Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Piticul


Pär Lagerkvist

10.11.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pär Lagerkvist
Piticul
Editura Humanitas, 2004


traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****



Am douăzeci şi şase de degete înălţime, sînt bine dezvoltat, bine proporţionat, doar capul e poate ceva prea mare. Părul nu îmi este negru ca la alţii, ci roşcat, foarte aspru, foarte des şi întins spre spate, descoperindu-mi tîmplele şi fruntea care e lată, dar nu foarte înaltă. Am faţa spînă, dar altminteri ca a oricărui bărbat. Sprîncenele îmi sînt împreunate. Am o forţă fizică remarcabilă, mai ales dacă sînt provocat. Cînd am fost pus să mă înfrunt corp la corp cu Josafat, l-am pus la pămînt după douăzeci şi cinci de minute de luptă şi l-am sugrumat. De atunci sînt singurul pitic al curţii.


Cei mai mulţi pitici sînt bufoni. Trebuie să spună lucruri cu haz, să se maimuţărească şi să-i facă pe stăpîni sau pe oaspeţi să rîdă. Eu nu m-am înjosit niciodată într-un asemenea hal şi de fapt nimeni nu mi-a cerut vreodată aşa ceva. Înfăţişarea mea exclude din capul locului gluma; pur şi simplu nu se potriveşte în nici un fel cu caraghioslîcurile. Şi apoi, eu nu rîd niciodată.
Nu sînt bufon. Nu sînt decît un pitic. Nimic altceva decît un pitic.
În schimb, am limba ascuţită şi asta ar putea să-i distreze uneori pe cei din preajma mea. Dar nu înseamnă că sînt bufonul lor.


Spuneam că am faţa aidoma oricărui bărbat. Nu este chiar adevărat, pentru că pielea mi-e foarte brăzdată, toată plină de zbîrcituri. Dar eu nu văd în asta un defect. Aşa am fost eu plămădit şi nu e vina mea că ceilalţi nu sînt ca mine. Mă arăt lumii aşa cum sînt, neînfrumuseţat şi nefalsificat. Poate că n-ar trebui. În orice caz, eu aşa vreau să arăt şi nu altfel.


Zbîrciturile mă arată foarte bătrîn. Nu sînt bătrîn. Dar am auzit spunîndu-se că noi, piticii, ne tragem dintr-o rasă mai veche decît cea care trăieşte acum pe pămînt şi că de aceea sîntem noi bătrîni de cînd ne naştem. Nu ştiu dacă e adevărat, dar dacă este adevărat înseamnă că noi am fi cele dintîi fiinţe. Nu mă deranjează în nici un chip dacă aparţin unei alte rase decît celei de acum şi nici dacă se vede pe mine.
Părerea mea este că pe feţele celorlalţi nu se vede absolut nimic.


Stăpînii mei sînt foarte binevoitori cu mine, îndeosebi prinţul, care e un om de vază, plin de putere. Are planuri măreţe şi ştie cum să şi le realizeze. Este întreprinzător, dar în acelaşi timp foarte educat, îşi găseşte timp pentru tot felul de lucruri şi îi place să discute despre orice subiect. Adevăratele intenţii şi le ascunde vorbind despre altceva.
Poate că pare inutil să te intereseze chiar orice - dacă într-adevăr îl interesează -, dar poate că aşa trebuie să fie, poate că mintea lui trebuie să cuprindă totul, pentru că e prinţ. Dă impresia că înţelege şi cunoaşte infinit de multe lucruri sau cel puţin că tinde într-acolo. Nimeni nu poate spune că prinţul nu are o personalitate impunătoare. Din toţi oamenii pe care i-am întîlnit, el este singurul pe care nu-l dispreţuiesc.
E foarte prefăcut.


Îmi cunosc foarte bine stăpînul. Dar n-aş putea spune că-l cunosc la perfecţie. Are o natură complicată, care nu-i deloc uşor de dibuit. Ar fi greşit să afirm că ascunde cine ştie ce enigme. Nu, nu-i vorba de enigme, dar e oarecum inaccesibil. Adevărul e că nu-l prea înţeleg şi nu ştiu de fapt de ce mă ţin după el ca un cîine credincios. Însă nici el nu mă înţelege pe mine.
Eu nu-l găsesc la fel de impunător ca ceilalţi. Dar îmi place să fiu în slujba unui stăpîn care impune. Şi nu pot nega că este un om mare. Dar nimeni nu este mare în faţa piticului său.
Îl urmez permanent ca o umbră.


Prinţesa Teodora e foarte dependentă de mine. Îi port în inimă secretul. N-am suflat niciodată vreo vorbă. Chiar dacă m-ar duce în camera de tortură şi aş fi supus celor mai înspăimîntătoare cazne, nimic n-aş dezvălui. De ce? Nu ştiu. O urăsc, aş vrea s-o văd moartă, s-o văd arzînd în flăcările iadului cu picioarele desfăcute şi să privesc cum limbile de foc îi ling pîntecul scîrbos. Urăsc viaţa depravată pe care o duce, scrisorile înflăcărate cu care mă trimite la amanţii ei, cuvintele de iubire care ard ca jarul în dreptul inimii mele. Dar nu dau nimic în vileag. Îmi pun neîncetat viaţa în pericol pentru ea.
Cînd mă cheamă în odaia ei să-mi destăinuie pe şoptite unde să mă duc şi-mi strecoară scrisorile sub haină, simt cum mă trec toţi fiorii şi cum mi se urcă sîngele la cap. Dar ea nu observă nimic, nu se gîndeşte o clipă că e vorba de viaţa mea. Nu a ei, a mea! Îşi arată doar zîmbetul acela aproape imperceptibil, pe jumătate absent, şi mă lasă să plec şi să înfrunt primejdia. Nu dă doi bani pe rolul meu în viaţa ei secretă. Dar se bizuie pe mine.
Pe toţi iubiţii ei îi urăsc. Aş vrea să mă arunc asupra lor, să-mi împlînt în ei pumnalul şi să le văd sîngele. Cel mai mult îl urăsc pe don Riccardo, amantul ei de cîţiva ani, pe care nu dă deloc semne că ar vrea să-l lase. Eu îl găsesc respingător.

Uneori mă lasă să intru la ea cînd nu a apucat încă să se ridice din pat şi mi se arată fără pic de ruşine. Nu mai e tînără, văd cum îi atîrnă pieptul cînd stă lungită, jucîndu-se cu bijuteriile alese din cutia pe care servanta i-o ţine întinsă. Nu pricep cum de-o poate iubi cineva. Nu are nimic care să-l poată atrage pe un bărbat. Se vede însă că a fost cîndva foarte frumoasă.
Mă întreabă ce podoabe să poarte în ziua aceea. Îi place să-mi ceară părerea. Le lasă să-i alunece printre degetele subţiri şi se întinde leneş sub cuvertura grea de mătase. E o tîrfă. O tîrfă într-un mare şi minunat pat princiar. Toată viaţa ei nu e altceva decît amor. Îl lasă să-i curgă printre degete şi, stînd lungită cu zîmbetul ei absent pe buze, priveşte cum amorul curge şi se duce.
În momente din astea o cuprinde repede tristeţea, sau se preface că e tristă. Îşi potriveşte cu gesturi melancolice un colier de aur în jurul gîtului şi, lăsînd rubinul colierului să-i atîrne strălucitor între sînii încă foarte frumoşi, mă întreabă dacă îmi place alegerea. Îi simt mirosul trupului în preajma patului şi mi se-ntoarce stomacul pe dos. O urăsc şi aş vrea s-o văd arzînd în flăcările iadului. Dar îi spun să-l aleagă tocmai pe acela, la care ea mă priveşte cu recunoştinţă, ca şi cum aş fi participat la tristeţea ei, iar răspunsul meu i-ar fi alinat melancolia.
Uneori mă numeşte prietenul ei nefast. Odată m-a întrebat dacă o iubesc.


Ce bănuieli are prinţul? Oare nu bănuieşte nimic? Sau poate bănuieşte tot? S-ar părea că această chestiune, a vieţii ei secrete, este pentru el complet inexistentă. Dar cine ştie, cu el nu poţi fi niciodată sigur de nimic. Pe ea o întîlneşte ziua, pentru că şi el nu pare a fi altceva decît o existenţă transparentă, străbătută de lumina zilei. Cum se poate ca un asemenea om să-mi fie de neînţeles - tocmai el. Poate pentru că sînt piticul lui. Şi, după cum am mai spus, nici el nu mă înţelege pe mine! Pe prinţesă o înţeleg mai bine decît pe el. Şi asta nu e de mirare, pentru că pe ea o urăsc. E greu de înţeles ceea ce nu urăşti, eşti complet dezarmat, n-ai cum să pătrunzi un om pe care nu-l urăşti.
Ce relaţie are el cu prinţesa? Este şi el amantul ei? Poate singurul amant adevărat? Poate tocmai de aceea pare că îi este complet indiferent cu ce se mai ocupă ea? Pe mine mă revoltă - şi pe el nu?
Nu-i înţeleg nepăsarea. Superioritatea lui mă irită permanent, îmi dă o stare neplăcută de care nu pot scăpa. Vreau să fie şi el ca mine.


La curte forfotesc tot felul de oameni ciudaţi. Înţelepţi care stau cu capul în palme ca să găsească rostul vieţii, învăţaţi care îşi închipuie că pot urmări drumul stelelor cu ochii lor bătrîni înlăcrimaţi şi că pot vedea în ele soarta oamenilor de pe pămînt. Şarlatani şi aventurieri care-şi citesc poemele languroase doamnelor de la curte, după care dorm prin şanţuri şi varsă cînd răsare soarele; odată, unul a fost înjunghiat acolo unde zăcea, şi îmi amintesc că un altul a fost biciuit pentru că scrisese nişte versuri defăimătoare despre cavaliere Moroscelli. Pictori care duc o viaţă deşănţată şi umplu bisericile cu imagini evlavioase ale sfinţilor; sculptori şi desenatori care vor ridica o nouă clopotniţă lîngă catedrală, visători şi escroci de toate felurile. E un du-te-vino permanent de oameni din ăştia fără căpătîi, dar unii stau timp îndelungat, ca şi cum aici s-ar fi născut, şi profită de ospitalitatea prinţului.

E de neînţeles cum de vrea să-i ţină aici pe toţi străinii ăştia. Dar şi mai de neînţeles este că dă ascultare prostiilor pe care i le tot înşiră. Înţeleg să-i asculte pe poeţi cînd îşi recită versurile, pentru că aceştia intră în categoria bufonilor şi există întotdeauna la o curte. Poeţii laudă puritatea şi măreţia sufletului omenesc, întîmplări însemnate şi acte de eroism, şi la asta nu mă opun, mai ales dacă versurile îl măgulesc pe prinţ. Omul are nevoie de măgulire, altfel nu poate deveni ceea ce îi este dat să fie, nici măcar în propriii lui ochi. Există atît în zilele noastre cît şi în trecut multe lucruri minunate şi nobile care n-ar fi fost niciodată nici minunate, nici nobile dacă poeţii nu le-ar fi ridicat în slăvi. Poeţii laudă cu precădere iubirea şi bine fac, pentru că nimic nu are mai multă nevoie de laudă decît iubirea, ca să poată apărea altceva decît este cu adevărat. Pe doamne le cuprinde melancolia, pieptul li se umflă de suspine, privirile bărbaţilor devin absente, visătoare şi, pentru că toţi ştiu cum stau de fapt lucrurile, înţeleg că trebuie să fie o poezie extrem de frumoasă. Îmi dau seama că trebuie să fie şi pictori, ca să facă imagini de sfinţi pentru ca oamenii din popor să se poată ruga cuiva care nu e la fel de sărac şi de murdar ca ei, să privească feţe de martiri cărora li s-a făcut dreptate după ce-au fost omorîţi, li s-au dat haine scumpe şi li s-a pus un inel de aur în jurul creştetului, aşa cum şi lor li se va face dreptate după viaţa jalnică pe care au îndurat-o. Şi să arate plebei că Dumnezeul lor e răstignit şi că l-au răstignit cînd a încercat să schimbe lucrurile aici, pe pămînt, ca să înţeleagă bine că în viaţa asta speranţă nu există. Meseriaşi din ăştia naivi îi sînt necesari unui prinţ, dar nu pricep ce caută chiar aici, în palat. Le construiesc oamenilor un lăcaş unde să-şi ducă zilele, un templu, o cameră de tortură frumos împodobită, unde să poată intra oricînd ca să-şi găsească liniştea. Şi acolo Dumnezeul lor atîrnă mereu nemişcat pe cruce. Ştiu toate acestea pentru că sînt şi eu creştin, botezat ca şi ei, în aceeaşi credinţă. Şi botezul meu este valabil, măcar că l-au făcut în glumă, la nunta ducelui Gonzagas cu donna Elena; m-au dus în braţe la capela palatului împreună cu primul lor născut, căruia mireasa, spre surprinderea tuturor, îi dăduse viaţă chiar în ziua nunţii. Am auzit deseori povestindu-se această întîmplare ca fiind ceva foarte comic, şi îmi amintesc şi eu cît de comic a fost. Aveam optsprezece ani cînd s-au petrecut lucrurile şi prinţul m-a dat cu împrumut pentru ceremonia cu pricina.

Dar ceea ce nu înţeleg este că poţi să stai şi să-i asculţi pe cei care vorbesc despre sensul vieţii. Că îi poţi asculta pe filozofi înşirînd idei profunde despre viaţă, moarte şi eternitate, sau disertînd cu rafinament despre virtute, onoare şi cavalerism. Că poţi apleca urechea la ce zic cei care-şi închipuie că ştiu ceva despre stele şi cred că există o legătură între stele şi soarta omului. Sînt defăimători, dar ce defăimează habar nu am, nu mă priveşte pe mine. Sînt cu toţii nişte bufoni, însă nici nu le trece prin cap că ar fi astfel şi nimeni altcineva nu pricepe că sînt bufoni; nimeni nu rîde de ceea ce spun, nimeni nu se distrează cîtuşi de puţin ascultîndu-le invenţiile. De ce sînt chemaţi la curte, asta nimeni nu înţelege. Dar prinţul îi ascultă, ca şi cum vorbele lor ar avea mare importanţă, îşi mîngîie gînditor barba, iar pe mine mă pune să le umplu cupele, făcute, ca şi a lui, din argint. Singurul moment de distracţie şi de rîs este cînd vine cîte unul şi mă ridică în braţe ca să-mi fie mai uşor să torn vinul.

Cine poate şti ceva despre stele? Cine le poate descoperi secretul? Ei? Aşa îşi închipuie, că pot sta de vorbă cu întregul univers, şi sînt topiţi de fericire cînd primesc răspunsuri alambicate. Îşi întind hărţile cerului pe care îl citesc ca din carte. Numai că acea carte ei înşişi o scriu, iar stelele îşi văd de drumul lor plin de mistere fără a şti ce scrie în ea.
Citesc şi eu în cartea nopţii. Dar nu o pot desluşi. Înţelepciunea mă lasă să ghicesc că e ceva scris acolo, dar tot înţelepciunea îmi spune că cele scrise sînt de nepătruns.

Noaptea, urcă în turnul lor din partea de apus a palatului, înarmaţi cu ocheane şi cvadrante, şi pretind că sînt în legătură cu întregul univers. Iar eu stau în turnul opus, unde se află vechea locuinţă a piticilor şi unde acum, de cînd l-am sugrumat pe Josafat, am rămas numai eu, sub un tavan scund potrivit rasei noastre, şi cu ferestre ca nişte ochi de lumină. Înainte trăiau aici mulţi pitici, adunaţi din toate părţile, veniţi de peste mări şi ţări, pînă şi din împărăţia maurilor, ca daruri de la prinţi, papi, cardinali sau ca plată pentru mărfuri cumpărate, aşa cum e obiceiul prin părţile noastre. Noi, piticii, nu avem o ţară a noastră, n-avem nici mamă, nici tată, ci ne lăsăm născuţi de străini, oriunde se nimereşte, chiar în taină, de săracii cei mai nenorociţi, numai ca să nu ne dispară rasa. Şi cînd părinţii ăştia străini văd că au adus pe lume o fiinţă din rasa noastră, ne vînd cîte unui prinţ puternic ca să-l distrăm cu diformitatea noastră şi să-i fim bufoni. Am fost şi eu vîndut în felul ăsta de mama mea, care s-a întors cu scîrbă cînd a văzut ce copil a făcut şi n-a înţeles că eram dintr-o rasă foarte veche. I s-au dat douăzeci de scuzi pentru mine, cu care şi-a cumpărat şase coţi de pînză şi un cîine ciobănesc să păzească oile.

Stau la ferestruica mea, privesc afară în noapte şi cercetez şi eu precum fac ei. Mie nu-mi trebuie nici un ochean, pentru că văzul meu este destul de pătrunzător. Citesc şi eu cartea nopţii.


Există un motiv care explică interesul prinţului pentru toţi aceşti oameni învăţaţi, pictori, filozofi, astrologi - un motiv foarte simplu. Vrea să dea faimă curţii lui, s-o facă vestită, iar el să fie cît se poate de renumit şi venerat. Vrea să facă ceva care să fie pe înţelesul tuturor, ceea ce, după cîte înţeleg, este ceva la care toţi oamenii rîvnesc din răsputeri.
Înţeleg perfect acest lucru şi îl aprob.


Condotierul Boccarossa a sosit în oraş şi s-a instalat cu suita sa numeroasă în palazzo Geraldi, care este neocupat din ziua cînd familia aceea a fost exilată. I-a făcut prinţului o vizită care a durat cîteva ore. Nimeni altcineva nu a avut permisiunea să asiste la întrevedere.
Este un condotier de mare renume.


S-a început construcţia clopotniţei şi am fost acolo să vedem cît s-a avansat. O să se ridice mult deasupra cupolei bisericii, aşa că, atunci cînd clopotele or să bată, sunetul se va auzi ca venind din cer. E un gînd frumos, cum se cuvine să fie gîndurile. Va fi cea mai înaltă clopotniţă din Italia.

Prinţul este foarte preocupat de construcţia aceasta, lucru lesne de înţeles. A studiat de nu ştiu cîte ori planurile la faţa locului şi s-a arătat extaziat de basorelieful ce înfăţişează imagini din viaţa Răstignitului cu care se împodobeşte partea de jos a clopotniţei. Nu s-au făcut încă prea mari progrese.

Poate n-o să fie gata niciodată. Multe din proiectele de construcţie ale stăpînului meu nu apucă să fie duse la capăt. Rămîn pe jumătate terminate, ca nişte splendide ruine ale unui lucru măreţ, dar neînfăptuit. Ruinele sînt şi ele monumente comemorative în onoarea celor care le-au creat, iar eu n-am spus niciodată că nu e un prinţ de vază. Cînd trece pe străzi, nu mă deranjează să merg alături de el. Toată lumea îl priveşte, nimeni nu mă vede pe mine. Dar nu pe mine trebuie să mă vadă. Îl salută cu mult respect, ca pe o fiinţă superioară, dintr-o altă lume, însă doar pentru că sînt cu toţii o adunătură de laşi, linguşitori şi prefăcuţi, nu pentru că-l iubesc sau îl stimează, aşa cum crede el. Cînd ies singur în oraş, imediat pun ochii pe mine şi-mi spun vorbe de ocară. Uite, ăla e piticul lui! Dacă-i dai un picior, înseamnă că-i loveşti stăpînul! Asta nu îndrăznesc să facă, în schimb aruncă după mine cu şobolani morţi şi alte spurcăciuni de prin maldărele de gunoaie. Iar dacă mă înfurii şi-mi scot sabia, rîd de mine în hohote. Ce stăpîn grozav avem! Aşa strigă. Nu pot să mă apăr, pentru că nu ne batem cu aceleaşi arme. Nu-mi rămîne decît s-o iau la goană cu hainele pline de murdării.
Un pitic ştie întotdeauna mai multe despre toate decît stăpînul lui.


La urma urmei, nu-mi pasă că suport atîtea de dragul stăpînului meu. Asta dovedeşte că fac parte din el şi că uneori sînt reprezentantul majestăţii sale. Pînă şi plebea asta neştiutoare pricepe că piticul unui stăpîn este de fapt stăpînul însuşi, după cum palatul cu turnuri şi creneluri tot el este, curtea cu toată splendoarea şi strălucirea ei, tot el; la fel şi călăul care lasă capetele retezate să se rostogolească în piaţa de peste drum, trezoreria cu toate bogăţiile ei nemăsurate, epitropul care împarte pîine săracilor pe timp de secetă - totul este EL. Bănuiesc ei cîtă putere reprezint eu de fapt! Şi tare mai sînt mulţumit ori de cîte ori constat cu cîtă ură mă privesc.
Pe cît se poate, mă îmbrac la fel ca prinţul, am aceleaşi stofe şi hainele au aceeaşi croială. Bucăţile de material care rămîn de la un costum comandat pentru el sînt folosite pentru mine. Ca şi el, port mereu o sabie, numai că a mea este mai scurtă. Iar dacă m-ar privi cineva, ar vedea că ţinuta îmi este la fel de elegantă ca şi a lui.
În felul ăsta, îi semăn foarte mult prinţului, doar că sînt mult mai mic. Dacă aş fi privit printr-un ochean din cele pe care bufonii din turnul de vest le îndreaptă către stele, s-ar putea zice că sînt prinţul în persoană.


Este o mare diferenţă între pitici şi copii. Lumea crede că e acelaşi lucru, pentru că au şi unii şi alţii aceeaşi înălţime şi pentru că le stă bine împreună, dar nu este deloc aşa. Piticii sînt puşi adesea să se joace cu copiii, sînt obligaţi, fără ca cineva să se gîndească puţin că un pitic este opusul unui copil şi că el este născut bătrîn. După cîte ştiu eu, copiii pitici nu se joacă niciodată - şi la ce bun s-ar juca? Ar arăta şi foarte straniu cu faţa lor zbîrcită de moşnegi. Este pur şi simplu o tortură să se folosească lumea de noi în felul ăsta. Dar oamenii nu ştiu nimic despre noi.

Stăpînii mei nu m-au obligat niciodată să mă joc cu Angelica. Ea m-a obligat. Nu pot spune c-a făcut-o din răutate, dar cînd mă gîndesc la perioada aceea, mai ales cînd era mică de tot, simt ca şi cum totul ar fi fost pus la cale de o mînă nefastă. Copiliţa asta cu ochi rotunzi, albaştri, cu gura mică, ţuguiată, pe care unii o găseau aşa de nemaipomenită, m-a chinuit aproape mai mult decît oricine altcineva de la curte. Puteam fi sigur că în fiecare dimineaţă avea să vină cu paşii ei şovăitori - abia învăţase să meargă cînd a început să vină! - la locuinţa piticilor, ţinîndu-şi sub braţ puiul de pisică. Piccolino, vrei să te joci cu noi? Îi răspund: nici vorbă, am alte treburi de făcut, timpul meu nu-i pentru joacă. - Şi ce treburi ai? mă întreabă ea obraznic. - Nu sînt lucruri de explicat unui copil, răspund eu. - Bine, dar tot o să ieşi, nu? Că doar n-o să stai lungit toată ziua să dormi! Eu de mult m-am sculat, de mult de tot... Aşa că trebuia să ies cu ea, nu puteam zice nu, de dragul stăpînilor, cu toate că de fapt clocoteam de nervi. Şi mă lua de mînă ca şi cum aş fi fost tovarăşul ei de joacă. Nu putea dacă nu mă lua de mînă, iar mie nimic nu-mi provoacă mai multă scîrbă decît mîinile umede de copil. Þineam pumnul strîns, dar atunci îmi apuca pumnul şi mă ducea încolo şi-ncoace şi sporovăia fără încetare. Le vorbea păpuşilor pe care trebuia să le îmbrace şi cărora trebuia să le dea de mîncare, căţeilor nou-născuţi, care abia făceau ochi şi orbecăiau în culcuşul lor din faţa coteţului, grădinii de trandafiri unde voia să ne jucăm cu pisoiul. Mă plictisea interesul ei pentru toate animalele, dar nu pentru cele mari, numai pentru pui şi pentru tot ce-i mic. Putea să se joace cu pisoiul la nesfîrşit şi dorea să mă joc şi eu cu ea. Credea că sînt şi eu copil ca ea şi că mă bucuram de orice. Eu! Eu de nimic nu mă bucur.

Se întîmpla uneori să-i treacă prin cap un gînd înţelept, cînd vedea cît de plictisit şi acru eram, să se uite mirată la mine, la faţa mea zbîrcită de om bătrîn, şi să zică: de ce nu-ţi place să te joci?
Şi cînd nu primea răspuns nici din gura mea ferecată şi nici din ochii mei reci de pitic în care zac mii de ani de experienţă, ochii ei de copil nou-născut deveneau temători şi atunci rămînea tăcută cîteva clipe.

Ce este joaca? O ocupaţie fără rost - fără nici un fel de rost. Un fel ciudat de "a te face" că ai legătură cu lucrurile. Nu le iei drept ceea ce sînt, nu în mod serios, "te faci" că ar fi ceea ce sînt. Astrologilor le place să se joace cu stelele, prinţului - cu construcţiile lui, cu bisericile, cu imaginile răstignirii şi clopotniţele, Angelicăi - cu păpuşile; toţi se joacă, toţi sînt prefăcuţi. Numai eu detest prefăcătoria. Numai eu sînt.

Odată m-am furişat în camera ei pe cînd dormea cu oroarea de pisoi lîngă ea şi i-am retezat capul afurisitului cu pumnalul. Pe urmă l-am aruncat pe maldărul de gunoi de sub fereastra palatului. Atît de furios eram, că abia dacă mi-am dat seama ce-am făcut. Adică de ştiut, ştiam eu foarte bine, deoarece am pus în aplicare un plan care de mult îmi încolţise în minte şi care tot creştea în orele oribile de joacă din grădina cu trandafiri. Nimeni n-a putut s-o împace cînd nu l-a mai găsit lîngă ea, iar cînd i-au spus că pesemne murise, a doborît-o un fel de febră necunoscută care a ţinut-o mult timp la pat, aşa că, slavă Domnului, am scăpat de ea în perioada aceea. Cînd în cele din urmă iar a venit, a trebuit bineînţeles să-i ascult lunga şi trista poveste despre soarta micuţului ei iubit, despre ce se întîmplase şi cît de misterios era ce se petrecuse cu el. Nimeni nu-şi bătea capul să afle cum dispăruse pisica, dar toată curtea a rămas un timp speriată pentru că se găsiseră cîteva picături de sînge inexplicabile pe gîtul fetei şi se spunea că ar fi semn rău. Toate semnele care ar putea fi prevestitoare de ceva, indiferent ce, trezesc un interes uluitor.

De fapt, n-am avut pace toată copilăria ei, deşi jocurile s-au mai schimbat o dată cu trecerea timpului. Se ţinea mereu după mine şi voia să-i fiu confident, dar pe mine deloc nu mă interesau confidenţele ei. Mă întreb uneori dacă nu cumva preferinţa ei stăruitoare pentru mine nu se datora aceleiaşi atracţii pe care o avea faţă de puii de pisică, de cîine, de raţe şi aşa mai departe. Poate că nu se simţea bine în lumea celor mari, poate că adulţii o înfricoşau, poate că ceva o speriase. Dar asta nu era treaba mea! Nu era vina mea că se simţea singură. Numai că ea de mine se ţinea scai, deşi crescuse şi nu mai era chiar o copiliţă. Mama ei n-o mai băga în seamă, se "jucase" cu ea atîta timp cît arătase ca o păpuşă - aşa că şi ea se preface, toţi oamenii se prefac -, iar tatăl ei avea bineînţeles mintea la treburile lui. Şi poate mai avea el şi un alt motiv pentru care nu se preocupa de Angelica, dar asta e o chestiune asupra căreia nu vreau să mă pronunţ.

Abia cînd s-a făcut de vreo zece-doisprezece ani a devenit mai tăcută şi mai retrasă, drept care am scăpat de ea. De atunci mă lasă în pace şi se ţine la distanţă. Dar încă mai clocotesc de furie de îndată ce mă gîndesc la cîte am avut de pătimit din cauza ei.

Acum începe să se maturizeze, a împlinit cincisprezece ani şi curînd va fi considerată o doamnă. Cu toate acestea, este încă foarte copilăroasă şi nu se comportă deloc ca o doamnă de neam. Şi pe urmă nu se poate şti cine îi este tată, ar putea fi prinţul, dar la fel de bine ar putea să fie copil din flori, şi atunci degeaba e tratată ca fiică de prinţ. Unii spun că e frumoasă. Eu nu văd nimic frumos pe faţa ei de copil, cu gura întredeschisă şi ochii mari care nu par să înţeleagă absolut nimic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer