Scrie scurt, precis, serios. Nu se joacă, nu se alintă, dar nici nu dramatizează. Operează, face loc: acceptă, preia, "citează" realitatea, pe bucăţi şi fîşii, pentru a se putea nu atît delimita sau a putea să critice, cît pentru a vedea dacă acolo, mărunt, imediat, aplicat - lipit, dar distinct -, în margine (pe/cu), se poate trăi. Testează în mic, la scara vieţii de zi cu zi, masivităţile epocii. Aparent, ceea ce se cheamă (se chema) poezie "de notaţie" şi chiar "intimism", de fapt poezie operaţională, de lucru, feminină prin dimensiuni şi hărnicie, lucrare continuă de re-creare a unor spaţii de viaţă în raport cu materialităţile simbolice sociale (limbaje, convenţii). Nu neagă, ci negociază. Nu critică, ci creează, cu mare instinct realist. Direcţie (poate) de ultimă oră în poezia românească, cu efecte de răcire prin lexic meta- ("ştiinţific": răspunde tehnoştiinţei în limbajul acesteia). De lăudat, tactic-stilistic, "nominalismul", "notaţia", ne-frazarea (doar pe alocuri, punctat, memorabil), care are marele dar profilactic de a de-retoriza, deci de a de-discursiviza, de a de-patetiza, de a feri deci preventiv poezia de tentaţiile şi capcanele (şi ele actuale) de a "povesti" narativ-moralizator.
Sebastian Sifft, dadi, Nemira
Discret, fin, precis, eficient - alb -, fără mişcări de prisos, aproape fără să se simtă, Sebastian Sifft operează. Poemele lui delimitează mici saloane (rezerve de rearticulare a sensului) în care, demn şi profesional, dar modest şi civil - blînd -, poetul tratează. Adică reconstituie carnea atrofiată, materialitatea în curs de evacuare, luptînd împotriva anesteziei sociale. Textele lui îmi amintesc de Mazilescu şi de Naum, de alchimia lor inaparentă, de munca depusă neîncetat, dar mereu parcă înainte, pentru a putea să vorbeşti clar o clipă, două, să articulezi clar cîteva cuvinte - numai prin poezie putem ajunge din nou să vorbim. Iar poezia e Babel, amestecă limbile, limbajele, lumile. Sebastian Sifft scrie o poezie utilă, cu care se poate lucra, de la care se poate porni.
Ovidiu Komlod, noapte-lumină, Casa de editură Max Blecher, 2017 (debut)
Te trezeşti (la viaţă) compus din străini - părinţi, amintiri, carne, vise -, şi ce faci, cum faci? Toate sînt tu, dar nu sînt ale tale, şi nici nu vor fi vreodată. Cel mai la îndemînă e să rămîi pe aceeaşi cale, continuînd să-ţi compui viaţa din străinătăţi, devenind fie indiferent, fie, cel mai adesea, obsedat de identitate şi proprietate. Cel mai greu - imposibil - e să iei lucrurile în serios, şi atunci te apuci să compui la propriu străini, corpuri străine care să-ţi primească, să-ţi susţină şi să-ţi dezvolte alterităţile, şi cu care să poţi să întemeiezi familie şi societate, conversînd. Este ceea ce face deosebit de maturul Ovidiu Komlod în acest volum de debut atent amînat, consistent dat fiind că lăsat să se coacă, prin concreţiunile căruia, serios, aşezat, gospodăreşte lucrate, ne arată felul în care arta - în cazul de faţă, poezia -, departe de a fi un obiect de delectare de care dintotdeauna şcoala ţine să ne ţină la distanţă (nu cumva s-o luăm în serios!), devine un instrument, o procedură, o cale. Cartea încă tînărului poet este o lecţie de utilitate şi de reuşită existenţială a artei.
