Hruşciov. Omul şi epoca sa

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Multă vreme, Hruşciov a fost doar un personaj secundar în biografiile lui Stalin. Cartea lui William Taubman, bazată pe o documentaţie amplă desfăşurată pe parcursul a peste 20 de ani, încearcă să-i dea lui Hruşciov locul pe care-l merită în istoria ultimului secol.

Tentativa lui îndrăzneaţă, dar confuză de a reforma comunismul a stat la originea unui lung şi straniu proces de ascundere a unui sistem inuman sub o faţă umană (la început, a lui însuşi). Pe lângă faptul că el a pregătit calea pe care Mihail Gorbaciov şi Boris Elţîn aveau s-o urmeze după un sfert de veac, neputinţa lui Hruşciov de a-şi aşeza ţara pe o traiectorie nouă, stabilă şi prosperă a anticipat obstacolele care urmau să stea în calea încercărilor de reformă ale acestora.

Ce i-a atras pe atâţia bărbaţi şi atâtea femei spre revoluţie şi comunism? Ce i-a făcut să rămână fideli cauzei după ce a început teribila vărsare de sânge? Ce i-a făcut, cel puţin pe unii dintre ei, s-o rupă cu propriul trecut şi să încerce să reformeze regimul? În sfârşit, ce i-a nemulţumit şi i-a înfrânt, începând astfel o lungă epocă de stagnare, urmată de prăbuşirea Uniunii Sovietice înseşi? Biografia lui Hruşciov poate oferi cel puţin câteva dintre răspunsuri.

Distinsă cu Premiul "Pulitzer" pentru biografie, aleasă "Cea mai bună carte a anului 2003" de: New York Times, Chicago Tribune, Los Angeles Times, Washington Post, The Economist şi Toronto Globe and Mail.


În ultimii ani ai lui Stalin, oficialităţile sovietice evitau întrunirile de la ambasadele occidentale; se arătau cel mult vreo doi diplomaţi sovietici mărunţi, care stăteau drepţi, de formă şi plecau de îndată ce puteau. În schimb, sub Hruşciov, mai ales la mijlocul anilor 1950, liderii sovietici se întâlneau frecvent cu diplomaţii şi ziariştii occidentali, care se adunau în jurul lor la recepţiile diplomatice. Hruşciov însuşi participa cu regularitate la asemenea întruniri, deplasându-se nestingherit printre invitaţi, tachinându-i pe corespondenţi, făcând glume, transmiţând chiar un mesaj ocazional liderilor străini prin intermediul corespondenţilor din ţările lor.

Într-o seară de noiembrie a anului 1957, acesta părea a fi "deosebit de vioi şi guraliv", cum l-au descris martorii, şi pe bună dreptate: cu numai câteva luni înainte, dejucase o tentativă de lovitură a Kremlinului împotriva lui; după aceea, îl demisese pe cel mai important comandant militar sovietic, mareşalul Gheorghi Jukov, care devenise prea puternic şi prea popular. Cu invitaţii învârtindu-se în jurul lui, Hruşciov a spus o poveste aparţinând scriitorului ucrainean Volodimir Vinnicenko, pe care zicea că a citit-o în tinereţe.

"A fost odată ca niciodată", spuse Hruşciov, "au fost, într-o închisoare, trei oameni: un social-democrat, un anarhist şi un evreiaş umil - un semidoct pe nume Pinia. Ei au hotărât să aleagă un conducător de celulă care să aibă grijă de împărţirea hranei, a ceaiului şi a tutunului. Anarhistul, un individ mare, voinic, era împotriva unei asemenea operaţiuni legale cum era alegerea autorităţii. Pentru a-şi arăta dispreţul faţă de lege şi ordine, el a propus să fie ales Pinia, evreul semidoct. Aşa că l-au ales pe Pinia.

Lucrurile mergeau bine, iar cei trei au hotărât să evadeze. Şi-au dat seama însă că primul care va trece prin tunel va fi împuşcat de pază. Toţi s-au îndreptat spre marele şi viteazul anarhist, dar acesta se temea să meargă. Deodată, sărmanul Pinia se ridică solemn şi spuse: «Tovarăşi, în urma unui proces democratic, m-aţi ales pe mine ca lider al vostru. De aceea, voi merge eu primul.»

Morala poveştii este că, indiferent cât de umil este începutul unui om, acesta capătă statura funcţiei în care este ales.

Micuţul Pinia sunt eu."

Potrivit unei "schiţe de personalitate" întocmite de Agenţia Centrală de Informaţii pentru preşedintele Kennedy înaintea întâlnirii la nivel înalt de la Viena din 1961, povestea spusă de conducătorul sovietic dezvăluia "conştiinţa originii sale umile", "sentimentul împlinirii personale", plus "încrederea că vigoarea, spiritul de iniţiativă şi capacitatea lui sunt egale cu poziţia lui socială". Oare era chiar atât de încrezător? Povestea cu pricina nu lăsa oare să se înţeleagă faptul că, din cauza originii sale umile şi în pofida vigorii, spiritului de iniţiativă şi realizărilor sale, Hruşciov era departe de a fi sigur de capacităţile sale? Pentru a ne da seama de acest lucru, să analizăm restul poveştii lui Vinnicenko.

Titlul ei, "Talismanul", sugerează faptul că transformarea lui Pinia este absolut incredibilă. Căci Pinia nu este un simplu defavorizat; este cel mai jalnic dintre pămpălăi. Când lucra ca ucenic la un tinichigiu, şeful lui l-a bătut peste cap cu ciocanul de lipit, în vreme ce alţi torţionari i-au pus sare pe buzele inflamate şi l-au obligat să mănânce din strachina câinelui. Pe toate acestea le-a îndurat în tăcere, spunându-şi: "Unii oameni sunt mai mari, mai bogaţi şi mai puternici, iar alţii sunt mai mici, mai săraci şi mai slabi, dar tu, Pinia, eşti cel mai mic, cel mai sărac şi cel mai slab dintre toţi."

La batjocura colegilor de puşcărie, Pinia răspunde cu zâmbete cumplit de slugarnice. Ideea de a-l alege pe el drept conducător al lor este cea mai mare păcăleală. "Nu era potrivit pentru aşa ceva, nu ştia nimic, era doar un muncitor necioplit." Peste noapte însă Pinia se dovedeşte a fi priceput, responsabil, hotărât, îndrăzneţ. "Fără doar şi poate", zice povestitorul lui Vinnicenko, "ce s-a întâmplat a fost o minune, dintre cele care se petrec în basme, unde eroul, un oarecare Vania Neghiobul, prăpădit, bătut, scuipat, obţine brusc un talisman de undeva şi se transformă într-un erou vestit şi succesor la conducerea împărăţiei." Dacă Hruşciov chiar s-a văzut pe el în Pinia (ca un evreiaş sărac, pur şi simplu, într-o ţară în care antisemitismul avea rădăcini adânci), îndoielile sale cu privire la propria persoană erau mai profunde decât a recunoscut-o el vreodată. Mai mult, sfârşitul poveştii lui Pinia prefigurează destinul lui Hruşciov. Insistând să treacă primul prin tunel, Pinia îşi asigură statutul de martir. În vreme ce el apucă puşca santinelei şi îşi înfige dinţii în piciorul gardianului, tovarăşii lui scapă. Înainte ca Pinia să poată fugi, sosesc alţi trei gardieni, care-l ciomăgesc până-l omoară.

Asemenea lui Pinia, Hruşciov s-a ridicat din mediul cel mai umil pe cele mai înalte culmi imaginabile. Nu doar că a ajuns în anturajul lui Stalin şi a supravieţuit acolo aproape două decenii, dar a şi înfrânt rivali de la Kremlin ce păreau a avea şanse mai mari decât el să-i succeadă lui Stalin. Hruşciov a încercat cu mult curaj să umanizeze şi să modernizeze sistemul sovietic. După ce l-a slujit cu credinţă pe Stalin vreme de aproape trei decenii, l-a demascat şi a sprijinit eliberarea şi reabilitarea a milioane de victime ale acestuia. Pe câtă vreme Stalin a fost în mare măsură răspunzător pentru declanşarea Războiului Rece, Hruşciov a încercat în chip stângaci să îmbunătăţească relaţiile cu Occidentul. El a încercat şi să revitalizeze sectoare ale vieţii sovietice - printre care agricultura, industria şi cultura - care au stagnat în perioada stalinistă.

Toate acestea merită să fie recunoscute. Însă ascensiunea miraculoasă a lui Hruşciov a fost pătată de complicitatea sa la crimele lui Stalin. Destalinizarea a fost realizată sporadic, fiind anulată în mare măsură de succesorii săi. El însuşi a zdrobit Revoluţia Ungară de la 1956 şi a arestat pe mulţi dintre cei care l-au contestat la el acasă. Mai mult, deşi a organizat câteva întâlniri la nivel înalt cu lideri occidentali şi a fost unul dintre cei care au propus interzicerea parţială a testelor nucleare în 1963, tot el a provocat crizele de la Berlin şi din Cuba şi a escaladat cursa înarmărilor pe care începuse s-o stăvilească. Ca să nu mai vorbim despre permanenta reorganizare a partidului şi statului înfăptuită de el, despre amestecul său inconsecvent în economie, despre obiceiul lui de a bagateliza colectivismul din agricultură şi despre relaţia sa tumultuoasă de dragoste şi ură cu intelectualitatea, toate acestea stând la originea loviturii din octombrie 1964, în urma căreia a fost alungat de la putere.

Fără îndoială că nu toate greutăţile întâmpinate de Hruşciov i se datorează lui însuşi. Deşi avea imperios nevoie de schimbare, după cum recunoşteau chiar majoritatea colegilor stalinişti ai lui Hruşciov, sistemul stalinist se împotrivea în acelaşi timp cu încăpăţânare reformei. Rolul de lider al partidului comunist îi impunea să se pronunţe într-o multitudine de chestiuni despre care ştia puţine lucruri sau nu ştia nimic. De foarte multe ori însă Hruşciov a înrăutăţit unele situaţii care erau deja rele. "Discursul secret" în care-l denunţa pe Stalin a stârnit în Europa Răsăriteană revolte sângeroase. I-a îndepărtat de el aproape pe toţi, inclusiv pe propriii aliaţi şi susţinători. Spre sfârşit, atitudinea sa a fost aproape de necrezut: consecvent până la încăpăţânare în aplicarea unor măsuri ineficiente, orb, după câte se pare, faţă de dezintegrarea bazei sale politice, arătând o indiferenţă nesăbuită faţă de cei, din ce în ce mai mulţi, care conspirau împotriva lui.

O asemenea atitudine ne obligă să acordăm atenţie psihicului lui Hruşciov, aşa cum au procedat vreo 20 de psihiatri şi psihologi americani la cererea Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite ale Americii în 1960. Potrivit unui raport cu privire la studiul realizat de aceştia, pe care CIA ar fi preferat să nu-l vadă dat publicităţii, specialiştii au acordat atenţie "depresiilor şi vulnerabilităţii la alcool" ale lui Hruşciov, dar s-au concentrat mai ales asupra caracterului său "hipomaniac". Un manual clasic de psihologie defineşte "hipomania" drept "sindrom asemănător celui descris de termenul «manie», dar mai puţin grav decât acesta". La fel ca în cazul maniei propriu-zise însoţite de opusul ei bipolar, depresia, hipomania este asociată îndeobşte cu "labilitatea stării sufleteşti, cu treceri bruşte la furie sau depresie".

Enumerarea pe care psihanalista Nancy McWilliams o face trăsăturilor unui hipomaniac îl descrie aproape perfect pe Hruşciov: "Entuziast, energic, lăudăros, mucalit, înfumurat... Vesel cu lumea, foarte sociabil, înclinat să-i idealizeze pe ceilalţi, dependent de muncă, uşuratic şi vorbăreţ în particular... se simte vinovat de a-i fi agresat pe alţii, incapabil să fie singur... coruptibil, lipsindu-i o abordare sistematică a stilului cognitiv... Planuri măreţe, gânduri fulgerătoare, independenţă sporită faţă de nevoile fizice obişnuite precum cele de hrană şi somn... mereu «în picioare» - până apare în cele din urmă epuizarea." Soţia lui Hruşciov, Nina Petrovna Hruşciova, s-a exprimat mai simplu faţă de soţia ambasadorului american Llewellyn Thompson, Jane, când delegaţia sovietică a plecat spre SUA în septembrie 1959: "El este fie tot timpul în picioare, fie tot timpul la pământ."

Cu suişuri şi coborâşuri, sărac pentru un prinţ sovietic, adept şi duşman al stalinismului deopotrivă, când brutal, când cumsecade - Hruşciov este un obiect de studiu în ceea ce priveşte contrastele îndoielnice şi patosul. În urma miraculoasei lui ascensiuni, cel pe care artistul Ernst Neizvestnîi l-a numit "cel mai necultivat om pe care l-am întâlnit vreodată" s-a trezit implicat într-o situaţie care-i depăşea puterile. Pentru a ajunge în vârf, a jucat rolul lui Pinia; deşi nimeni nu putea supravieţui în anturajul lui Stalin fără să fie un maestru al machiavelismului, era mai sigur să te asemeni lui Vania Neghiobul. Motivul pentru care Hruşciov a interpretat acel rol într-un mod atât de strălucit este însă acela că n-a fost doar un rol, ci o realitate. El spera ca, în cele din urmă, realizările să cântărească mai mult decât eşecurile, ca, asemenea lui Pinia, să-şi fi eliberat colegii deţinuţi din lanţurile staliniste şi să-i fi pus pe calea înfăptuirii unei societăţi sovietice umane. De fapt, el a început procesul care a distrus regimul sovietic, subminându-se însă în acelaşi timp pe sine. "După ce voi muri", spunea el spre sfârşitul vieţii, "îmi vor pune faptele în balanţă - într-o parte, răul, în cealaltă, binele. Sper ca binele să atârne mai greu ca răul."

Îl vom lăsa pe cititor să aprecieze.