Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Din Bucureştii de ieri. Domni, boieri, orăşeni


George Potra

29.11.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Potra
Din Bucureştii de ieri (vol I) - Domni, boieri, orăşeni
Editura Vremea, 2017



Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Răzmeriţe şi calamităţi (fragment)
Cutremure

Oamenii din secolele trecute, din cauza neştiinţei în care trăiau şi pentru faptul că adeseori cutremurele erau însoţite de iluminaţii difuze, vâjâituri, trosnituri şi zgomote, socoteau că aceste nenorociri sunt pedepse trimise de Dumnezeu pentru păcatele lor. Cei mai simpli le comentau până când amintirea lor se ştergea cu timpul. Alţii însă, ştiutori de carte, nu uitau să însemne pe marginea unui ceaslov sau pe o altă carte religioasă, anul, luna şi ziua cutremurului şi uneori şi câteva cuvinte despre pagubele suferite. Documentele care au alt scop, nu de înregistrare a faptelor, menţionează şi ele unele din nenorocirile abătute asupra oamenilor.

În Bucureşti, în decursul timpului, o serie de cutremure de pământ au făcut stricăciuni mari şi au provocat chiar moarte de oameni. Cea dintâi însemnare scrisă despre cutremurele care s-au întâmplat în Bucureşti şi împrejurimi datează din 8 august 1681, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, când pământul s-a cutremurat "cât n-au mai pomenit altădată nimenea". Sunt menţionate apoi cutremurele din 1718 şi 1724.

Dar cel mai înspăimântător şi pricinuitor de mari pagube a fost cel din 1738, în timpul celei de a treia domnii a lui Constantin Mavrocordat. Atunci au crăpat zidurile de la vechea Curte domnească, o mulţime de case şi biserici s-au dărâmat, iar lângă Bucureşti pământul s-a despicat formând o adevărată prăpastie.

Despre acest cutremur ni s-au păstrat trei mărturii contemporane. Prima este a cronicarului Constantin Dapontes care spune: "Miercuri 31 mai, către orele 3 şi jumătate din ziuă, a avut loc la Bucureşti un groaznic cutremur de pământ. Palatul Domnului s-a crăpat în mai multe locuri şi s-au dărâmat case; la ţară, câteva mănăstiri au avut aceeaşi soartă, iar altele s-au crăpat... Într-un cuvânt, acest cutremur a fost aşa de puternic încât foarte puţine persoane ţin minte să mai fi văzut vreunul la fel, de foarte multă vreme. A umplut pe toată lumea de groază şi spaimă. A ţinut mai multe zile în şir (!), dar zguduiturile n-au mai fost aşa de puternice ca prima... Într-un loc în apropierea Bucureştilor, pământul s-a căscat şi s-a făcut o groapă adâncă".

O a doua mărturie este o însemnare grecească pe o carte veche: "1738 mai, pe când domnea Constantin vodă Mavrocordat s-a întâmplat un cutremur foarte cumplit... când s-a ruinat clopotniţa bisericii şi au căzut trei coloane de la Foişor şi s-au zdruncinat casele mănăstirii Cotroceni".

Altă însemnare contemporană se află pe un ceaslov: "Mai 31, leat 1746 [1738], miercuri la 3 ceasuri din zi s-au cutremurat pământul foarte tare, încât multe bolte şi ziduri ale mănăstirilor şi caselor au crăpat. Încă unile au şi căzut aici în Bucureşti. Iar afară multe biserici şi bolte s-au surpat de tot şi pământul pe alocurea s-au despicat şi au eşit apă cu miros de iarbă de puşcă şi de pucioasă".

Într-un studiu al unui om de ştiinţă şi membru al Academiei Române se spune despre cutremurul din 1738 că a făcut să sune singure clopotele bisericilor. Atunci au crăpat zidurile de la vechea Curte domnească, o mulţime de case şi biserici s-au dărâmat, iar lângă Bucureşti pământul s-a despicat formând o adevărată prăpastie "şi omul abia putea sta pe picioare; care cutremur mai întâi s-a început cu un groaznic urlet; la partea muntelui a fost şi mai straşnic şi atunci multe izvorâtoare de fântâni s-au închis şi au răsuflat la altă diastimă de loc".

Mai târziu, între 1763 şi 1764, din cauza altui cutremur, bolta clopotniţei de la mănăstirea Mihai Vodă s-a prăbuşit şi a îngropat sub ea pe ticălosul bucătar domnesc care, din ordinul Domnului Constantin Cehan Racoviţă, a otrăvit pe cei doi fraţi, boieri de frunte, Ştefan şi Barbu Văcărescu, tatăl şi unchiul poetului Ienăchiţă Văcărescu. Contemporanii superstiţioşi au comentat multă vreme această întâmplare şi au pus-o pe seama divinităţii, care n-a uitat să dea pedeapsa meritată pentru mârşava faptă comisă.

În octombrie 1771 "multe ziduri s-au vătămat prin Bucureşti", de cutremurul care a îngrozit pe oameni în puterea nopţii. În 1787 a urmat un altul. Iar doi ani mai târziu, în 26 martie 1789, pe vremea când se afla în Bucureşti ducele de Coburg, generalisimul armatelor austriece de ocupaţie în Principate, a fost un cutremur despre care a lăsat însemnare dascălul Radu Zugravu. Atunci o casă a fost dărâmată, iar la multe altele au crăpat zidurile, fără însă să fie victime omeneşti.

Secolul al XVIII-lea mai înregistrează încă două cutremure, unul în 1793 şi altul în 1798, ambele producând însă mai mult frică decât stricăciune. Veacul următor aduce însă două cutremure foarte puternice, care au zguduit oraşul atât de mult şi au provocat atâtea pagube şi chiar pierderi omeneşti, încât amintirea lor a rămas vie în mintea generaţiilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Însemnările despre ele sunt destul de numeroase.

Primul cutremur, adică cel din octombrie 1802, a avut centrul în partea de sud a Greciei, dar efectul său s-a simţit în multe părţi ale Europei; la Moscova chiar a produs pagube serioase.

La Bucureşti, cutremurul a durat două minute şi jumătate în care timp "mişcările solului semănau cu acelea ale valurilor", iar o mulţime de clădiri s-au dărâmat cu totul, altele s-au zdruncinat puternic şi au crăpat de sus până jos.

Toate însemnările din acest timp îl numesc cutremurul cel mare, nume sub care l-au pomenit bucureştenii până aproape de zilele noastre. Istoricul grec Dionisie Fotino a arătat că acest cutremur, printre multe clădiri distruse în oraş, a zdruncinat grav şi palatul domnesc. Noul Domn, Constantin Ipsilanti, care tocmai atunci sosise în Bucureşti, fiindu-i frică de un nou cutremur care ar putea dărâma zidurile palatului peste el şi familia lui, s-a mutat în încăperile de la mănăstirea Văcăreşti.

Însemnările documentare ale vremii spun că, atunci când s-a întâmplat cutremurul, atmosfera nu prezenta nimic particular, cerul era puţin acoperit şi, ca toamna, bătea un vântişor slab şi rece. Ca o amintire vrednică de reţinut în memoria contemporanilor e faptul că s-a dărâmat atunci jumătate din Turnul Colţei care, după un desen al timpului, era de două ori mai înalt decât cel cunoscut de bucureştenii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost dărâmat din ordinul primarului Pake Protopopescu, ca să lărgească strada mult prea strâmtă pentru circulaţia ei.

Referitor la acest cutremur, Dionisie Eclesiarhul spune următoarele: "s-au cutremurat pământul foarte tare, de au căzut toate turlele bisericilor din Bucureşti şi clopotniţa cea vestită [Turnul Colţei] care era podoaba oraşului, cu ceasornic, au căzut şi s-au sfărâmat, şi era atunci mare frică".

Dascălul Radu Zugravu şi-a însemnat şi el acest trist eveniment, iar într-un manuscris grecesc, atribuit de Constantin Erbiceanu lui Alexandru Văcărescu, se spune că Turnul Colţei, cel mai înalt edificiu al Valahiei, "vestit pretutindeni pentru arhitectura lui", a avut mult de suferit în 1802. "La toate cutremurele s-a împotrivit, puţin păsându-i, dar acestuia a cedat, recunoscându-se învins, şi-a înclinat vârful său ce a fost zidit mai de o sută de ani, cu toate că era voinic. Au căzut şi biserici vechi de două sute de ani şi un paraclis mai de trei secole. Las de o parte palatele cele de curând clădite, încât nici unul dintre ele nu a rămas sănătos".

Printre bisericile care au suferit stricăciuni de pe urma cutremurului din 1802 amintim: Colţea, Stavropoleos, Sărindar, Sf. Apostoli, Sf. Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sf. Atanasie-Bucur, mănăstirea Cotroceni şi mănăstirea Văcăreşti.

După cum am văzut, cutremurul a fost destul de puternic şi a produs pagube mari. Pretutindeni în oraş era un aspect jalnic, bisericile şi casele erau desfigurate, unele n-aveau calcan şi coşuri, altele erau teşite ca şi când o mână uriaşă le-ar fi apăsat şi distrus. Cărămizile zidurilor erau prăvălite prin curţi şi pe caldarâmurile străzilor, din care cauză pe unele nici nu se putea circula.

Domnul Constantin Ipsilanti a căutat să ia cele mai grabnice măsuri de ordine şi de refacere a oraşului. Şi cum majoritatea meseriaşilor şi în special zidarii şi lemnarii căutau să profite de moment şi situaţie cerând preţuri mari, atât pentru materialele de construcţie cât şi pentru mâna de lucru, Domnul a stabilit preţuri maximale, anunţând cele mai straşnice măsuri împotriva acelora care nu le-ar respecta. Tot în acest scop a reorganizat breasla zidarilor si a lemnarilor.

Cu aceste măsuri luate şi cu dispoziţia de a se aduce mari cantităţi de materiale de construcţie din ţară, oraşul s-a refăcut relativ repede, în câţiva ani, iar unele cartiere au căpătat un aspect mai civilizat ca înainte.

O bună parte din clădirile refăcute, consolidându-se, puteau rezista altor cutremure, iar celelalte nereparate încă şi cu zidurile crăpate se prăbuşeau la prima ocazie. Aşa s-a întâmplat în urma cutremurului din 15 iunie 1803 când o bună parte din instalaţia de apă a Bucureştilor, fiind şubredă de pe urma celuilalt cutremur de mai înainte, n-a mai putut rezista. Cele mai multe cişmele au rămas fără apă, şi deci locuitorii în mare lipsă, deoarece conducta principală se stricase în multe părţi, atât în oraş cât şi în afară, înspre locurile unde erau captate izvoarele.

Tot atunci s-au dărâmat odăile de sus ale hanului Elencăi Dudescu, soţia lui beizadea Grigore Suţu, din spatele spitalului Colţea. De asemenea chiliile de la biserica Domniţa Bălaşa unde funcţiona şcoala grecească de la Sf. Sava. Ca o urmare a acestui fapt, mitropolitul Dositei Filitti a mutat Academia grecească în clădirea metohului de la Măgureanu, după ce a renovat-o şi înzestrat-o cu cele necesare.

În septembrie 1804, Bucureştii a fost scuturat de un alt cutremur, iar în 1812 încă de două, dar nici unul din acestea n-a produs decât frică şi mici crăpături de ziduri.

Despre cele trei cutremure întâmplate în 1813 avem ştiri de la Ion Dobre, care era dascăl la biserica Batiştei. În condica manuscrisă ce-a lăsat, se găsesc preţioase însemnări despre toate întâmplările mai de seamă petrecute în Bucureşti între 1811 şi 1829.

Însemnările lui Ion Dobre şi celelalte de pe vechile cărţi chirilice ne arată că au mai fost cutremure în Bucureşti în 1814, 1817, 1821, 1823, 1825, 1827 şi 1829. În unii ani au fost chiar mai multe cutremure. Despre cel din octombrie 1827, întâmplat duminică noapte spre luni, Ion Dobre spune că a fost înainte de culcare "că eram la vorbă şi am sărit afară, şi lumea câtă au fost deşteaptă era pe afară".

Dascălul de la Batiştea, un adevărat izvor de informaţii interesante pentru perioada amintită mai sus, înseamnă că la 14 noiembrie 1829, seara "s-au făcut un cutremur foarte mare, care cutremur cu puţin lucru nu s-a potrivit cu cutremurul din leatul 1802 octombrie 14, ce s-au făcut mai înainte de acesta cu ani 27 şi o lună, tocmai în venirea Domnului Constantin Ipsilante".

Curierul român, prima gazetă românească bucureşteană, scrie despre acest cutremur că s-a manifestat prin două scuturături grozave care au durat peste un minut. "Nu este casă în Bucureşti care să nu fi simţit ceva pagubă: toate zidurile au crăpat, pe alocurea s-au dărâmat; tavanuri, coşuri şi sobe au căzut; pe uliţi, pe alocurea, se văd dărâmături; o pimniţă s-a umplut cu apă".

Marele vornic Mihail Mano, în însemnările sale biografice, scrie despre acest cutremur că a pricinuit pagube mari peste tot şi mai ales lui, stricându-i multe clădiri, ziduri, sobe şi tencuieli atât la casele sale de pe Podul Caliţii (Calea Rahovei), cât şi la casele ce le avea la Leordeni, în apropierea Capitalei.

În secolul al XIX-lea, un al doilea cutremur tot atât de violent ca cel din 1802, dar cu urmări mai dezastruoase, care a făcut pagube mari, victime omeneşti şi a lăsat triste însemnări ale atâtor contemporani, a fost cutremurul din 11 ianuarie 1838.

Despre acest cutremur avem mai multe izvoare informative foarte interesante. Primul e al germanului Gustav Schüller, consilier de mine, care se afla la acea dată în serviciul Ţării Româneşti. Primind o însărcinare din partea Ministerului de Interne să studieze urmările acestui cutremur în diferite părţi ale ţării, după ce a vizitat mai multe sate şi a făcut cu de-amănuntul cercetare asupra acestei întâmplări, el spune că mai toate clădirile masive construite din piatră şi în special bisericile au suferit mai mult şi "au rămas a nu se mai întrebuinţa". "Casele ţăranilor, precum şi toate câte au fost alcătuite [construite] din lemn, s-au mlădiat fiind elastice, şi de aceea toate s-au vătămat mai puţin decât celelalte, cu deosebire de sobe, pretutindeni au crăpat şi s-au stricat".

Ziarul "România", cu apariţie zilnică, ne prezintă în mai multe dări de seamă efectele ce a avut acest cutremur în Bucureşti. Astfel, în numărul său din 13 ianuarie 1838, se spune că în seara zilei de 11 ianuarie, la ora nouă fără un sfert, clătinarea pământului a fost precedată de un şuierat şi un vâjâit "care au îngheţat inimile tuturor de spaimă".

Domnul Alexandru Dim. Ghica, împreună cu o mare parte din boierime şi protipendada oraşului şi reprezentanţii ţărilor străine, se afla la teatru unde trupa franţuzească reprezenta piesa "Angelo".

La cele dintâi semne ale cutremurului, panica a cuprins publicul, doamnele ţipau şi leşinau, iar toţi se îmbulzeau spre ieşire să scape cât mai repede din clădirea teatrului, care se putea dărâma peste ei.

Îndată după încetarea cutremurului, Domnul, însoţit de fratele său mare ban şi vornic din Lăuntru, precum şi de un număr de slujbaşi atât militari cât şi civili, "a vizitat în cea mai mare grabă, toate părţile Capitalei, vrând să se încredinţeze singur, în persoană, de toate nenorocirile pricinuite de acea întâmplare grozavă. Tot oraşul era într-o stare de spaimă fără margini, din toate părţile se auzeau strigări, ţipete şi vaete de oameni înspăimântaţi şi de aceia care plângeau ori dărâmarea caselor, ori pierderea vieţei vreunui prieten, rudă sau soţ".

Domnul - după cum spune ziarul - "a potolit spaima, a liniştit lucrurile şi a revărsat un izvor de mângăere şi de tărie de suflet în inimile tuturor".

Zidurile palatului domnesc crăpaseră puternic şi-l făcuseră impropriu de a mai fi locuit. Hanul Sf. Gheorghe se dărâmase pe trei laturi din cele patru, iar în căderea lor zidurile au cotropit prăvălii şi case. Clopotniţa bisericii, din curtea hanului, "a crăpat şi s-a povârnit la o parte".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer