Albastrul e tandru. Albastrul e calm. Albastrul e mister. Albastrul e inconştientul. Albastrul e armonie. Albastrul e linişte.
Albastru trebuie să fie una dintre cele mai nobile culori, altfel cum ar mai fi apărut expresia cu "sânge albastru"?!
Albastru mai înseamnă independenţă, sinceritate, francheţe, uneori atitudine rece. Albaştri sunt noi născuţii când plâng, se albăstresc de efort, căci trupurile lor sunt plăpânde. Albaştri sunt oamenii "mari" când se ceartă sau sunt prinşi cu minciuna...de unde şi expresia "s-au făcut verzi-albaştri". Albastre sunt cearcănele - de oboseală / de băutură / de necaz.
Albastră e cerneala, dar în era computerelor, cine mai scrie cu cerneală?!
Am o relaţie specială cu filmul care se numeşte Albastru (Bleu, r K. Kieslowski). Îmi place atât de mult încât nu-l pot compara cu nici un alt film. Îmi place atât de mult încât aş putea spune că-l iubesc (ciudată iubirea asta...) ca pe o fiinţă, cu toată fiinţa mea. Am un sentiment dezvoltat de proprietate asupra casetei video obţinute cu greu. Aş putea număra pe degetele de la o mână de câte ori am împrumutat-o! Şi deşi am trecut de mult de vârsta afişelor pe pereţi, am acasă, pe perete, înrămat, afişul original al filmului. Un cadou drag de la un prieten.
*
Filmul Albastru este despre libertate, despre imperfecţiunile libertăţii umane. Cât de liberi suntem de fapt?, Kieslowski despre Kieslowski (ediţie îngrijită de Danusia Stok, ed. Allfa, 2000).
Într-un accident de maşină moare unul dintre cei mai importanţi compozitori europeni contemporani. Moare şi fiica lui. Singura supravieţuitoare e soţia compozitorului, Julie (Juliette Binoche).
Traumatizată de accident, ea decide să se rupă cu totul de trecut, îşi vinde proprietăţile şi se ascunde într-un apartament de la periferie. Are bani suficienţi şi singura ei preocupare este să nu facă NIMIC. În aparenţă e o persoană liberă. Într-un fel chiar şi este (nu mai are familie, şi-a abandonat prietenii). Şi pentru o vreme pentru ea nu există trecut. A fost şters. Nu mai există nici timp. Nu mai există NIMIC.
Doar că trecutul îi revine în memorie într-un moment de frică (are nişte şoareci într-o debara şi se duce să-şi întrebe mama dacă în copilărie îi era frică de şoareci), într-un moment de singurătate (îl întâlneşte pe singurul martor al accidentului căruia i-a supravieţuit, martor care-i reaminteşte o glumă spusă de soţ înainte de a muri şi o face să râdă. E singurul moment în film în care râde!) şi, mai ales, în momentul în care trăieşte sentimentul dezamăgirii (descoperă din întâmplare, când vede o fotografie, că soţul mort avea o amantă). Devine astfel prizoniera propriei gelozii pentru că este un sentiment pe care nu-l mai poate manifesta, un sentiment faţă de un bărbat îngropat cu luni în urmă. Nu-i poate spune că-l urăşte pentru că a înşelat-o (ba chiar, află ca amanta e însărcinată). Nu-i poate spune nici că-l iubeşte în continuare, dacă-l mai iubeşte. Nu-i mai poate spune nimic şi nici n-are cui să-i spună, cui să se descarce. Şi reacţionează într-un mod absurd. Aberant. Devine brusc atât de bună, încât e prea bună (îi cedează amantei casa în care a locuit cu soţul). Această întâmplare îi schimbă însă încă o dată viaţa şi o ia de la capăt.
Albastru este un film despre limitele libertăţii în dragoste, în spirit şi-n artă...
Soţul mort era celebru pentru muzica sa, dar, ca spectator, descoperi că aceasta celebritate nu era meritul său exclusiv, pentru că muzica sa nu era DOAR inspiraţia lui. Şi că ea, Julie, îi corecta lucrările şi-l inspira. (În fiecare dintre cele trei momente în care Julie se reîntoarce într-un fel la trecutul pe care refuză să-l mai accepte, îşi aminteşte tema muzicală a imnului ce urma să fie compus).
După accident, când vrea să se rupă de lume, Julie crede că poate fi liberă în dragoste (liberă în sensul dat de Constantin Noica libertăţii: neatârnarea de lucruri şi de oameni), şi-l cheamă la ea pe bărbatul care o diviniza (întâmplător, cel mai bun prieten al soţului ei). Face dragoste cu el şi dimineaţa, când îi aduce cafeaua, se coboară singură de pe piedestalul pe care el o urcase: Uite, vezi, chiar şi eu am carii. Sunt ca oricare altă femeie. Şi-l părăseşte. Dar la final, după întâlnirea profundă cu sentimentul dezamăgirii, se va întoarce la el.
Bleu (titlul original e în franceză) e un film care-ţi spune că oricât ţi-ai construi tu o fortăreaţă ca să nu te mai atingă cei din jur, vine un gând, o melodie, un gest care îţi sfarâmă uşor zidul şi devii "vulnerabil".
*
În limba engleză albastru se spune "blue". Într-o limbă atât de încărcată de sensuri cum e engleza, albastrul lor înseamnă şi tristeţe, spune domnul acela care ştie să se joace bine cu cuvintele, personajul numărul 5 din fila cu As good as it gets. Şi când te gândeşti la albastrul englezesc, la blue adică, şi la tristeţea pe care o are expresia "in blue", te gândeşti imediat la blues, la jazz. Pentru mine, albastrul englezesc - "blue", adică - e cântecul pe care-l asculţi când ţi-e greu şi vrei să nu te mai doară de dor. E Shape of My Heart al lui Sting. Şi mai e şi Barry White. Şi... e...eroul meu...
E cel mai bun exemplu de libertate în artă, în spirit, în simţ, în viaţă. Dar e şi cea mai bună ilustrare că libertatea, chiar şi pentru el, are nişte limite... că şi el "atârnă" - aşa cum spunea Noica - de nişte lucruri şi nişte oameni.
Îmi place mult o secvenţă din Bleu în care Julie mănâncă o acadea albastră pe care o găseşte în geantă. E ultima amintire legată de fiica ei. Şi-o mănâncă ronţăind-o repede, dintr-o răsuflare, încercând parcă să înghită toate bucuriile sau necazurile pe care nu le mai poate împărţi cu fiica ei. De parcă ar vrea să recupereze prin acadeaua albastră, tot ceea ce nu va mai avea niciodată. Şi nu ştiu de ce, asociez asta cu câteva vorbe spuse de eroul meu într-un interviu: N-aş schimba nimic din viaţa mea. Aşa cum a fost, eu sunt mulţumit de ea. Deşi sunt bolnav acum, am diabet şi fac insulină de două ori pe zi. Dar n-aş schimba nimic, poate doar câteva lucruri le-aş mai îndrepta, cum ar fi relaţia cu fosta mea soţie. Deşi am divorţat în '71, am rămas prieteni buni. Şi de altfel, ea e singurul meu sprijin loial şi cel mai cinstit om pe care-l cunosc. O vizitez aproape zilnic.
Julie vrea să se "tămăduiască" prin singurătate. Se izolează. Se abandonează. N-o mai interesează nici timpul şi nici spaţiul. Eroul meu a mărturisit cândva: Singurătatea e meseria mea. Singurătatea m-a ajutat cel mai mult. Nu numai în artă, ci în toate. În tot ce am dorit şi am fost plămădit să fac. Singurătatea m-a întors pe dos şi mi-am pierdut echilibrul într-o perioadă a vieţii mele, dar mi-am asumat-o pentru că era inevitabilă.
Pentru Julie nu mai contează trecerea zilelor. Eroul meu are şi el felul său de a "privi" cum trec zilele, dar e ALTFEL decât al lui Julie: Zilele mele nu sunt niciodată la fel şi-mi pare bine că e aşa. Dacă stau închis într-o cameră ca a mea, în garsoniera asta unde abia te poţi mişca, fără să am contact cu lumea din afară, nu îmi este deloc urât. Pentru că dinlăuntru vine toată varietatea de stări, sentimentul de singurătate sau de a te simţi în largul tău. Îmi aleg personaje, mă plasez undeva şi sunt foarte ocupat.
Julie specifică cândva că: dragostea, mila şi prietenia sunt capcane care nu te lasă să fii liber. Dar un pic mai încolo, un cerşetor care doarme pe asfalt şi căruia, din milă, îi pune sub cap cutia în care-şi aduna banii, îi dă replica indirect: întotdeauna trebuie să te agăţi / sprijini de ceva.
Mi s-a oferit, şi nu o dată, azil politic prin diverse ţări, dar n-am vrut să accept, spune eroul meu. M-am simţit străin, iar asta ar fi însemnat că nu mai pot vedea România, prietenii, totul, decât foarte târziu, pentru că aş fi fost declarat fugit din ţară.
Are 72 de ani şi muzica însemnă totul pentru el. Şi când te gândeşti la el imediat te gândeşti la muzică, la jazz, la ritmuri amestecate, la fragmente din muzica ţigănească aşezate în ritm de swing, la noncorformismul lui şi la limba sa ascuţită ca de cobra. Limba care te atacă atunci când te aştepţi mai puţin. Dar muzica e ceea ce-l defineşte.
Julie se întoarce la viaţă prin muzica, pentru că e ceva care-i revine obsedant în minte, cântecul temă al imnului ce urma a fi scris de soţul ei. Aici sunt la fel şi de câte ori mă gândesc la filmul acesta atât de special, mă gândesc şi la omul acesta cu totul şi cu totul special.
E o persoană despre care nu poţi să spui nimic că să-l descrii cu adevărat; se descrie singur: Sunt unul dintre locotenenţii lui Dumnezeu, iar Beethoven e generalul. E un om cu slăbiciuni delicate: colecţionează lămpi în miniatură. A primit recent un apartament, după ce ani de zile, el - marele nostru jazzman, omul care ne-a fost un adevărat ambasador în lume - a stat într-o garsoniera mică, plină de partituri, de muzică şi de... singurătate.
Când a primit apartamentul a spus doar: e o bucurie care vine cam târziu. Are 72 de ani şi încă mai cântă duminică seara la Lăptaria lui Enache: Am stabilit împreună cu patronul că duminica o ocup definitiv cât oi fi in viaţă.
Dar ştim şi noi, cum ştie şi el, că o să vină o vreme în care o să vorbim despre el la trecut. Şi nu pot să-mi închipui că va veni o zi în care va fi mai liber, nu pentru că el nu se va mai "atârna" de oameni, ci pentru că noi nu ne vom mai putea "atârna" de el.
Şi-atunci ar trebui să învăţăm vorbele lui Nichita, prietenul său bun ca să ni le putem aduce aminte când va fi nevoie: ... şi-a înnodat inima pe acoperişul timpanelor noastre. De ce îl iubim noi pe el şi pe geniul lui, atât de mult? Amândoi sunt doi singuratici. Uneori îi văd pe amândoi, pe el şi pe geniul lui, trecând prin inima mea, ca pe o alee roşie. Sunt un om gelos. Şi-atunci, de supărare, căutând să-l uit, încep să-l AUD.
P.S. Duminica viitoare am să merg la Lăptărie. Să-l mai văd o dată. Liber. Cântând. Am să fiu îmbrăcată în bleu. Vii?
Săptamâna viitoare vorbim despre filmul Insider (r. Michael Mann) vs. jurnaliştii şi jurnalismul din România.