Nu mi-e indiferent cum vom intra în istorie

Anca Mureşan: Domnule Radu Jude, aţi fost invitat la Festivalul Temps d'Images 2017 de la Cluj a cărui temă a fost "Discurs şi realitate". De aici vă propun să începem discuţia: credeţi că există un clivaj între discurs şi realitate?
Radu Jude: Invitaţia a fost legată de secţiunea Editing History^[i] din festival şi le mulţumesc lui Miki Branişte şi Iuliei Popovici pentru că m-au chemat; nu eu am ales tema, aşa că nu pot comenta prea mult. Ca o părere strict personală, cred că există o realitate obiectivă la care nu avem acces decît mediat, prin organele de simţ şi prin creier, care reconstruieşte realitatea pentru noi. Felul în care comunicăm se face prin discursuri de diferite feluri, realitatea este re-construită şi de fapt noi avem acces doar la aceste construcţii ale realităţii prin intermediul discursurilor şi al diferitelor forme de limbaj.

A.M.: Dicţionarul britanic Collins a ales ca expresia anului 2017 "fake news", utilizarea acesteia a fost de trei ori mai frecventă în 2017 decît în anul precedent. Iată că şi în această direcţie poate merge ruptura, discursul poate fi şi fake news.
R.J.: Se leagă şi de asta. Pînă nu de mult, pentru cei mai mulţi ştirile au fost similare cu adevărul, dar acum lucrurile astea sînt puse foarte mult în discuţie. Ştirile pot fi şi false, sînt tot un construct, o formă de discurs şi mai ales de cînd cu noile tehnologii a crescut posibilitatea de a răspîndi neadevăruri.

A.M.: Ajungînd la filmele dumneavoastră, credeţi că trebuie recuperată istoria? Mă gîndesc, fireşte la Aferim! şi la Ţara moartă.
R.J.: Da, trebuie recuperată cu o anumită privire: una care vine dinspre prezent şi care să lege lucrurile. Cred că, dacă e important să vorbim despre istorie, altfel decît prin intermediul istoricilor profesionişti, are sens să o facem doar în măsura în care găsim nişte lucruri care să lege trecutul de prezent. Eu asta am încercat în aceste filme. De exemplu, în Ţara moartă, acele discursuri rasiste şi antisemite din anii '30 au lucruri în comun cu ceea ce vedem în prezent. Biserica ortodoxă română, de pildă, care a fost parte în procesul de distrugere a comunităţii evreieşti şi în Holocaust şi care s-a aliat cu regimurile dictatoriale, are acelaşi tip de discurs, deviat pe alte subiecte, şi în ziua de astăzi: tot naţionalist, rasist, anti-homosexual, şi tot ca atunci încearcă să impună aceste lucruri pe agenda publică. Mi se pare un lucru grav, eu cred că biserica ar trebui să se ocupe cu salvarea sufletelor credincioşilor, nu de politică.

A.M.: De ce vă preocupă grupurile marginale?
R.J.: Nu ştiu dacă mă preocupă. S-a nimerit ca în două din filmele mele (Aferim! şi Ţara moartă), şi în treilea de fapt, la care lucrez acum, să fie vorba despre relaţia dintre majoritari, comunitate căreia îi aparţin şi eu, şi minoritari. E important de spus că aparţin comunităţii majoritare, pentru că din această perspectivă vorbesc în filmele mele. Atunci cînd am vorbit despre sclavia romilor sau despre holocaustul făcut de români împotriva evreilor şi a romilor, privirea nu aparţine comunităţii de victime, ci cuiva care a fost majoritar şi a participat la aceste lucruri îngrozitoare. E un mod de a pune în discuţie nu o vinovăţie colectivă - nu cred în aşa ceva, cred că vinovăţia este individuală, - un mod de a ne asuma, fie şi simbolic, aceste pete întunecate ale istoriei noastre. E important să le conştientizăm. Să nu le mai negăm, de fapt.

A.M.: Ethan şi Joel Coen se autoironizează în cel mai recent film al lor, Suburbicon. Personajului principal i se reproşează că, după nume, ar fi evreu. Deşi numele lui era Lodge, nimic nu trimitea înspre o eventuală origine evreiască. Dumneavoastră aţi fost întrebat vreodată direct dacă sînteţi evreu?
R.J.: Da, sigur. Mai mult de-atît, au fost o grămadă de atacuri antisemite la adresa mea legate de faptul că, într-adevăr, numele meu, în pronunţie germană, înseamnă "evreu". Am văzut sute de comentarii în ziare şi pe internet şi atunci mi-am dat seama cît de nasol trebuie să fie să fii evreu în România, să fii scuipat şi înjurat de fel de fel de oameni care mimează patriotismul. Nu îţi poţi iubi propria ţară încercînd să îi excluzi pe minoritari din ea.

A.M.: Filmele dumneavoastră au o tematică foarte diversă, ceea ce e bine, pentru că nu vă repetaţi. Dar nu ştiu să vă încadrez într-o "marcă personală", e o diversitate stilistică aşa de mare de la o dramă cu accente comice precum Toată lumea din familia noastră, trecînd printr-un poem vizual în alb-negru ca Aferim! şi ajungînd la documentarul-experiment Ţara moartă. Ce reflectă acest lucru?
R.J.: Nu ştiu să vă răspund. Încerc să fac lucrurile care mă interesează. Faptul că există o diferenţă între filme, probabil se datorează lipsei mele de talent, mi-aş dori să am o viziune mai articulată pe care să o urmez, dar nu o am. (Zîmbeşte.) Şi-atunci bîjbîi cînd în stînga, cînd în dreapta.

A.M.: Cum l-aţi descoperit pe Max Blecher?
R.J.: L-am citit în liceu şi mi-a rămas în cap. Mai apoi l-am redescoperit la iniţiativa unui prieten, Dan Nicolaescu. El mi-a sugerat ideea de a face un film după Inimi cicatrizate şi atunci i-am recitit cărţile. Prima oară l-am citit cumva existenţialist şi am fost foarte puternic emoţionat de lectură, pe cînd a doua oară, percepţia s-a schimbat. Eram mai bătrîn şi reacţiile emoţionale s-au mai estompat, în schimb admiraţia pentru artistul Blecher a fost uriaşă.

A.M.: V-au schimbat premiile, domnule Jude?
R.J.: În ce sens?

A.M.: Nu ştiu, în orice sens.
R.J.: Sper că nu. Mi se pare că acordarea premiilor e o formă de a-i infantiliza pe cei care practică această artă. Sigur că, pe de o parte, pentru cariera filmului e bine să ia premii. Dar pe mine, ca spectator de film, aproape că nu mă interesează dacă un film a fost sau nu premiat. Sînt enorm de multe filme extraordinare, geniale, incitante din punct de vedere emoţional şi intelectual, dar nepremiate şi care sînt mult mai interesante decît cele cu mari premii la activ. Aşa sînt şi filmele pe care le-am prezentat aici la Cluj, la Temps d'Images, 2017.

A.M.: Aţi declarat într-un interviu că meseria dumneavoastră nu are o utilitate reală, practică.
R.J.: Da. Asta e drama celui care practică o formă de artă. Simte că ceea ce face e lipsit de un impact direct. Un bucătar face o ciorbă şi cine o mănîncă are o reacţie imediată; utilitatea ciorbei e mai mult decît evidentă. Pe cînd în cazul unui film sau al unui produs artistic, lucrurile stau altfel. Eu însumi am probleme în a mă raporta la propria meserie: uneori mi se pare că e o idioţenie, alteori mi se pare că poate e ceva important.

A.M.: De la public aşteptaţi ceva?
R.J.: Ce înseamnă public?

A.M.: Cei care vă privesc filmele.
R.J.: Nu ştiu ce să spun, sînt oameni foarte foarte diferiţi. Cînd faci un film încerci să propui un dialog pentru ceilalţi. Lucrurile sînt amestecate. Dacă spun că nu mă interesează publicul, pare o aroganţă şi nici măcar nu e una adevărată. Dacă spun că mă interesează, este, cel puţin parţial, o minciună. De fapt nu mă interesează reacţia tuturor, şi nu e o formă de elitism în afirmaţia mea. Filmul e o artă, sigur că nu atît de complexă ca muzica de exemplu, dar nu e o artă aşa de simplă cum crede majoritatea spectatorilor. Necesită autoeducaţie, interes. Nu poţi asculta muzică simfonică şi să îţi dai cu părerea despre prestaţia orchestrei sau a dirijorului fără să ştii nimic despre muzică. Şi filmul necesită o educaţie pentru a putea judeca în cunoştinţă de cauză. Or, mare parte a publicului nu are această educaţie. Nu pentru că ar fi tîmpiţi, ci pentru că în şcoli nu există un asemenea interes, învăţămîntul este subfinanţat şi nu se mai pune accent pe cultura generală. E foarte greu aşadar să ai un public cu o vastă cultură cinematografică. Spre comparaţie, în Franţa există la liceu ore de educaţie cinematografică şi cinema-ul e materie la bacalaureat.

A.M.: Am tras cu ochiul pe pagina dumneavoastră de facebook şi am văzut acolo o poveste amuzantă despre un actor de 80 de ani care reclama faptul că i-aţi fi criticat dantura şi nu l-aţi acceptat în distribuţia filmului Aferim!. Spuneţi că de fapt nu aţi făcut acele remarci, iar dînsul venise la casting pentru un alt film, scurtmetrajul Trece şi prin perete. Apropo de orgoliile artiştilor, de castinguri şi distribuţii, există cîţiva actori care apar în mai multe filme ale dumneavoastră, cum sînt Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu sau Alexandru Dabija. Despre acesta din urmă vreau să vă întreb: este dificil să lucrezi cu cineva care nu e actor de meserie, ci un alt regizor, şi încă unul destul de excentric cum este domnul Dabija?
R.J.: Va apărea şi în următorul meu film. E lucrul cel mai natural cu putinţă. Din punctul meu de vedere, Sandu Dabija e actorul cel mai creativ cu care am avut ocazia să lucrez. Pe lîngă faptul că e un excelent regizor de teatru, e şi un actor inventiv şi care se lasă uşor condus, tocmai pentru că e regizor. E o uriaşă plăcere să lucrez cu el.

A.M.: Apropo de Ţara moartă, am două curiozităţi. Prima ar fi de ce aţi ales să citiţi dumneavoastră, cu o voce plată şi fără inflexiuni, fragmentele din jurnalul medicului evreu Emil Dorian care apar în film suprapuse sonor peste imaginile cu fotografiile din colecţia Costică Acsinte? De ce nu aţi apelat la un actor?
R.J.: Procesul de lucru cu un actor ar fi fost prea lung şi dificil: el să citească, eu să vin să corijez, să refacem, să văd cum se potriveşte cu imaginea. Acesta ar fi un motiv. Şi al doilea, cel mai important, de altfel, este că îmi doream ca, simbolic, prin prezenţa vocii mele acolo să marchez de care parte mă situez în raport cu povestea asta.

A.M.: Şi a doua întrebare: consideraţi că sîntem cumva şi noi, cei din prezent, vinovaţi de o anumită imobilitate?
R.J.: La ce fel de vinovăţie vă gîndiţi?

A.M.: La faptul că de multe ori sîntem impasibili, nu avem nici un fel de reacţie la lucrurile din jurul nostru.
R.J.: Fiecare trebuie să decidă dacă e important să se implice într-o situaţie sau alta, dacă e important să îi pese sau să facă un efort într-o direcţie sau alta pentru a bloca nişte abuzuri, nişte nedreptăţi sau crime. Cred că noi, oamenii, sîntem fiinţe care ne putem duce viaţa şi putem funcţiona foarte bine chiar dacă cei din jurul nostru sînt în mare suferinţă. Nu ştiu dacă şi cum se poate schimba asta, dar ţine de esenţa vieţii.

A.M.: Despre ce va fi următorul dumneavoastră film?
R.J.: Se află în faza de post-producţie, se numeşte Mi-este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, e un titlu citat dintr-o frază rostită de Mihai Antonescu în 1941. E vorba despre masacrele făcute de armata română pe frontul de est şi discută limitele posibilităţii de a reconstitui un episod din istoria României.

A.M.: Şi pun pariu că nu vă este indiferent cum vom intra în istorie...
R.J.: ... mie nu, tocmai de aceea filmul e într-un fel un comentariu la fraza lui Mihai Antonescu.

A.M.: Mulţumesc mult!
R.J.: Mulţumesc şi eu!

Ascultaţi întregul interviu aici.