Piticul din sufletul tău

Citiţi un fragment din această carte.



Să facem un experiment. Pregăteşte-te să intri într-o lume în care n-ai fost niciodată. Într-o lume dură, în care eşti trimisă "la colţ" pentru toate reacţiile tale. În care eşti criticată mereu. (Te întrebi de ce să încerci aşa ceva, de ce să te chinui?! Ai încredere, citeşte pînă la capăt şi vei înţelege.)

Vei locui în lumea aceasta preţ de cîteva rînduri sau cîteva pagini, depinde de cît de mult spaţiu eşti pregătită să acorzi întîmplării. Cînd vei ajunge la finalul experienţei, îţi vei da seama că s-a schimbat ceva în tine şi că ai vrea să spui şi altora ce ţi s-a întîmplat. Ştiu că nu înţelegi mare lucru. Ca să-i simţi puterea şi efectul, iată demonstraţia - condensată în cîteva rînduri:

Ni se spune mereu că femeile frumoase au cel puţin 1,70 m. Nu-i adevărat! De la înălţimea noastră de un pic peste un metru şi jumătate, trebuie să ne simţim mai bine de astăzi încolo. N-are nici o legătură cu Kylie Minogue, Sarah Jesica Parker sau altă divă micuţă. Tot se poartă balerinii, de ce să ne mai ascundem în spatele tocurilor de 10 cm?!

Îţi imaginezi că s-a descoperit un leac miraculos?! Că a apărut acel ceva care să ne facă să avem maximă încredere în noi, să nu ne mai deranjeze că lumea ne zice că sîntem "pitice"?! Te înşeli. Secretul e în cîteva cuvinte. "Nimeni nu e mare în faţa piticului său."

Am înţeles de ce nu ne simţim confortabil cînd trebuie să fim fotografiate. Credeai că nu ştii să stai "la poză", să iei o atitudine lascivă sau agresivă, ca fetele din reviste. Dar nu e aşa. "Nu-mi place deloc să ştiu că e cineva care are în păstrare imaginea chipului meu, că mă posedă, cum ar veni. Ca şi cum n-aş fi singurul posesor al persoanei mele(...)" Altfel spus, e vorba de egoismul şi frustrarea noastră, ne e frică, nu vrem să ne dăm altora.

Am mai descoperit ceva. Credeai că ştim să fim rele? Că vorbele pe care le spunem noi despre "fosta" LUI sau despre "EX-ul" nostru sînt aspre şi îşi ating ţinta? "Femeilor le plac întotdeauna bărbaţii proşti şi neînsemnaţi, pentru că seamănă cel mai bine cu ele." De ce l-oi fi iubit pe ultimul?!

Ţi se pare că sînt arogantă? Că le ştiu pe toate? Încerc doar să-ţi arăt cum e Piccoline, piticul lui Par Langerkvist, întruchiparea răului din sufletul tău. "Am remarcat că uneori îi sperii pe oameni; de fapt oamenii se tem de răul din ei", zice Piccoline. Adică sînt arogantă, rea, invidioasă, te privesc de sus, pentru că mi-e frică de ceea ce aş putea vedea înăuntrul meu dacă aş lăsa portiţa sufletului deschisă. Tu cum eşti?

Ştim amîndouă: înăuntrul fiecăreia dintre noi e un pitic. Uneori ne dansează în ritmuri necunoscute (amuzîndu-ne ca-n Ally McBeal), alteori spune răutăţi pe care nu voiam să le rostim. Cînd te aştepţi mai puţin, ucide... cu vorbele. Nu l-a învăţat nimeni să-şi ceară scuze şi e atît de orgolios, încît nici nu vrea să înveţe. Pentru el nu există regrete. El ştie totul, vede totul şi atacă după propriile-i reguli. Fă cunoştinţă cu Piccoline, piticul diabolic care îţi intră în minte şi-ţi înghite sufletul atunci cînd eşti furioasă.

Micul nostru experiment s-a încheiat. Cele cîteva rînduri au fost epuizate. Dacă simţi că în sufletul tău e cineva care s-a recunoscut în personajul meu, caută Piticul, unul dintre cele mai spectaculoase romane la persoana întîi din literatura universală. A apărut la Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră; citeşte-o, ca să trăieşti cu adevărat senzaţia de a fi pusă la colţ.... Apoi dăruieşte-o cuiva care ar avea destul curaj ca să-l întîlnească pe Piccoline. Pentru fiecare dintre noi există o carte care reuşeşte să ne facă sufletul să vibreze.

(Articol preluat din Revista Cosmopolitan, august 2004)