Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.
D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.
D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.
D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.
D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.
D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.
D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.
D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?