Muzică pentru cameleoni

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Truman Capote s-a născut la 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate.

Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte glasuri, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Urmează mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de "nonficţiune", şi care-i aduce lui Capote un premiu Edgar.

La 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

Fie că evocă Sudul copilăriei sau vizita făcută unei bătrâne aristocrate din Martinica, fie că merge pe firul unei serii de crime suspecte sau descoase un membru al sectei lui Charles Manson, fie că-şi petrece timpul în compania lui Marilyn Monroe sau însoţeşte o menajeră prin casele diverşilor ei clienţi, Truman Capote adună aici oameni reali şi poveşti adevărate, concepând un soi de reportaje pe care le ridică la rang de artă. Stilul rafinat şi precis, fascinaţia pentru psihicul uman, privirea empatică - ce nu e însă străină de maliţie -, toate se regăsesc în această surprinzătoare şi diversă colecţie de texte a unuia dintre cei mai interesanţi scriitori americani ai secolului XX.

"Un stilist şi un povestitor fără egal. Limpede şi relaxat, cu un simţ al dialogului excelent, aproape de perfecţiune." (The New York Times Book Review)

"Electrizant... o adevărată lovitură. Agilitatea şi ingeniozitatea lui Capote fac ca aceasta să fie cea mai agreabilă carte a sa." (Newsweek)


Erau odată, în sudul rural, ferme şi neveste de fermieri ce puneau mese la care aproape orice străin aflat în trecere, un preot călător, un tocilar, un muncitor itinerant, era bine-venit să se aşeze la un prânz îndestulător. Probabil că multe astfel de neveste de fermieri există şi astăzi. Cu siguranţă există mătuşa mea, doamna Jennings Carter. Mary Ida Carter.

În copilărie petreceam perioade lungi de timp la ferma Carter, la vremea aceea o proprietate mică, azi considerabil extinsă. Pe-atunci, casa era luminată de lămpi cu petrol; apa era pompată dintr-un puţ şi cărată în casă şi singurele surse de căldură erau şemineurile şi plitele, iar singurele distracţii - cele pe care le inventam noi înşine. Seara, după cină, unchiul meu Jennings, un bărbat chipeş şi viril, cânta de obicei la pian, acompaniat de nevasta lui cea frumuşică, sora mai mică a mamei.

Cei din familia Carter erau oameni muncitori. Împreună cu câteva ajutoare cu care împărţea recoltele, Jennings îşi cultiva pământul cu un plug tras de cai. Cât despre nevasta lui, corvezile ei erau nenumărate. O ajutam la multe dintre ele: să dea de mâncare la porci, să mulgă vacile, să bată laptele până se făcea unt, să cureţe porumb, să cureţe mazăre şi nuci pecan. Era plăcut, în afară de o îndatorire pe care căutam s-o evit şi, când eram silit s-o duc la îndeplinire, o făceam cu ochii închişi: uram de-a dreptul să sucesc gâtul puilor de găină, deşi evident că nu aveam nimic împotrivă să-i mănânc după aceea.

Asta se întâmpla în vremea Crizei, dar la Mary Ida găseai mâncare din belşug pentru principala masă a zilei, care se servea la prânz şi la care bărbatul ei asudat şi ajutoarele sale erau chemaţi de dangătul unui gong mare. Îmi plăcea mult să bat gongul; mă făcea să mă simt puternic şi folositor.

La aceste prânzuri, când masa era încărcată cu pesmeţi fierbinţi, turte de mălai, faguri de miere, pui, somn sau veveriţă friptă, fasole verde sau neagră, apăreau uneori oaspeţi, câteodată aşteptaţi, alteori nu.
- Ei, ofta Mary Ida, văzând un vânzător de Biblii cu picioare chinuite care se apropia pe drum. Nu ne mai trebuie încă o Biblie. Dar cred că trebuie să mai punem un tacâm.

Dintre toţi cei pe care i-am hrănit, trei inşi nu-mi vor ieşi niciodată din minte. Primul a fost un misionar prezbiterian care cutreiera satele, cerând fonduri pentru îndatoririle sale creştine în ţările păgâne. Mary Ida a spus că nu-şi permite o contribuţie în bani peşin, dar că-l invită cu dragă inimă la cină. Bietul de el, chiar că părea să aibă nevoie de o cină. Îmbrăcat într-un costum negru ponosit, prăfuit şi lucios, cu pantofi negri scârţâitori de cioclu şi o pălărie de un negru-verzui, era slab ca o tulpină de trestie-de-zahăr. Avea un gât roşu, lung şi ridat, cu un măr al lui Adam proeminent, mare cât o guşă. În viaţa mea n-am văzut om mai lacom; a dat pe gât un litru de lapte bătut din trei înghiţituri, a dat gata singur, cu mâna lui (sau mai bine zis cu ambele mâini, căci aşa mânca), o tavă întreagă de pui şi atâţia pesmeţi înmuiaţi în unt şi melasă că le-am pierdut şirul. Totuşi, cu tot înfulecatul lui, a reuşit să ne ofere relatări înfiorătoare ale aventurilor sale în ţinuturi periculoase.
- O să vă spun ceva. Am văzut canibali prăjind oameni, şi negri, şi albi, la frigare - exact cum se frige porcu' - şi mâncând, până la ultima bucăţică, degete de la picioare, creier, urechi, tot. Un canibal din ăsta mi-a zis că ăl mai gustos e pruncul nou-născut fript; cică are gust de miel. Cred că pe mine nu m-au mâncat pen' că n-aveam destulă carne pe oase. Am văzut oameni atârnaţi de picioare pân' le dădea sângele pe urechi. Odată m-a muşcat un mamba verde, cel mai periculos şarpe din lume. O vreme m-a cam luat cu greaţă, dar n-am murit, aşa că negrii au crezut că-s zeu şi mi-au dat o haină făcută din piei de leopard. După plecarea preotului hulpav, Mary Ida a avut ameţeli. Era convinsă că avea să viseze urât o lună întreagă. Dar ca s-o liniştească, soţul ei a zis:
- Vai, scumpo, doar n-ai crezut toate bazaconiile alea. Omul ăla-i misionar aşa cum sunt şi eu. E doar un păgân mincinos.

Apoi, odată am omenit un condamnat care scăpase dintr-un grup de deţinuţi prinşi în lanţuri de la Închisoarea Statală Alabama din Atmore. Evident, nu ştiam că era un individ periculos, închis pe viaţă pentru nenumărate jafuri armate. Pur şi simplu a apărut la uşă şi i-a spus lui Mary Ida că era înfometat şi dacă putea să-i dea ceva de mâncare.
- Ei bine, domnule, a spus ea, aţi nimerit la ţanc. Tocmai puneam cina pe masă. Cumva, probabil dând iama în nişte rufe întinse la uscat, îşi schimbase zeghea cu o salopetă şi o cămaşă albastră de lucru uzată. Mi s-a părut simpatic, la fel şi celorlalţi; avea o floare tatuată pe încheietura mâinii, ochii îi erau blajini şi vorbea cu blândeţe. A spus că-l cheamă Bancroft (care, după cum am aflat, chiar era adevăratul lui nume). Unchiul Jennings l-a întrebat:
- Cu ce vă ocupaţi, domnule Bancroft?
- Păi, a răspuns el tărăgănat, tocmai îmi căutam ceva de lucru. Ca mai toată lumea. Sunt destul de priceput. Pot face aproape orice. Nu cumva aveţi ceva pentru mine?
- Păi da' cum, nu mi-ar strica un om, a spus Jennings. Doar că nu mi-l permit.
- Aş munci pe mai nimica.
- Mda, a spus Jennings. Dar eu atâta am, nimica.

În mod neaşteptat, căci era un subiect rar pomenit în acel cămin, discuţia a ajuns la fărădelege. Mary Ida s-a plâns:
- Floyd Frumuşelul. Şi Dillinger ăla. Se-nvârt de colo colo prin ţară şi împuşcă oameni. Jefuiesc bănci.
- O, ştiu şi eu, a spus domnul Bancroft. Nu mi-s dragi deloc băncile alea. Şi Dillinger e deştept foc, ce-i al lui e al lui. Îmi vine să şi râd cum sparge el băncile alea şi scapă basma curată.

Apoi chiar a râs, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun.
- Ei, a replicat Mary Ida, sunt oarecum mirată să vă aud vorbind aşa, domnule Bancroft.

Două zile mai târziu, Jennings s-a dus cu căruţa la oraş şi s-a întors cu o cutie de cuie, un sac cu făină şi un număr din Mobile Register. Pe prima pagină era o fotografie a domnului Bancroft - Bancroft "Două Ţevi", cum îl alintau autorităţile. Fusese prins în Evergreen, la cincizeci de kilometri depărtare. Când Mary Ida i-a văzut fotografia, a început să-şi facă iute vânt cu un evantai de hârtie, ca pentru a preveni un leşin.
- Doamne fereşte! a strigat ea. Putea să ne omoare pe toţi.

Jennings a observat cu amărăciune:
- Se dădea o recompensă. Şi am pierdut-o. Asta mă scoate pe mine din sărite.

Apoi a urmat o fată pe nume Zilla Ryland. Mary Ida a dat peste ea pe când îşi spăla copilul de doi ani, un băieţel roşcovan, într-un pârâiaş care curgea prin pădurea din spatele casei noastre. După cum povestea Mary Ida:
- Am văzut-o înainte să mă vadă ea pe mine. Stătea în picioare în apă, goală, şi îmbăia un băieţel frumos foc. Pe mal erau o rochie de stambă, hainele copilului şi o valiză veche, legată cu o bucată de sfoară. Băiatul râdea, iar ea la fel. Apoi m-a văzut şi a tresărit. De spaimă. Am zis: "Ce zi frumoasă. Dar prea caldă. Trebuie să fie tare bine în apă." Dar ea a înhăţat copilul şi a dat fuga să iasă din pârâu şi i-am spus: "Nu trebuie să-ţi fie frică de mine. Nu sunt decât doamna Carter, care stă aci, la doi paşi. Hai cu mine să te odihneşti oleacă." Atunci ea a început să plângă; era o făptură mărunţică, ea însăşi o copilă. "Ce-ai păţit, scumpo?" am întrebat-o. Dar nu mi-a răspuns. Îşi trăsese deja rochia pe ea şi îmbrăcase băiatul. I-am zis că poate o ajut dacă-mi spune ce s-a întâmplat. Dar ea a clătinat din cap şi a zis că nu s-a întâmplat nimic, iar eu am spus: "Bine-bine, dar nu plângem din nimic, nu-i aşa? Vino cu mine până acasă şi o să stăm de vorbă." Şi a venit. Într-adevăr, a venit.

Eu mă legănam în balansoarul de pe verandă şi citeam un număr vechi din Saturday Evening Post, când le-am văzut pe amândouă venind pe cărare, Mary Ida trăgând după ea o valiză obosită şi o fată desculţă, cu un copil în braţe.

Mary Ida m-a prezentat:
- El e nepotul meu, Buddy. Şi... iartă-mă, scumpo, n-am reţinut cum te cheamă.
- Zilla, a şoptit fata, cu ochii în pământ.
- Iartă-mă, scumpo. Nu te-am auzit.
- Zilla, a şoptit din nou.
- Ei, a spus Mary Ida veselă, chiar că-i un nume neobişnuit.

Zilla a ridicat din umeri.
- Mama mi l-a dat. Aşa o chema şi pe ea.

După două săptămâni, Zilla era tot la noi; s-a dovedit a fi la fel de neobişnuită ca şi numele ei. Părinţii ei muriseră, soţul ei fugise "cu altă femeie. Era tare grasă, iar lui îi plăceau femeile grase, zicea că eu sunt prea slăbănoagă, aşa că a fugit cu ea şi a băgat divorţ şi s-a însurat cu ea în Athens, Georgia". Nu avea alte rude în afară de un frate: Jim James.
- De-aia am venit aici, în Alabama. Ultima dată când am auzit de el, trăia pe-aici pe undeva.

Unchiul Jennings a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să dea de Jim James. Avea şi motive, pentru că, deşi îi era drag băieţelul Zillei, Jed, devenise destul de ostil faţă de Zilla - vocea ei pierită îl enerva, ca şi obiceiul ei de-a fredona cântece misterioase, nemelodioase.

Jennings către Mary Ida:
- Locatara asta a noastră mai face purici pe-aici sau ce dracu'?

Mary Ida:
- Oh, Jennings. Ssst! Poate te-aude Zilla. Bietul sufleţel. N-are unde să se ducă.

Aşa că Jennings şi-a intensificat căutările. A cerut ajutorul şerifului, ba chiar a şi plătit un anunţ în ziarul local - ceea ce însemna că a ajuns într-adevăr departe. Dar nimeni din împrejurimi nu auzise vreodată de Jim James.

În cele din urmă, lui Mary Ida, femeie deşteaptă, i-a venit o idee. Şi anume, să invite un vecin, pe Eldridge Smith, la cină - de regulă o masă uşoară, servită la şase. Nu ştiu de ce nu se gândise până atunci. Domnul Smith nu era prea arătos, dar era un fermier la vreo patruzeci de ani, rămas de curând văduv, cu doi copii de şcoală.

După acea primă cină, domnul Smith a început să treacă pe la noi aproape în fiecare zi după asfinţit. Când se întuneca, cu toţii îi lăsam pe Zilla şi pe domnul Smith singuri pe veranda scârţâitoare unde se legănau, râdeau, vorbeau şi şuşoteau împreună. Asta-l scotea din minţi pe Jennings, pentru că nici domnul Smith nu-i era mai simpatic decât îi era Zilla. Rugăminţile repetate ale soţiei lui - "Taci, dragule. Hai să vedem ce se întâmplă" - nu prea aveau darul să-l liniştească.

Am aşteptat o lună. Până când, în sfârşit, într-o seară, Jennings l-a luat deoparte pe domnul Smith şi i-a spus:
- Ascultă la mine, Eldridge. Ca de la bărbat la bărbat, ce intenţii ai faţă de domniţa asta gingaşă?

Aşa cum a spus-o Jennings, suna mai degrabă a ameninţare decât a orice altceva.

Mary Ida a croit rochia de mireasă la maşina ei de cusut Singer cu pedală. Era din bumbac alb, cu mâneci bufante, iar Zilla a purtat o fundă albă de mătase în părul special ondulat pentru această ocazie. Era surprinzător de drăgălaşă. Ceremonia s-a ţinut la umbra unui dud, într-o după-amiază răcoroasă de septembrie, fiind oficiată de reverendul L. B. Persons. După aceea, toată lumea a fost servită cu tarte şi punci de fructe înviorat cu vin alb. Când proaspeţii însurăţei s-au îndepărtat în căruţa trasă de măgar a domnului Smith, Mary Ida şi-a ridicat poalele rochiei ca să-şi şteargă ochii, dar Jennings, cu ochii uscaţi ca pielea de şarpe, a rostit solemn:
- Mulţumescu-Ţi, Sfinte Doamne. Şi dacă tot Te-ai apucat să faci un bine, recoltelor mele nu le-ar strica niţică ploaie.