Omul pierdut

  Citiţi prologul acestei cărţi.



Cu femeia disputa este eternă, deşi se explică prin faptul că, îndeobşte, ne-o alegem după preferinţe stupide, poate după felul cum îşi culege de pe buze un fir de tutun lăsat de ţigară.

Într-o zi am descoperit că avea mînă criminală, după felul cum smulgea florile dintr-un buchet ce începuse să se ofilească.
- Nu le lua decît pe cele căzute... Eşti o ucigaşă de flori.

Proba la rochii mă aducea într-o stare de frenezie:
- Asta să vină să mi-o probeze acasă.
- O să-ţi caut un şambelan care să nu te scape din mînă.

Rîsul meu de sinucigaş ce voia să scape de lumea strîmtă a vieţii conjugale, o crispa.
- O să te omor!
- Omoară-mă... M-am săturat şi nici nu mă pot hotărî s-o fac eu însumi... Tu o să stai o vreme la închisoare, iar eu n-o să-i mai văd pe cei ce ştiu că trăiesc în vizuinile lor.

Pauză, un timp oarecare.

Din nou rîsul.
- Nu mă face să rîd degeaba, e ca şi cum ai face un jurămînt inutil... Dacă îţi plac bărbaţii, e ca şi cum ai fi atrasă de moarte şi de viermii ei.

O nouă pauză de cîteva zile
- Crezi că îmi cumpăr ciorapi atît de fini ca să stau în casă?
- Cînd o să ajungi în zdrenţe, să-ţi aminteşti de mine.
- Asta vrei tu, să fiu femeie cu pantofi de bărbat... Idealul tău... Ai văzut vreodată o femeie goală pe stradă?

Avea dreptate; am început să reflectez şi mi-am dat seama că nu dădusem niciodată cu ochii de Virtute, fiindcă Virtutea săracă ar fi trebuit să umble goală, cum fac sfintele Marii Egiptene, care pe măsură ce se adîncesc în căinţă sînt tot mai dezbrăcate.

Într-o altă pauză şi cu altă femeie, cea de acum, mi-am dat seama că îşi dorea o viaţă diferită, că era din genul celor ce-şi ridicau ochii asupra necunoscutului din faţa lor pentru a-i oferi o parte din farmecul copilului pe care îl plimbau.
- Borfetură, borfotreapă şi borfocirlă! am ţipat, şi cu cei trei "bor" am început o altă dispută.
- Te văd în derivă.
- Ce înseamnă derivă?
- Să pluteşti la mijlocul fluviului, ca buştenii trimişi spre mare.
- Şi le voi spune tuturor cine eşti.
- Tuturor, adică duşmanilor, dar toţi te vor îndemna să te desprinzi de mal şi să-ţi vezi de drumul tău în derivă.

Cîteodată marele triumf al iubirii e insulta.
- În cimitir ai bunici care ţi-au transmis cancerul.
- Atunci de ce m-ai căutat?
- Pentru că mi s-a părut că eşti mică şi uşor de cucerit.

Altă pauză şi lansarea unei fraze absurde, cu voce mieroasă:
- Cînd ai orhidee nu scuturi praful.
- Tu nu eşti orhidee, tu eşti maşină de supt praful.

Alt răgaz şi alte răspunsuri de-ale mele, dar îmi lipseşte partea ei de dialog.
- Aş fi căutat înainte o femeie de balcon.
- La tine nu se găseşte decît pîine uscată.
- Manichiură pentru degete cu spini de cactus.

Totuşi, îi spuneam din cînd în cînd, ca s-o consolez puţin:
- O să-ţi cumpăr un automobil.

Nu-mi răspundea pentru că ştia că automobilul era o farsă, dar nu ştia că, trecînd de limitele glumei, aveam uneori ideea macabră a unei maşini funerare.
- O să-ţi cumpăr un automobil.

Suprema ambiţie a femeii se îneca în automobilul acela fals, prost vopsit, cu geamuri zăngănitoare.

Cu toate acestea, eram fericiţi pentru că ea scruta viaţa aşa cum era, de la înălţimea turnului meu, fără înşelătorii, simplă, ca o porţiune de stradă cu salcîmi.
- O să-ţi cumpăr un automobil.

Bombănea niţel, dar ştia că într-o zi s-ar putea totuşi s-o scot la plimbare într-un cupeu de mîna a doua, cu îngeraşi de aur, rezultat al combinaţiei dintre un comerţ cu cauciucuri şi altul cu medalii. Ştia că pun ceva la cale, de la un colţ de stradă la altul, în preumblările mele nocturne şi solitare.

Ajunsesem deja la straturile inferioare ale spiritului casnic. Cînd intram în casă, nu mă lăsa să rămîn în costumul purtat pe stradă. Îi spuneam indignat:
- Hainele sînt pentru a mă culca îmbrăcat cu ele!

Mă gîndeam la călătorii posibile şi-mi puneam întrebarea spinoasă:
- Oare o să mor fără să mă duc?
- E mai bine să mori fără să pleci, decît să pleci fără să te poţi întoarce... Şi apoi, cîte lucruri n-am văzut murind!... În felul acesta, rămîn nişte iluzii în plus şi nişte trădări în minus.

Simţeam de-acum o agresivitate gratuită, care era semn rău.
- Eşti femeia al cărei bărbat lasă pe noptieră capătul de la lanţ cu peştişorii de la chei.
- Şi asta-i aşa de rău?
- E înjositor... Înseamnă să dai importanţă mai mare cătuşelor, decît plăcerii de a trăi, existentă în fiecare femeie.

Mi se plîngea pînă şi de faptul că n-o duceam la concerte. Atunci îi răspundeam furios:
- Nu mă duc la concerte pentru că seamănă prea mult unele cu altele... Ascultăm întotdeauna penultimul concert, niciodată ultimul.
- Calci în picioare tot ce iubesc!
- Te-aş călca în picioare ca pe struguri şi aş bea o duzină de sticle cu ceea ce ar ieşi din sîngele tău.

N-o tulbura nimic.
- Eşti o femeie macabrontică!

Tot nimic.
- Eşti o zdrenţătură!

Nici cuvintele inventate n-o scoteau din muţenie.
- Eşti o ghitară de carne!

Degeaba.
- O să te faci neagră şi-o să te trimit la dracu'.

Nici pîs.
- Nu eşti decît o linge-cizmă!

La fel.
- Ai unghii de culoarea nutriei moarte!

Atunci s-a ridicat şi a urlat mînioasă:
- Asta nu!

Şi fără să mai spună ceva făcu zob vaza galbenă.

Pauză.
- N-o să mă mai iubeşti?
- Ca să nu te mai iubesc trebuie să te fi iubit. Tu eşti din cele care nu se lasă pînă nu fac dintr-o cravată nouă, una veche.
- Bine, dar tu singur eşti un nimic, iar pe mine nu mă interesează oamenii ieşiţi din nimic.

Totuşi, trecînd în revistă ecourile acestor insulte alarmante, aş fi jurat că n-o insultasem, că reacţionasem doar la groaza indusă de posibilitate, răzbunîndu-mă pe lumea care ucide marile iluzii, ca şi cum aş fi bănuit că femeia aceea era infirmiera morţii noastre şi că, în final, ne va cere să-i restituim ambalajul, ambalajul ce conţine propria ei esenţă!

Întotdeauna, cînd se terminau disputele, vedeam pe jos un tigru călcat în picioare şi puteam să plec doar pentru că ştiam că între ceafă şi occipit femeia e dotată cu mîngîierea pisicii care le rezolvă pe toate.