenţeze reciproc. Este vorba pe de o parte de artişti şi tot ce ţine de ramura artistică profesionistă, iar de cealaltă parte de public. Poate că nu întâmplător a sosit timpul să vorbim despre aceste lucruri, întrucât avem în această seară o invitată mai puţin obişnuită ce provine din tabăra publicului, aparent dintr-un loc situat în plină ubicuitate, înconjurat de ceaţa densă a anonimatului. Ori pentru un artist-performeur chiar aşa şi pare. Ne-am obişnuit în mare măsură să pătrundem cu intensitate acerbă în lumea celor care însufleţesc scena cu o viaţă care nu le aparţine, dar pe care şi-au închiriat-o în mod onest cu plata miriadelor de ore de studiu, prin interviuri, participări la concerte sau audiţii, însă vocea celor care consumă actul artistic în întreaga sa măreţie şi sacralitate este mai puţin manifestată. Căţărat pe culmile scenei artistul-interpret simte marele sau micul public ca pe o masă amorfă, învelită în cortina absconsă a anonimatului, vătuită de liniştea pe care actul artistic în plină desfăşurare o impune cu autoritate dictatorială. Şi doar în siajul lăsat de trecerea efemeră a artiştilor pe scenă, găsim ici colo glasul plin de vertij al vreunui critic muzical ori al altui specialist ivit de prin băncile de acum tot mai generoase ale facultăţilor cu specializare în domeniu. Însă în mare măsură, glasul publicului rămâne cu preponderenţă ne-manifest în afara sălilor de spectacol sau concert.
Iată că, din marele public al iubitorilor de cultură, se ridică tot mai avântat, portavocea cizelată şi plină de spirit a invitatei noastre, pe care v-o prezint ca pe o autentică cunoscătoare şi consumatoare de artă. Este vorba despre doamna doctor Doina Giurgiu, una dintre puţinele persoane care au fost alese a avea cuvântul publicului la cel mai mare festival pe care ţara noastră îl găzduieşte, şi anume Festivalul George Enescu. Cunoscută în lumea medicală ca un cadru excepţional de bine pregătit, cu o minte lucidă şi plină de soluţii optime, Doina Giurgiu face parte dintre acei medici cu o solidă formaţie intelectuală, care cunosc, consumă cu aviditate şi apreciază valoarea actului artistic, fie el muzical, vizual sau plastic. Ne bucurăm să o avem astăzi alături de noi la Radio Cluj şi, în speranţa că vom afla multe lucruri interesante îi spunem bine ai sosit la noi în emisiune, Doina Giurgiu!
Doina Giurgiu: Bine v-am găsit şi mulţumesc mult pentru invitaţie!
D.M.C.: Pe 25 septembrie 2017, s-a încheiat festivalul George Enescu 2017 la care ai participat câteva seri la rând ca jurnalist acreditat. În urma acestor participări am avut ocazia să-ţi citim articolele pe site-ul LiterNet.ro. Mărturisesc că delectarea a fost maximă. Ai un condei bine strunjit, mare parte de temeinicul bagaj intelectual pe care îl deţii, dar şi de desele tale prezenţe la manifestările culturale transilvănene. Acum văd că te-ai extins şi la Bucureşti. Câteva impresii despre festival, despre interpreţi, despre organizatori şi nu în ultimul rând despre public.
D.G.: Mă bucur mult că ţi-au plăcut articolele, dar mărturisesc că, dincolo de nevoia de a împărtăşi ceva ce îmi produce emoţie, sper de fiecare dată ca rezultatul textelor, efectul lor să fie de a creşte pofta cititorului de a participa, de a fi prezent în sala de spectacole, dacă nu la acel festival, la acel eveniment, atunci la altul similar. Adică sper să transform cititorul în participant, să îl îndemn să facă parte din public, în primul rând. Este adevărat că e prima dată când particip direct, nemediat de televizor sau radio, la Festivalul Enescu şi nu ştiu dacă te aştepţi să îţi spun altceva decât că e un eveniment de neratat. Nu doar pentru că e vorba despre un festival foarte important, cu vechime (în anul 2017 am parcurs ediţia XXIII). Ci pentru că acolo eşti atât de aproape de muzica clasică cu majuscule, cum, cel puţin în România, nu cred că ai unde să fii. Sigur, în Europa, în lume, sunt şi alte festivaluri de aceeaşi talie, mai vechi sau mai noi decât Festivalul Enescu. Dar avem aici, acasă, ocazia să ascultăm timp de trei săptămâni nume mari de orchestre, de dirijori, de interpreţi. Şi acesta e un lucru deosebit, pe care nu ştim încă, dar sper să învăţăm să-l preţuim, aşa cum merită. Dar eu cred că mulţi dintre noi ştim. Se vede, pentru că mă întrebai de public, în felul în care el ascultă concertele, în felul în care reacţionează. Ce să spui despre un public care aplaudă Mahler-ul lui Antonio Pappano şi al Orchestrei şi Corului Academiei Naţionale di Santa Cecilia timp de aproape 9 minute, în cadenţă, ritmic? Că e generos? E prea puţin. Că e cunoscător? E poate prea mult pentru cei aproape 4.000 de spectatori ai Sălii Palatului. Dar că e vibrant, că ştie să recunoască emoţia, măiestria şi starea de graţie, asta categoric da! Cred cu tărie că, intrând profan la Simfonia a II-a a lui Mahler sau la Simfonia a III-a a lui Enescu, nu puteai ieşi de acolo altfel decât fermecat. De muzică. De ceea ce ai simţit ascultând-o. De felul în care te-a şi te-ai transformat până la finalul concertului. Cred că este în publicul românesc o mare sete de emoţii bune, de căldură, de a primi şi de a oferi căldura trăirii intense a muzicii. Şi sper să nu se blazeze niciodată.
Cât despre interpreţi? În cele opt zile cât am avut norocul să pot petrece cu festivalul, am auzit Orchestra Filarmonică din Israel, Orchestra Naţională a Franţei, Royal Concertgebouw din Amsterdam. I-am văzut şi i-am simţit dirijând pe Zubin Mehta, cel care s-a întâlnit prima oară cu festivalul în 1964 şi al cărui preşedinte de onoare este, pe minunatul Christoph Eschenbach de la care am auzit un Adagietto din Simfonia a V-a a lui Mahler de un lirism amuţitor, pe Daniele Gatti, pe Antonio Pappano. I-am auzit: la pian pe Kathia Buniathishvili, la vioară pe Nicolas Dautricourt, pe baritonul Thomas Hampson, la sitar (ce instrument despre care nu ai spune că se poate auzi la Ateneu!) pe Anoushka Shankar, fiica lui Ravi Shankar, cel care a fost partener într-un celebru album West meets East cu Yehudi Menuhin, la violoncel pe Misha Maisky, la viola da gamba pe Jordi Savall. Sigur, nu am fost acolo când au cântat Anne-Sophie Mutter sau Martha Argerich, când a dirijat Valery Gergiev. Dar dacă avem noroc, vor mai veni. Şi eu cred că avem noroc. Însă dincolo de noroc e multă muncă în spatele acestui festival. Nu cunosc multe despre bucătăria lui internă, dar nu am nicio îndoială că se munceşte foarte mult, foarte intens, cu mult timp înainte, cu multe nopţi nedormite şi că nu e nimic uşor în a ţine atât de sus un asemenea eveniment. Şi cu siguranţă răsplata e pe măsură.
D.M.C: S-a vorbit mult despre necesitatea Festivalului Enescu într-o ţară în care economia, putem s-o spunem pe şleau, nu are randamentele scontate încă. Şi totuşi publicul are ultimul cuvânt. Poţi să ni-l expui?
D.G.: Cred că deja am spus câteva lucruri care îţi pot răspunde la întrebare. Festivalul acesta face multe. Face imagine şi cât de bine o face, dacă ne gândim că deja Oedip a fost cântat la Londra, că fiecare orchestră invitată cântă Enescu, că îl pune pe compozitorul Enescu acolo unde ar fi trebuit să stea de mult timp, dacă s-ar fi ocupat cineva de asta măcar cum s-au ocupat vecinii noştri de Bela Bartók, că face turism internaţional, intra-naţional. Şi uite ceva la care poate nu te-ai aştepta. Face educaţie. Muzicală şi nu numai. Pentru că e artă vie. Efemeră într-un fel, dar artă care învaţă. Şi încă nu e exploatat la maximum de potenţial. Dacă toate astea costă? De bună seamă. Dacă auditoriul lui e prea mic? Nu cred. Dacă înmulţim 23 de zile de festival cu cele 4.000 de locuri ale Sălii Mari a Palatului şi avem deja peste 90.000 de potenţiali beneficiari ai unei singure săli de concert, e adevărat, cea mai mare. Să ne gândim că recordul de spectatori la festivalul Untold, într-o singură zi, de vârf, a fost de 90.000. Iată cifre similare. Deci e mult. Mai ales că e vorba de muzica clasică.
D.M.C: Aşa e. Ce aştepţi tu, în continuare de la acest festival, Doina? Pentru că ştiu că vei fi în sală şi peste doi ani, când va avea loc următorul festival, iar până atunci te vei fi cizelat cu alte şi alte spectacole şi concerte.
D.G.: Cred că aştept să aud mai multă muzică contemporană în concertele orchestrelor mari şi în recitaluri. Poate că asta nu se va întâmpla prea repede pentru că şi publicul trebuie învăţat că există muzică clasică şi după jumătatea secolului XX. Deja există secţiunea Muzica secolului XXI, dar cred că se poate merge mai departe. În acelaşi timp e sigur că voi auzi lucruri cunoscute dar interpretate altfel, cu altă prospeţime sau pur şi simplu diferit. Dar nu vreau să proiectez neapărat aşteptări. Las festivalul să mă surprindă şi nu mă îndoiesc că o va face.
D.M.C: Articolele tale despre muzic sunt o adevărată delectare. Atenţia ta asupra fiecărui detaliu este covârşitoare, însă esenţial este că reuşeşti mereu să surprinzi acel fir roşu care străbate esenţa fiecărui act artistic. Spune-ne, te rog, cum faci acest lucru? De fapt cum trăieşti tu fiecare moment artistic, pentru ca tu nu doar îl receptezi, ci îl trăieşti alături de scenă.
D.G.: Nu cred că ştiu să îţi explic ce transformări au loc între receptarea unui fapt artistic şi reflexia lui în cuvinte. Cert e că sunt momente în sala de concert în care aproape că "văd" odată cu muzica succesiuni de imagini amestecate cu senzaţii, pe care le scriu atunci, pe loc. Cum se nasc, de unde apar, probabil că ţine de întâlnirea dintre muzică şi acel ceva dinăuntru, indefinibil, care rezonează astfel, în traducere sau în completare cu vizualul şi senzorialul interior. Restul e mister.
D.M.C: Ştim că există un public extrem de avizat, care vine cu religiozitate la toate manifestările unei instituţii culturale. Ştim că exista un public ocazional, care alege cu predilecţie un anume gen de manifestare artistică, şi mai este un public întâmplător şi efemer, fără substanţă, care provine din marea masă anonima. Tu câte feluri de public ai sesizat?
D.G.: Cred că cele trei tipuri de public de care spui nu sunt izolate unele de altele. Probabil predomină unul sau celălalt după felul evenimentului. Cunoscătorii vin pentru că au şi plăcerea şi exerciţiul concertelor regulate. Ocazionalii urmăresc, probabil, relaxarea sigură, mai facilă, exersată anterior pe un anumit filon. Efemerii au şi ei motivele lor: curiozitatea, afişarea, cine ştie. Există însă, cred, un al patrulea public. E cel care, dacă ar ajunge o dată în sala de concert la momentul potrivit, ar reveni cu constanţă. Dar care nu ajuns încă acolo. Poate pentru că nu a avut ghidajul, sau ocazia, sau anturajul, sau impulsul definitiv. Şi nu cred că e puţin numeros. Dar e tăcut, timid şi ştiinţa de a-l aduce acolo cade în sarcina unei categorii mai largi decât cea a organizatorilor de evenimente culturale. De exemplu în sarcina profesorilor să îşi aducă elevii, studenţii, în sarcina şcolii să adere la programe culturale, a învăţământului în general să nu mai ignore artele în programele şcolare, universitare. Şi stă în sarcina părinţilor să nu limiteze prin neparticipare formarea copiilor.
D.M.C: Excelent spus, Doina Giurgiu. Crezi în educarea publicului sau, mai bine spus, în etalarea unui curent artistic pe care publicul îl rejectează sau îl preia ca atare într-o primă fază, ca mai apoi să îşi impună propria valoare în cadrul acestui curent? Ori poate eşti adepta faptului artistic în sine, care n-are a face cu alte influenţe, provenite din receptarea acestuia.
D.G.: Publicul e format din oameni. Omul are un mare atribut, cel al învăţării. Dar să nu ne gândim la un sigur fel de educare, la cel făcut de festivaluri şi de programele filarmonicilor. Cred în marea educare, care ar trebui făcută în şcoală. Şi în cea complementară sau alternativă, care ar trebui să se vadă în programul televiziunii publice şi în mass-media culturală. Dar nu ocazional, conjunctural, ci metodic, programat, proiectat pe intervale mari de timp. Sunt lucruri care se fac pe un anumit segment, în special al radioului public. Dar nu cred că ajunge. Nu cred nici în impunerea unilaterală a unui anumit gen de muzică sau curent artistic. Nici de către public, pentru că s-ar baza pe o cunoaştere limitată, incompletă. Nici de către artişti, pentru că ar însemna o ignorare a diversităţii şi ar semăna destul de mult cu un soi de egocentrism vanitos şi întotdeauna păgubos.
D.M.C: Dar tu, Doina Giurgiu, te-ai vedea vreodată pe scenă? N-ai tu vreun gând ascuns, o aspiraţie, un mic regret în ce te priveşte pe tine şi arta?
D.G.: Am auzit că drumul spre fericire nu trece prin regrete. Aşa că să nu le amestecăm cu aspiraţiile. Mi-ar fi plăcut să fac multe. Dar timpul e înainte.
D.M.C: Ce noi curente, ar putea să surprindă publicul romanesc? Este pregătit publicul pentru o schimbare? Care ar putea fi acea schimbare?
D.G.: Nu sunt în măsură să fac predicţii asupra viitorului muzicii româneşti, pentru că nu am destule date. O evoluţie va exista, pentru că nimic nu poate stagna mult timp. Nu ştiu dacă muzicienii din România vor avea vreun curent al lor, nici ce curente noi se nasc în lume, dar orice e posibil. Iar schimbarea, dacă nu e bruscă, aduce variaţie, noutate, prospeţime, şi nu va avea multe obstacole. Aş spune să avem încredere în public. Şi în muzicieni. Şi pentru ei timpul e înainte.
D.M.C: Dragă Doina, îţi mulţumim pentru acest dialog şi te mai aşteptăm la noi in emisiune.