Povestind cu ea, mi-am dat seama că eram martorul naşterii unei stele a cărei lumină străluceşte din ce în ce mai puternic. Dacă numele exprimă ceva întunecat, persoana ei exprimă numai lumină.
Andrei Vornicu: Ai absolvit Facultatea de Teatru, secţia Arta Actorului, şi un masterat.
Silvana Negruţiu: Da. Am absolvit facultatea în 2011, iar masterul în 2013.
A.V.: A fost singura ta variantă de facultate?
S.N.: Eu voiam foarte mult să vin la Bucureşti, având şi exemplul fratelui meu (Silvan Negruţiu, pianist, n.r.) care venise aici la 14 ani. Am dat admitere şi la Mureş, fiindcă a avut loc înaintea admiterii de la Bucureşti, dar ca alegere de facultate, cea din Bucureşti a fost singura. Am intrat la ambele facultăţi, dar am rămas aici.
A.V.: La ce teatru îţi doreai cel mai mult să joci?
S.N.: Când am venit la Bucureşti visam să joc la Bulandra, pe care îl consideram the theatre.
A.V.: Ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă.
S.N.: Da. Îmi plăcea şi cum sună şi cum arătau ambele săli. Cea de la Izvor e şi foarte aproape de locul unde stau. Dar în general voiam să joc în teatre, oricare ar fi fost ele.
"Primul an de după master a fost foarte greu"
A.V.: Care au fost primele tale ieşiri pe scenă?
S.N.: Primele ieşiri pe scenă au fost la facultate, în cadrul spectacolelor de licenţă şi de disertaţie. Unul dintre spectacolele de disertaţie, Livada de vişini, făcut de Gelu Colceag şi Tania Filip, a fost şi preluat un an mai târziu de Teatrul Foarte Mic, unde l-am jucat o stagiune. În timpul facultăţii, primul teatru la care am jucat a fost Odeon, în anul III, când a venit Alina Nelega, a refăcut textul Grafitti. Fotografii de familie în Graffiti.drimz şi, împreună cu alţi colegi de facultate şi cu Florin Zamfirescu şi Cătălina Mustaţă, l-am scos la Odeon în 2010. După aceea, am jucat în tot felul de spaţii independente pentru că începuseră să fie foarte la modă, la fel şi teatrul în bar, şi erau uşor de accesat pentru studenţi şi proaspeţii absolvenţi. Se făcuse o stagiune de teatru în clubul El Comandante, am avut un one-woman show, după care au urmat două spectacole la Godot. Apoi a urmat Livada de vişini şi, în cele din urmă, a venit Bulandra, unde am făcut două spectacole. Am avut un spectacol şi la Teatrul de Comedie.
Începând din martie 2017, sunt angajată la Bulandra. Practic, sunt un om foarte muncitor, dar îmi dau seama şi că sunt foarte norocoasă. Aveam tot timpul un ţel pe câţiva ani, dar care în mintea mea era sub forma unui vis. Acceptam orice propunere de colaborare ca să rămân în formă, având în spate aceste visuri care mă ghidau.
A.V.: Presupun că ai, totuşi, o grilă de selecţie.
S.N.: Acum, da. Nici timpul nu-mi permite să mă implic în orice. Dar primul an de după master a fost foarte greu. Am avut o cădere destul de mare pentru că posturile în teatre erau blocate de ani de zile. După cum bine se ştie, termină în fiecare an sute de actori care nu au încotro să se îndrepte şi e bătaie mare pentru aceste spaţii independente care sunt unica alternativă unde să îţi practici pasiunea. În acel moment nu reuşeam să văd nimic în viitor. Am avut noroc că aveam un spectacol la Godot în care jucam o dată pe lună, dar pentru mine era o sărbătoare fiindcă jucam. În rest, nu ştiam de unde s-o apuc, ce să fac. Nici nu sunt genul care să bată la uşi. A fost un an foarte greu şi din punct de vedere psihologic, şi financiar. Asta s-a întâmplat în 2013-2014.
A.V.: Cum s-a produs ieşirea la lumină?
S.N.: În primul rând am avut noroc cu acest spectacol de la Godot, pentru care îi voi mulţumi etern regizoarei Doinei Antohi, fiindcă m-a făcut să supravieţuiesc psihic. Eu participasem în facultate la două workshopuri ale lui Andrei Şerban, unul la Ipoteşti, iar celălalt la Mogoşoaia. La Ipoteşti am fost la sfârşitul anului III, iar la Mogoşoaia am fost în anul I de master. Acolo am avut ocazia să îl cunosc, dar să cunosc şi mulţi alţi oameni din domeniu. Mi-am făcut mulţi prieteni, iar în vara lui 2014 m-a chemat Andrei Şerban să fac rolul Băiatul în Omul cel bun din Seciuan. Bineînţeles că am acceptat. Ţin minte că eram atât de fericită că lucrez, că lucrez cu Andrei Şerban, că lucrez la Bulandra. Eram într-o euforie. Când am avut premiera, în toamna lui 2014, eram în faţa sălii de la Grădina Icoanei şi vorbeam cu ai mei şi eram ca un copil în faţa bradului de Crăciun care a primit cadoul pe care şi l-a dorit. Vorbeam cu sughiţuri şi le-am spus că a fost un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaş pentru mine. Ceea ce s-a dovedit a fi real, pentru că în urma acestei colaborări, Andrei Şerban m-a luat şi în următorul spectacol, Carousel, şi pe urmă totul a mers din una-n alta: una dintre asistentele de regie de la Omul cel bun din Seciuan, Ioana Petre a făcut un spectacol co-regizat cu Catinca Drăgănescu şi m-a distribuit şi pe mine. De-acolo a început o colaborare care continuă şi azi cu Catinca Drăgănescu, cu care am scos trei spectacole până acum. După anul ăla crunt, totul a mers foarte lin. Am depus multă muncă, dar am avut şansa să am proiecte unul după altul.
"După ce se împlineşte câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează?"
A.V.: Când ţi-ai dat seama de amploarea pe care începea s-o ia traseul tău profesional, nu te-ai blocat la un moment dat?
S.N.: Eu nu văd amploarea, nu îmi dau seama de asta. Eu eram fericită că am ce să fac, că lucrez la nişte proiecte foarte frumoase care înseamnă ceva şi care mi-au adus mulţi prieteni, de la care am învăţat enorm. Am lucrat enorm din punct de vedere profesional la mine, ca actriţă, şi am evoluat. Sunt un om care munceşte foarte mult şi care a întâlnit oamenii potriviţi, care i-au apreciat munca. Mi s-au împlinit nişte visuri importante şi sunt foarte fericită şi recunoscătoare. Cu siguranţă m-a ajutat şi faptul că nu s-au întâmplat foarte multe dintr-o dată. De-asta am spus că a fost lin fiindcă s-au succedat, dar nu s-au suprapus.
Abia acum, în toamnă, am avut o perioadă în care nu ştiam cum o s-o scot la capăt, fiindcă s-au suprapus vreo patru proiecte şi a fost foarte dificil. Aveam câte 3-4 repetiţii pe zi, plus un spectacol seara, sau chiar două, iar noaptea stăteam să învăţ textele noi. Au apărut din senin nişte lucruri la care nu am putut să spun nu, plus altele mai vechi care se amânaseră. Şi aşa am petrecut o perioadă în care abia dormeam câteva ore pe noapte. Am avut câteva zile cu multă panică. Dacă mă uitam în faţă şi vizualizam cele trei săptămâni care urmau, mă speriam. Dar am reuşit să le iau pe rând şi să le duc la bun sfârşit. Şi nu m-am speriat, ci mă bucuram de fiecare dată că nu am timp ca un freelancer, cum se numesc astăzi artiştii neangajaţi, care au tot timpul teama zilei de mâine. Când termini de repetat la un spectacol şi urmează o perioadă în care nu ai repetiţii, acea perioadă este groaznică fiindcă nu ştii ce urmează. De-asta vrei mereu să munceşti, chiar dacă sunt proiecte în care câştigi foarte puţin, faptul că repeţi te păcăleşte şi ai senzaţia că e mai sigură ziua de mâine.
Anul ăsta a fost un program plin, m-am angajat, am intrat şi în Centrul Educaţional Replika, unde mă simt ca într-o mare familie, şi am avut turnee în ţară şi în străinătate. Apropo de zicala "Ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă s-ar putea să se întâmple", ori de câte ori zic că-s obosită sau că nu mai pot, îmi spun că asta mi-am dorit, asta am primit şi trebuie să mă bucur.
A.V.: Îmi spuneai de visuri pe care le ai pe intervale mai lungi de timp. Care ar fi următorul?
S.N.: Asta e o mare problemă, pentru că după ce se împlineşte câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează, ce să mai realizez? Am avut visul de a pleca din Mureş, de a fi pe cont propriu şi de a ajunge actriţă. Apoi îmi doream foarte tare să lucrez în teatre şi să nu mai fiu doar spectator, ci să intru pe la intrarea actorilor. Treptat, am avut câteva teatre cu care s-a întâmplat asta. Până să ajung la Academia itinerantă nici nu-mi permiteam să visez să lucrez cu un regizor ca Andrei Şerban. Ajungând la Academia itinerantă, îmi încolţea câte un gând de genul "Cum ar fi să..." dar nu îl duceam până la capăt. Şi am ajuns şi să lucrez cu Andrei Şerban. M-am gândit apoi la turnee în străinătate, şi s-a întâmplat şi asta în ultimul an.
A.V.: Dar premiile? Nu te vezi cu un UNITER în mână?
S.N.: Nu. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Nu le contest, sunt importante, sunt o recunoaştere de care orice artist are nevoie. De altfel, un premiu m-a şi făcut să mă hotărăsc să aleg calea asta. În liceu, la Festivalul "George Constantin" am luat premiul de interpretare pentru Familia Addams. Oamenii care erau în juriu, dl Mircea Albulescu şi Mihai Constantin, printre alţii, şi care m-au încurajat au fost o confirmare care m-a făcut să lupt cu orice şi cu oricine ca să ajung la Facultatea de Teatru. Cu atât mai mult cu cât era o apreciere din partea unor oameni care nu mă cunoşteau decât din acel spectacol. Mulţi dintre colegi au fost nominalizaţi, unii au şi luat premii, dar eu nu m-am pus în pielea lor să mă întreb oare ce discurs aş avea atunci.
Am avut şansa să trăiesc nişte lucruri care contează în sufletul şi în devenirea mea mult mai mult decât orice premiu. Faptul că am ajuns să cunosc şi să lucrez cu nişte oameni de la care am avut atâtea de învăţat şi care m-au ajutat să mă dezvolt atât de mult, aprecierile pe care le primesc în teatru de la regizor tehnic la doamnele cabiniere şi domnii maşinişti, dintre care unii sunt acolo de când încă nici nu eram născută. Ei au urmărit din culise actori foarte importanţi. De exemplu, doamna Doina, care era coafeză la teatrul Bulandra, şi până să plece dintre noi, se ocupa de actori la Carousel. Mergeam mult mai devreme la teatru şi am ajuns în cabina ei, unde avea multe seturi de bigudiuri, dintre care un set de bigudiuri de metal, semi-ruginite şi deteriorate, şi a început să mi le pună în păr. Atunci m-am gândit că trebuie să existe o ierarhie a bigudiurilor (râde) şi m-am simţit mică. La final, m-a luat în braţe şi mi-a întrebat: "Ai noroc, draga mea, ştii cine a mai purtat bigudiurile astea?" Şi a început să-mi zică de Clody Bertola, Irina Petrescu şi de alte nume uriaşe. Atunci mi-au dat lacrimile de emoţie.
"Nu ştiu când am avut emoţii mai mari decât atunci când am jucat la Târgu-Mureş"
A.V.: Cât de des mai ajungi la Târgu-Mureş?
S.N.: Foarte rar. Încă de când am intrat la facultate, mergeam de Crăciun, de Paşti şi vara, dar în 2017 a fost prima dată când n-am putut să mă duc vara să stau mai mult, am trecut doar câteva ore, într-o zi. Ajung, din păcate, rar, dar e rezonabil faţă de fratele meu care vine din America o dată pe an.
A.V.: Ţi-ar plăcea să ai vreo colaborare la Târgu-Mureş?
S.N.: Da, sigur. Eu am avut nişte emoţii extraordinare că am fost să joc acolo pentru prima oară în acest an. Sunt plecată de 9 ani din Mureş, şi am jucat în primăvară ROVEGAN, apoi, la scurt timp, Familia fără zahăr. Nu ştiu când am avut emoţii mai mari decât atunci. Singura problemă ar fi timpul, fiindcă şi aici, la Bucureşti, îmi e destul de dificil să îmi ţin în frâu colaborările şi să le programez, darămite una la distanţă.
A.V.: În ce proiecte noi eşti implicată?
S.N.: Am încheiat repetiţiile la spectacolul Bun de export, tot al Catincăi Drăgănescu, al doilea după ROVEGAN din Trilogia Migraţiei. Leta Popescu a avut o rezidenţă aici, la Replika, şi urmează ca în decembrie 2017 să aibă loc un spectacol propriu-zis adresat părinţilor şi preadolescenţilor. Am mai intrat în nişte spectacole la Bulandra, dar e vorba de nişte înlocuiri. Mai este spectacolul Pe ce stăm, de la Replika, o producţie-instalaţie itinerantă, în care e vorba de istoria locului pe care e situat centrul. Nu am de repetat pentru ceva nou, dar e foarte mult de muncă pentru producţiile actuale.
A.V.: Mai ai vreo mare dorinţă legată de teatru?
S.N.: Da: să joc într-un spectacol de Yuri Kordonsky. Am fost invitată să particip la master-class-ul Kordonsky din vara lui 2017, care a fost primul eveniment FNT 2017. A fost ţinut atunci pentru că el, fiind profesor la Yale, nu avea cum să vină altcândva în România. Aşa am ajuns să îl cunosc timp de o săptămână şi pe Yuri Kordonsky, care e un om minunat şi îmi vine greu să îmi găsesc cuvintele când vorbesc despre el.
A.V.: Ai jucat în filme până acum sau eşti interesată?
S.N.: Sunt interesată. Nu am jucat până acum, decât în nişte scurtmetraje, în facultate. Nefăcând asta, sunt curioasă fiindcă îmi pot doar imagina experienţa actorului când joacă într-un film. Dar recunosc că am şi eu ceva ce mă reţine. Când dădeam casting într-un mediumetraj, am rămas în lista scurtă, alături de o altă fată, şi nu l-am luat, dar am întrebat apoi dacă regizorul a fost doar elegant cu mine fiindcă îmi zicea că sunt puţin cam expresivă pentru prim-plan, că în momentul în care gândesc ceva sau spun ceva, se vede asta pe fiecare parte a feţei, ceea ce e prea mult pentru o cameră, mai ales pentru un prim-plan. Mi-am dat seama că aşa e, dar acest aspect mă face să nu mă simt confortabil în faţa aparatului de filmat. Sunt conştientă, însă, că voi scăpa de această senzaţie. Ăsta chiar ar putea fi un următor vis. Într-adevăr, dacă e să mă întorc în timp, când m-am decis să devin actriţă, mă vedeam intrând în teatru pe la intrarea actorilor, şi nu într-o sală de cinema vizionând filmul în care am jucat. Dar vreau să încerc şi filmul, categoric.
