23.02.2003
Adevărul este un animal ciudat.

Istoria ne-a învăţat că cei care cred că pot manipula adevărul în scopuri egoiste, sfârşesc adesea dezamăgiţi chiar de adevărul pe care nu-l pot schimba. Cei care spun adevărul pot fi suprimaţi sau pot fi ignoraţi. Dar adevărul rămâne întotdeauna adevăr.

Cu cât e mai mare adevărul, cu atât sunt mai mari daunele e o replică din filmul despre care vorbim astăzi. Dar eu cred că adevărul trebuie spus - cu voce tare -, căci el poate provoca rău doar dacă îl foloseşti dincolo de graniţele lui, dacă te foloseşti de el ca să manipulezi sau dacă îl foloseşti cu răutate.

Filmul la care m-am oprit astăzi vorbeşte despre riscurile la care eşti supus când iei hotărârea de a spune public adevăruri importante. Povestea e văzută din unghiul jurnaliştilor în goană după reportaje senzaţionale, dar e în acelaşi timp o morală bună şi pentru alte adevăruri care trebuie spuse în viaţa noastră (privată sau profesională).

*

Inspirat de un articol din Vanity Fair, filmul Insider este povestea reală a unui vicepreşedinte dintr-o companie producătoare de ţigări care află că instituţia în care lucrează foloseşte o concentraţie de nicotină mai mare decât cea legală pentru a crea dependenţă. Mânat de conştiinţă, se hotărăşte să colaboreze cu jurnaliştii celei mai prestigioase emisiuni de reportaje TV din America, 60 minutes.

Acţiunea filmului se dezvoltă în două planuri paralele. Primul, drama celui care trebuie să facă mărturisirea (Russel Crowe, îmbătrânit prin machiaj cu 20 de ani) şi care e pe cale să piardă nu doar slujba şi familia, ci chiar şi viaţa. Cel de-al doilea plan este relaţia dintre producătorul show-ului (Al Pacino) şi intervievat (Crowe) cu detalierea amănuntelor din spatele muncii jurnaliştilor, cu munca de convingere, seducţia, perseverenţa, riscul şi presiunile la care sunt supuşi adesea.

Filmul este descris perfect chiar de Al Pacino într-o replică: o poveste despre oameni obişnuiţi supuşi unor presiuni extraordinare. Aş mai adăuga eu, o poveste despre integritate, curaj, idealism, adevăr şi risc, cu două performanţe actoriceşti de excepţie: Al Pacino şi Russel Crowe.

Şi încă ceva, Insider vorbeşte despre un conflict generat de o companie producătoare de ţigări, e un film în care limbajul trupului şi stările personajelor sunt tot timpul în prim plan, dar cu toate acestea, tensiunea, stresul, nervii, oboseala nu sunt rezolvate (regizoral) niciodată cu o ţigară aprinsă. E un film "no smoking"!

*

La vremea lansării acestui film în România, am organizat o vizionare privată pentru staţia radio pentru care lucram. Au fost invitaţi atunci mulţi dintre jurnaliştii importanţi ai României şi ştiu că pe alocuri s-au recunoscut în ipostazele de pe ecran.

Până să ajungem la unii dintre aceştia şi să vă spun "adevărul" despre ei, două mici exemple despre jurnalismul adevărat din România.

Insider îţi arată, prin personajul lui Al Pacino, că un jurnalist adevărat trebuie să fie un seducător adevărat. Trebuie să ştie ce să spună şi când să spună, pentru a-şi convinge sursa să vorbească. Trebuie să creeze o relaţie specială între el şi subiect pentru ca acesta să aibă încredere în cuvântul său care e singurul argument că nu va dezvălui sursa. E o complicitate aparte între jurnalist şi subiectul său şi cei care au făcut meseria asta, măcar pentru puţin timp, ştiu exact despre ce vorbesc.

Cel mai bun exemplu în România pentru aceste lucruri îl dau două doamne (ladies first, sorry!). Una dintre ele face o emisiune, la televiziunea patronată de stat, cu profesionişti despre profesionişti, iar tu - spectatorul - vezi cum invitatul se lasă sedus de rafinamentul celei din faţă. Cea de-a doua realiza cândva cea mai bună emisiune de reportaj anchetă pe care a avut-o România în ultimii 10 ani; reportaje care-ţi dădeau senzaţii, care îţi creau emoţii şi care niciodată, dar niciodată, nu te lăsau indiferent. Acum te însoţeşte dimineaţa cu aceiaşi ţinută plină de profesionalism într-un program matinal. Sunt plăcut surprinsă să văd că publicul o place instinctual, căci mulţi dintre spectatorii de acum nu îşi aduc aminte de reportajele de atunci.

Insider îţi mai livrează o cheie despre morală, aceea cu urmează-ţi calea şi fă lucrurile care trebuie făcute. Lucrurile drepte. În realitate, multe dintre lucrurile pe care le faci sunt rezultatul unor lupte de culise pe care nici nu le ştii sau pe care nici n-ai vrea să le ştii.


Nu mi-aş dori niciodată să fiu în pielea personajului nr 1. Nu mi-aş dori nici celebritatea lui, nici stresul lui, nici să ştiu câte ştie el (la jocurile de culise mă refer!).

Îl vedem aproape în fiecare seară la televizor şi se poate lăuda cu performanţa de a avea cel mai longeviv talk-show din România. De mai bine de 6 ani şi de mai bine de 1000 de emisiuni. Mi-e clar că are preferaţii săi, tot aşa cum mi-e clar că aroganţa afişată uneori dispare subit în faţa unor invitaţi care-l domină fie prin munca şi realizările lor, fie prin spiritul lor, fie prin...jocurile de culise.

Dar uite un alt adevăr despre el, adevăr care ne era la îndemână, în librării adică:
Viaţa la 30 de ani e al naibii de frumoasă. Te trezeşti, nu mănânci aproape nimic, ai deja 30 de ani, vrei să te apuci să scrii ceva, dar treaba asta se face de la sine, ai uitat că ai împlinit 30 de ani?, pe scurt la 30 de ani nu trebui să mai mişti un deget, e de ajuns, vă spuneam, să ai 30 de ani. Viaţa la 30 de ani e ca un mânz alb pe care de câte ori vrei să îl încaleci o să-ţi dai seama că e de carton. Viaţa la 30 de ani e ca un cântec dumnezeiesc pe care poţi să-l asculţi după 40 de ani. Viaţa la 30 de ani e ca o femeie sfântă pe care, atunci când vrei să o atingi, o să te trezeşti cu o icoana în mâini. Icoana la care poţi să te rogi în fiecare dimineaţă, cu genunchii în rouă, ca măcar păcatele de până la 30 de ani să apuce cineva să ţi le ierte.

Cartea din care face parte acest text se numeşte Lirice şi m-a făcut să mă simt bine. M-a făcut să-mi aduc aminte de momentele în care personajul nr 1 era mai altfel, se intimida în faţa invitaţilor săi, nu-i privea în faţă, nu le adresa întrebări obraznice. E bine când simţi că ai emoţii oricât de mare ai fi (ca vârstă, funcţie sau notorietate) în faţa celor care te-au impresionat cu ceva (o vorbă, o melodie, o întâmplare). Ca spectator, e confortabil să vezi că şi "ei" sunt vulnerabili.


În primele 30 de minute din filmul Insider ţi se prezintă un fel de documentar despre faţa nevăzută a televiziunii şi a reportajelor de senzaţie. Spectatorul are plăcerea să-l descopere pe Christopher Plummer în ipostaza prezentatorului Mike Wallace, un personaj care în faţa camerelor de luat vederi e opusul imaginii reale. Avem şi noi o mulţime de jurnalişti din ăştia, "duali".

Şi personajul nr 1 poate fi un exemplu bun pentru explicarea "dualităţii" sau ca să spun altfel "opusului feţei publice", dar personajul nr 2 e o ilustrare mai aproape de adevăr a acestei situaţii.

E poate unul dintre cei mai controversaţi jurnalişti români şi are o doza de nebunie care-l face să-şi susţină părerea până în pânzele albe. Se spun despre el şi lucruri bune şi lucruri rele, dar este fără echivoc port drapelul ziarului pe care-l conduce. Mă întreb adesea de ce departamentul său de marketing nu face o campanie de imagine pentru ziar, folosindu-se de imaginea şi notorietatea şefului, şi preferă în schimb să meargă din promoţie în promoţie, strategie care, teoretic, ieftineşte valoarea brand-ului. (Acum că v-am dat ideea, puteţi să-mi trimiteţi o ciocolată, nu?!)

Îl cunosc pe personajul meu de mulţi ani. De pe vremea când eram studentă şi jobul de la radio era un hobby. M-a văzut crescând şi se încruntă adesea când aude de mine, căci înseamnă că iar i-am "terorizat" subalternii în dorinţa mea de a face lucruri cât mai aproape de perfecţiune. De fiecare dată mă apăr spunând: când ştiu că am dreptate, îmi susţin punctul de vedere până în pânzele albe; am învăţat asta de la alţii mai mari. Zâmbeşte şi îi trece, căci ştie că spun adevărul...doar şi de la el am învăţat asta.

În viaţa particulară, despre personajul meu se spune că este un om zgârcit. S-a încumetat cineva să-l întrebe dacă e adevărat sau nu şi a răspuns (după un zâmbet cu care a încercat să câştige timp): Sunt strâns. Eu am plecat cu 3 lei la şcoală: 2 lei pentru tren, 50 de bani dacă se rupe creionul, 50 de bani pentru baia de vineri. Şi cum e un maestru în mânuirea cuvintelor a mai adăugat câteva clipe mai târziu: Zgârcitul e un om care nu l-a găsit încă pe cel căruia să-i dea totul!

Se spune despre oamenii cărora le plac animalele că au un suflet sensibil şi că dragostea asta a lor faţă de un căţel sau o pisică este un fel de refulare, pe principiul "animăluţul oricum îmi e fidel, iar dragostea lui e sinceră". Personajul meu are doi câini collie, Foxxie şi Lassie, cărora le-a dedicat o dată un editorial pe care încă îl mai păstrez:
Nu mi-am imaginat niciodată că aş putea să trăiesc o asemenea prietenie care ia adeseori forme de dragoste. Chiar dacă atunci când plouă îmi pun câteva ştampile de labe pe cămaşa albă sau pe reverele hainei. Pur şi simplu, e modul nostru de a ne saluta şi de a ne revedea. După cum, atunci când lipsesc, la întoarcere urcă în maşină şi nu vor să mai coboare. E felul lor de a-şi exprima reproşul că nu i-am luat cu mine. Foxie şi Lassie mă fac să-mi aduc aminte de cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am trăit-o. Şi tot ei îmi redau prospeţimea clipei din care mă întorc adesea ruginit sau ocolit de necazuri. Doi câini şmecheri m-au ajutat să descopăr că lumea e mai adâncă decât credeam şi că viaţa poate fi adeseori mult mai frumoasă decât este, scria personajul meu în editorial.

A mai scris însă un editorial în care vorbea despre România snoabă. (România snoabă de azi se dezvoltă mai ales în oraşele mari, în special la Bucureşti, şi pe acolo pe unde au început să se adune banii. România snoabă visează să-şi facă fetele manechine şi prezentatoare TV, nu mai poate umbla în maşini autohtone, nu mai mănâncă telemea, ci brânzeturi franţuzeşti, nu suportă odoarea de crap sau de ştiucă. Visează numai somon. Ea nu mai mănâncă ciorbe, ci supe-creme, nu mai îmbracă haine de la APACA, nici măcar din cele de export. Trebuie să fie "firmate". Să fie brand-uri. Şi pantofii. Şi ceasurile. Şi amărâtul de pix. Dacă n-are o marcă pe el nu iese din categoria "plaivaz de contabil"). Când l-am citit am zâmbit gândindu-mă cam cât valorează unul dintre costumele personajului meu, costume care l-au clasat anul trecut printre cele mai elegante persoane.


Personajul meu de astăzi, evit să-l numesc erou aşa cum făceam în filele precedente, a avut un moment de inspiraţie pentru care a devenit celebru în lumea întreagă. A scris un editorial în care a spus în cuvinte frumoase ceva ce a simţit uitându-se la televizor. A scris despre cum i-a simţit el pe americani după 11 septembrie. Şi vorbele lui au fost traduse în mai multe limbi ale pământului, iar americanii şi le-au pus pe perete.
Trebuie să fiu realist, nu se uită în fiecare zi Dumnezeu la mine, a spus personajul meu când a fost întrebat dacă ar putea reedita succesul de atunci.
(La vremea respectivă, din invidie/neştiinţă/delăsare/ignoranţă, nici una dintre autorităţile statului nu l-a sprijinit intr-o campanie realistă de PR la nivel internaţional, campanie în care s-ar fi vorbit şi despre România!)

Sunt sigură că amândouă personajele de astăzi s-au aflat măcar o dată în aceiaşi ipostază ca şi jurnalistul show-ului 60 minutes: au fost în posesia unui material de senzaţie şi au fost conştienţi de riscurile la care se supun prezentându-l. Mai departe, adică dacă au făcut sau nu public adevărul, o ştiu doar ei şi cei care au făcut eventualele jocuri de culise. Dar vorba jurnalistului din film: "Faima durează 15 minute, reputaţia proastă ceva mai mult".

P. S. În viaţa reală, reporterii de la 60 minutes au fost nevoiţi să difuzeze o versiune editată a reportajului astfel încât televiziunea să nu poată fi dată în judecată de către compania producătoare de ţigări!!!! Se întâmplă şi la ei! Cum se întâmplă extrem de des şi la noi.



Săptămâna viitoare vorbim despre American Beauty (r. Sam Mendes) şi oamenii faimoşi care au spus pe la 40 de ani ca eroul din film: I feel like I've been in a coma for the past twenty years. And I'm just now waking up.

0 comentarii

Rubricile categoriei

Jurnal de cinefilFilme la LiterNet

Publicitate

Sus