Oltea Şerban-Pârâu: Saviana Stănescu, eşti de peste 15 ani la New York. Am citit mai multe interviuri în care te considerai ca balansând între statutul de scriitoare americană şi scriitoare română. S-au mai decantat lucrurile?
Saviana Stănescu: Cred că aşa o să fie cât o să trăiesc. Nu pot să-mi ignor sau să uit identitatea de scriitoare română, şi nu pot să nu mă transform, să evoluez ca scriitoare americană. Nu cred că asta e o problemă însă, dimpotrivă, e grozav să poţi să faci parte din două (sau mai multe) culturi şi să te poţi exprima ca artist în ambele. Ai mai multe de spus, o faci pe un palier global ca amploare. Deci nu pot să mă plâng, din asta - balansarea între/pe două vieţi şi culturi - îmi trag seva şi inspiraţia ca scritoare.
O.Ş.-P.: TOYS în regia lui Tompa Gabor s-a jucat în noiembrie 2017 într-unul dintre importantele teatre din off-Broadway cu sprijinul Institutului Cultural Român. Care este istoria acestei producţii cu trimiteri spre zona din care ai plecat, de data aceasta trimiteri în primul rând în ceea ce priveşte actorii şi regizorul.
S.S: TOYS a fost produsă iniţial de cele două actriţe la Los Angeles, la Hollywood, la Hudson Theatres în 2016. Tunde Skovran şi Julia Ubrankovics sunt actriţe maghiare (Tunde e din România, Julia din Ungaria) care trăiesc acum în LA, fac filme şi teatru atât în SUA cât şi în Europa, ca şi mine lucrează în mai multe ţări şi culturi. Doar că eu sunt de 16 ani în NY, iar ele de câţiva ani în LA. Tunde a lucrat cu Gabor Tompa la Teatrul Maghiar din Cluj. Aşa s-a creat echipa: Gabor, cu care mă ştiu de ani de zile din lumea teatrală din România, mi-a cerut o piesă pentru două femei şi numai pe asta o aveam. A fost o colaborare benefică pentru că şi eu îmi doream să lucrez de multă vreme cu Gabor Tompa - pe care îl consider un regizor de mare forţă şi expresivitate, unul dintre cei mai mari regizori contemporani.
O.Ş.-P.: Are sau va avea o carieră europeană TOYS în această montare?
S.S: Spectacolul a fost prezentat şi la festivalul Interferenţe din Cluj, şi la Timişoara, la Budapesta, etc. La Avignon, în festival, s-a jucat toată luna iulie 2017 la un teatru foarte bun acolo, Théâtre des Halles. Cam asta e istoria spectacolului. Acum a ajuns la New York, la prestigiosul Teatru 59E59 din Manhattan. Directoarea şi producătoarea teatrului mi-a cerut să citească piesa, i-a plăcut şi a considerat-o foarte actuală din punct de vedere social şi politic, aşa că ne-a făcut un contract avantajos de prezentare a spectacolului. Nu orice spectacol poate fi jucat la 59E59 dacă ai bani să plăteşti sala şi echipa tehnică, e un proces de curatoriat acolo care asigură selecţionarea de producţii de calitate. RCINY a susţinut adusul producţiei şi echipei la New York într-adevăr, dar fără ca teatrul 59E59 să ne ofere spaţiul pe gratis nu s-ar fi putut realiza acest proiect. După cum spuneam mai sus, aşadar, a avut deja o carieră europeană: Cluj, Timişoara, Budapesta, Avignon. Poate că va fi invitat şi la alte festivaluri.
O.Ş.-P.: Este publicul american mai puţin deschis spre imaginarul dominant în regii de tipul celei propuse de Tompa Gabor?
S.S: Depinde de public. Publicul mainstream e într-adevăr mai convenţional, îşi doreşte o poveste, dialog şi personaje clare, care acţionează pe baza unei logici a realismului psihologic. Un spectacol conceptual ca TOYS, de un expresionism abstract, mizând pe inventivitatea regizorală, nu doar pe textul dramatic şi acurateţea / expresivitatea actoricească, e considerat experimental de zona comercială a teatrului american.
O.Ş.-P.: Pentru cei care îţi cunosc mai puţin evoluţia, cum ai ajuns să scrii piese de teatru în engleză şi care au fost titlurile mai importante care au marcat aceşti ani?
S.S: E mult de scris aici, un roman autobiografic... Pe scurt: am ajuns la New York cu o bursa Fulbright în 2001, două săptămâni înainte de 9/11. Deşi în România eram deja cunoscută ca poetă, jurnalistă şi dramaturg, am luat-o de la zero ca autoare în limba engleză, făcând un masterat în Performance Studies la New York University, urmat de unul în Dramatic Writing. Am fost scriitoare în rezidenţă pentru Richard Schechner cu care am lucrat la YokastaS Redux, apoi am început să am propriile mele piese produse. Waxing West, de la Teatrul La MaMa a luat un premiu de inovaţie artistică pentru cea mai bună piesă - New York Innovative Theatre Award for Outstanding Play. Au urmat multe alte piese. Aliens with Extraordinary Skills a fost publicată de Samuel French şi jucată în multe alte oraşe americane, ca şi în Mexico sau Turcia. Etc, etc. De precizat că în SUA piesele sunt publicate numai după ce s-au jucat şi au avut succes, nu se publică piese înainte de a avea o producţie.
O.Ş.-P.: A existat o montare la Odeon în urmă cu câţiva ani. Mai există ceva în plan pentru România? Şi... îţi scrii o versiune în română la piesele tale sau o... traducere?
S.S: Da, Aliens with Extraordinary Skills, s-a jucat sub titlul Viză de Clown, pentru că erau imposibil de tradus multiplele nuanţe ale cuvântului aliens şi faptul că e vorba de un nume de viză pentru SUA... Nu am tradus-o eu, ci Iulia Popovici cu studenţii masteranzi de la Universitatea de Arte de la Târgu Mureş. Eu şi regizorul Alexandru Mihail am adaptat puţin acea traducere pentru scenă şi actorii de la Odeon. Nu, nu îmi traduc eu piesele şi nu scriu versiuni în română pentru că ar trebui să scriu o nouă piesă, specifică spaţiului românesc. Piesele mele sunt ancorate în contextul social şi politic în care sunt create, în anumite spaţii se transferă bine (cel mexican), în altele, în care problematica socială este alta, poate că nu se transferă atât de bine şi pierd din nuanţe şi relevanţă. Probabil că încă am jurnalismul în sânge, îmi place să răspund prin scrisul meu la ceea ce se întâmplă în jurul meu din punct de vedere personal, social, politic, profesional, etc. Acum trăiesc în SUA, aşa că reacţionez la ce se petrece aici, când vin în România simt nevoia să răspund artistic la situaţiile de acolo. Am scris o piesă scurtă Medeea Bar în română, s-a jucat la Timişoara într-un festival de teatru independent. Re-imaginarea clasicilor are valenţe universale. Sigur că îmi doresc ca toate piesele mele să fie universale, dar cred că specificitatea e importantă, precum şi adevărul meu personal pe care îl pun în creaţiile mele. Nu vreau să trişez ca să le fac one-size-fits-all, vreau doar să fiu adevărată cu mine şi ce am eu de spus ca artist în momentul respectiv.
O.Ş.-P.: În afară de scena off-Broadway, care sunt spaţiile cele mai importante în care ţi-au putut fi văzute piesele? Este importantă participarea la festivaluri?
S.S: În SUA nu prea sunt festivaluri, doar cele Fringe (unde am avut piese), câteva centrate pe Shakespeare, altul ca Humana Festival focusat pe piese noi, sau Under the Radar care e pe teatru experimental şi internaţional. Am văzut că în Europa festivalurile sunt foarte importante, se merge de la un festival la altul, aproape fiecare oraş vrea să aibă un festival internaţional pentru că aşa se pun pe harta culturală globală etc. America e foarte mare, există teatru regional şi comunitar peste tot. Se produc musicaluri şi piese încă din liceu, în universităţi se face mult teatru studenţesc etc. Totuşi New York a rămas cel mai important centru teatral. Dacă o piesă are succes aici, se joacă şi în teatrele regionale. Teatrul American e centrat pe texte noi, de asta dramaturgii au un rol aşa important aici, tot timpul trebuie să ai o piesă nouă ca să contezi. Mulţi dramaturgi scriu şi pentru serialele de televiziune - un alt motiv ca stilul mainsteam să fie mai realist, cu o poveste clară. Există şi devised-theatre şi docudrama şi site-specific theatre bineînţeles, mai ales în zona de off-off-Broadway şi off-off-off-off...
O.Ş.-P.: Ai predat la NYU si acum la Ithaca College şi Cornell University. După un master în Dramatic Writing, acum predai această disciplină. Ce semnificaţie are relaţia cu studenţii pentru un scriitor de piese de teatru care scrie pentru scena de azi, nu pentru sertar?
S.S: Am început să predau din 2004, nu numai scriere dramatică, ci şi cursuri teoretice de Teatru Contemporan, Studii Teatrale, Re-Imaginarea Clasicilor, Performance, etc. Nu îmi place să predau doar Playwriting, am nevoie şi de celelalte cursuri, ele mă îmbogăţesc creativ şi mă menţin racordată la fenomenul teatral de azi. Eu am fost critic de teatru în România, am avut şi un talk-show cultural la TVR International, scriu o rubrică New York Puzzle în Scena.ro, simt nevoia să fiu conectată la HERE and NOW, să dezbat şi să discut spectacole şi trend-uri din actualitatea artistică. Sunt şi un thinker, un ARTivist, nu doar scriitoare (ca să amestec puţin genurile şi să ieşim din zona binarăJ)
O.Ş.-P.: Nu o să întreb ce ai în plan pentru următorii ani, ci o să te întreb dacă visezi la ceva anume pentru următorii ani?
S.S: Da, mulţumesc de întrebare. Lucrez la un roman în română, Oceanele Zairei, are elemente autobiografice, dar e ficţiune. Ce vorbeam la început - simt nevoia să scriu în română acest roman, româna exprimă cel mai bine ce am de spus în acest caz. Mai lucrez la un volum de poezie în română Liberty Gal sau Pe strada cu vedere la Statuia Libertăţii. Tocmai mi-a apărut o antologie de poezie la editura Tracus Arte şi a fost la târgul Gaudeamus: cântând ei construiau o cuşcă. E o revenire la identitatea mea artistică de scriitor român, Se încheie un ciclu pentru mine, cercul se închide. Aici în SUA, am avut o producţie foarte bună la The Cherry Artspace, în regia lui Sam Buggeln, cu o nouă piesă comisionată de ei What Happens Next. Un fel de Aşteptându-l pe Godot futurist, sci-fi, cu două femei... De fapt nu ştim dacă sunt femei, roboţi, clone, holograme sau creaţii ale unei minţi bolnave / inovatoare / geniale. E o piesă nouă, poetică, la care ţin mult, vrem să o prezentăm şi în alte oraşe în SUA şi în Europa. M-ai întrebat ce visez însă... să stau câteva luni în Caraibe, pe o plajă. Să nu trebuiască să am un job full-time. Să călătoresc unde vreau. Să fac filme. Să scriu cărţi. Să încerc alte genuri artistice. Să trăiesc doar din scris, vorbit, gândit, creat, imaginat... Să trăiesc.