O nouă est/etică a reconstrucţiei

Am sentimentul că multe dintre lucrurile interesante pe care le-am scris sunt concentrate în prefeţe şi că, deci, ca toate prefeţele, au rămas necitite. Iată de ce m-am gândit să reiau, aici, câteva dintre ele. Cartea cu acelaşi nume a apărut în 2003, parte fiind din teza de doctorat în filosofie.

În cele ce urmează voi încerca, despărţindu-mă de concepte şi interpretări ale unor texte majore ale filosofiei, teoriei literare, arhitecturii, să le re-propun, încărcate cu semnificaţii diferite - prin intermediul unor lecturi "trădătoare" şi a folosirii unei serii de procedee aparţinând mai degrabă literaturii decât arhitecturii - pentru înţelegerea spaţiilor publice şi private, precum şi a artei publice care există deja şi, mai cu seamă, pentru practica unora noi. Citind sursele şi comentarii în marginea lor, exersându-mă însumi în interpretări şi, mai cu seamă, încercând să predau studenţilor cele aflate, am înţeles că există un potenţial de îndepărtare-înstrăinare fertilă de sensurile consacrate ale cutăror concepte sau termeni în uz în discursurile folosite, dar o îndepărtare care, trădând probabil sensuri "originare", filologic sau filosofic exacte, sugerează totuşi oportunităţi pentru re-aprop(r)ierea lor în vederea producerii diferite a unui spaţiu edificat şi, în genere, a unei arte noi aici. Această carte este un al doilea volum din Khora (1999), după cum este un volum secund al celui reeditat chiar în această colecţie, al lui G.M. Cantacuzino.

Urmând intenţiile cărţii, respectivele concepte revizitate vor interfera pe parcurs, după cum ele sunt întreg sau parte componentă, concept "nou" sau ecou, urmă ale unuia care circulă deja. Aceasta vrea să sugereze în primul rând că arhitectura cea "nouă" se vrea una a gesturilor mici, în afara sau în marginea gesturilor grandilocvente, pe care asocierea obedientă cu puterea politică le-a produs din nefericire în cantităţi intoxicante la noi; de asemenea, vrea să sugereze că "est-etica" aceasta nu e moralizatoare decât în măsura în care descinde dintr-o "minima moralia" mai degrabă decât din etica kantiană (de altfel, referinţele la cartea omonimă a lui Andrei Pleşu vor fi de găsit în text explicit şi implicit, aşa după cum cititorii fideli - câţi vor fi fiind aceia - vor întâlni o serie întreagă de autori cu care scrisul meu de până acum îi va fi obişnuit deja).

Contextul local al acestor îndepărtări, puternic intoxicat de ceea ce este dat în termeni de spaţiu urban, de politici ale acestuia, pătrunde şi în textele care urmează: alternativa se adresează în primul rând unui "aici" şi "acum" arhitectural căruia îi sunt martor mereu, cronicar adeseori, personaj câteodată. Cu alte cuvinte, pretenţia, probabil exagerată, a acestor texte este aceea de a sugera temeiuri pentru o altă practică a arhitecturii şi urbanismului în România. Temeiurile alternativei există deja, chiar dacă în doze homeopatice, răsfirate, nelegate încă de o abordare sistematică, deliberată şi, mai ales, teoretic auto-reflexivă. Arhitectura propusă este "nouă" aici, în măsura în care parte din aceste concepte fie nu au părăsit niciodată litera cărţilor de filosofie (sau de teorie literară) spre a fi testate în teoria arhitecturii (sau în practică), fie, dacă au făcut-o, aceasta s-a petrecut în vest, iar de aici le-am contemplat doar, ca pe nişte străini. Or, textele sper să funcţioneze şi drept canale de comunicare pentru dubla "circulaţie" a acestor concepte: atât dinspre filosofie către teorie şi practică, cât şi dinspre vest către est. Aclimatizare aşadar, iar nu colonizare: realitatea de aici îşi cere ea însăşi adeseori formulări teoretice aparte în aceeaşi măsură în care se lasă inspectată de cele deja existente.

Un exemplu pe care l-am mai prezentat: dacă eşti în căutarea postmodernismului occidental "canonic", vei fi dezamăgit rapid: cele câteva blocuri cu frontoane nu ţin piept fenomenului, mai cu seamă celui american (care este politic şi social în aceeaşi măsură în care este şi cultural). Dacă însă eşti pregătit să aprofundezi subiectul, dai peste realism socialist, Casa Republicii, Hermes Land şi arhitectura nou-vernaculară de după 1989; nici una dintre aceste ipostaze nu este încă, nu este chiar, nu este totuşi postmodernism; cu toatele însă poartă înrudiri, chiar bastarde, cu fenomenul respectiv occidental, în ciuda circumspecţiei la care aparenţa "stilistică" ne-ar îndemna.

Nu îmi fac iluzii că aceste temeiuri vor fi prea des măcar vizitate, necum discutate critic sau asumate. Cunosc prea bine orgoliile unor practicieni, chiar dintre cei mai stimabili, ca să îmi permit să le dau sfaturi, necum vreun nou "canon est-etic"; oricum nu l-ar urma, rezistenţi (sau în cazul fericit indiferenţi / imuni fie şi la bănuiala că teoria sau, doamne fereşte, filosofia, ar putea avea ceva de-a face cu lucrările d-lor (dar - tocmai de aceea? - extrem de permeabili la tutela comanditarilor).

Cu toate acestea, cred că trebuie să las mărturie despre ceea ce întrevăd măcar ca potenţă, devreme ce am acest dat - privilegiu? disconfort? ambele! - al situării în interval: între practică şi teorie; între teorie şi istorie; între arhitectură şi filosofie; între acasă şi străinătate. Indiferent faţă de (dar nu insensibil la) modul în care cele spuse aici vor fi interpretate, trebuie totuşi să observ că mă simt cumva obligat, îndatorat să scriu deja această carte - o poetică (şi poietică totodată) a unei arhitecturi diferite de ceea ce s-a făcut şi se face încă aici.

Probabil, soluţiile nu vor fi totdeauna formulate explicit; mai degrabă ele vor fi sugerate, sau implicit / deliberat ascunse în subtextul câte unui comentariu la un pasaj, concept sau lucrare. In acest sens, este invitată colaborarea cititorului, care să îşi trans-scrie în procesul interpretării propria lectură fertil-"trădătoare" în marginea celor propuse - proprii pre-texte pentru o arhitectură a sa, personală. Îmi imaginez, bunăoară, cât de diferită va fi lectura d-lui Dorin Ştefan de aceea a d-lui Şerban Sturdza, ca să dau doar două exemple din rândul remarcabililor arhitecţi care sunt de altfel prezenţi / invocaţi în cele de mai jos şi despre care, de altfel, am scris cu diferite ocazii pentru presa de aici sau afară. Nu este o alternativă radicală (sau nu în sensul violent-exasperat în care criticile mele la adresa a ceea ce este acum au fost formulate); nu este decât smerită sugestie: locală, moleculară, discretă.

Aici trebuie explicate şi ghilimelele din titlu, care sugerează deopotrivă un citat şi o invitaţie la a lua sintagma "estetică a reconstrucţiei" cum grano salis. Citat, pentru că, aşa cum deja am explicat, trimit la titlul unei cărţi uitate a lui G.M. Cantacuzino din 1947, o culegere de articole în marginea unor termeni care, atunci ca şi acum, erau stringenţi: catastrofă (atunci "doar" patru ani de război; acum cincizeci de ani de comunism şi zece ani de letargie); modernizare vs. tradiţie şi locuire privată vs context social. Destabilizare a conceptelor conţinute în vechiul titlu, pentru că deopotrivă "estetică" şi "reconstrucţie" sunt, din motive diferite, concepte aflate sub lupa teoreticienilor. "Estetica" pentru că se află, deopotrivă cu "stil" şi cu "istoria" ambelor, în plină eclipsă, din motive pe care nu le voi prezenta şi, cu atât mai puţin, nu le voi judeca aici. "Reconstrucţie" pentru că modul în care acest termen este invocat, după modernitate şi după deconstrucţie, diferă dramatic de ceea ce însemna el pentru Cantacuzino: o rescriere din temelii, bazată pe generozitate, umanism şi progres; atentă şi la tradiţie, dar nu într-atât încât să se lase deviată de la ţelurile sociale ultime ale edificării. "Reconstrucţia radicală" a lui Lebbeus Woods bunăoară este nu o vindecare prin camuflare a rănilor produse de alte tragedii, atât de cunoscute şi de similare celor de pe aici (Sarajevo, Havana), ci prin spunere de tot şi aducere la lumină / formă a rănilor şi traumelor. Pe de altă parte, reconstrucţia după modernitate este mai degrabă o conversie, adică o re-funcţionalizare şi aducere la standarde tehnologice contemporane (upgrade) a unei masse de construcţii vechi şi chiar, mai cu seamă la noi, recente. Refuncţionalizarea unei clădiri funcţionaliste - anticipez - este un proces mai traumatic şi mai dificil decât dacă el s-ar aplica unei clădiri pre-moderne. Cu alte cuvinte, reconstrucţie înseamnă acum şi aici mai degrabă rescriere, scriere peste, decât ştergere şi redactare din nou.

Mi se va reproşa că propun un neo-primitivism, o "întoarcere în trecut" şi o decuplare a arhitecturii româneşti de la "evoluţiile viitoare" ale modei arhitecturale. Toate sunt argumente slabe în esenţa lor, pe care le pot demonta: neoprimitivistă a fost arta modernă de la bun început; revizitarea trecutului este nu numai regula prin care retorica tuturor stilurilor s-a constituit; în ce priveşte contemporaneitate, în afară de argumentul referitor la creaţiile extrem de recente care sugerează o preferinţă pentru materialele naturale şi pentru intervenţii temporare, sau puţin vătămătoare la adresa sitului, mai pot aduce şi un altul: Hassan Fathy nu a luat premiul Pritzker (cea mai înaltă distincţie care se acordă unui arhitect) pentru construcţii de beton, oţel şi sticlă, ci pentru arhitectura sa extrem de inteligentă, deloc "retrogradă", din pământ nears.

Trebuie să ne dezvăţăm a depinde de stat şi prin decuplarea caselor noastre de la cât mai multe reţele şi servicii asupra cărora nu avem nici un control şî prin intermediul cărora suntem manipulaţi. Către comunitatea de liberi şi egali trebuie să îţi îndrepţi în primul rând capacitatea de ai dărui propria generozitate, surplusul gospodăriei tale; nu trebuie acceptată dependenţa de un celălalt abstract, elusiv. Casele noastre trebuie să depindă cât mai mult de ale naturii şi cât mai puţin de ale oamenilor; între mine şi posibilitatea de a locui decent, ocrotit de jur împrejur, adus în pace, să intervină cât mai puţine instituţii, reţele, autorităţi. Este un discurs despre democraţie, despre spaţiul privat şi public al individului care este liber - iar nu obligat prin lipsa alternativelor - să se agrege în comunităţi de la cele mai elementare forme de vecinătate la spaţiul public al aşezării sale. Este un discurs despre auto-susţinere a locuirii şi de optimizare a puţinelor resurse pe care le avem, fără a cheltui mai mult decât avem şi fără ca, în puţinătatea mijloacelor, să trăim sărac şi prost în casele noastre.

Invit la minimalism (sau la frugalitate eficientă), la architettura povera, la rigoare şi la gestică a formelor şi a spaţiilor cât mai simplă - nu mai puţin solicitantă aceasta din urmă pentru arhitect; dimpotrivă. Să reacomodăm efemerul, disparentul, provizoriul în mediul nostru construit; invit aşadar la mai multă amenajare şi la mai puţină distrugere a acestuia, la mai multă peisagistică şi la mai puţin urbanism, la mai mult spaţiu public şi la mai puţină massă construită; la mai multă eficacitate şi la mai puţin "eroism". Să dăm voie clădirilor noastre să îmbătrânească şi să moară frumos, aşadar trebuie să reînvăţăm bunul orgoliu şi meşteşugul investirii materialelor naturale cu multă migală şi talent, care le vor face mai preţioase decât produsele uzinate; este orgoliul diferenţei şi al individuării; al unicităţii şi al ierarhiei de valoare; al valorii care se întăreşte cu trecerea timpului, iar nu a rulării nesăbuite de materie după ultimele canoane şi mode. Orgoliul stabilităţii efemerului trebuie să prevaleze în faţa insignifianţei temporale a zidirilor care supravieţuiesc doar pentru că nu sunt "biodegradabile" şi pentru că este oneros să te dispensezi de ele. Suntem osteniţi şi intoxicaţi de atâta eroism, de atâta fanfaronadă a construirii strâmbe. Pentru o generaţie cel puţin, orgoliul - copilăresc şi, deci, manipulabil - al arhitectului-demiurg, care, prin gesturi ample, grandilocvente, decide pentru "masse" mediul şi modul în care ele vor vieţui, trebuie reprimat; dacă însuşi nu poate să o facă, societatea trebuie să îi reziste şi să îl înveţe, învăţând ea însăşi, umilitatea intervenţiei asupra naturii. Adăugarea de massă zidită nu vindecă problemele aşezărilor noastre; noi şi noi concursuri pentru "noul centrul civic" (Bucureşti 2000), Piaţa Palatului Regal, Catedrala Neamului - toate nu fac decât să amâne, într-o frenezie a înfiinţării, un soi de horror vacui crescută malign pe dorul de ctitorire care ne macină, gândirea severă a soluţiilor (din care puţine vor veni de fapt dinspre urbanism şi arhitectură). Arhitecţii nu sunt şamani şi vindecători ai oraşelor, după ce decenii au fost mai cu seamă cei care le-au intoxicat, construind fără pauză şi lipsit de har doar pentru că aşa le-a cerut regimul politic. Pare că nu mai ştim decât să zidim - panaceu la orice problemă?

Haideţi să luăm un bob zăbavă şi să ne privim în oglindă. Cei care suntem şi profesori viitoarelor generaţii de arhitecţi o putem face mai lesne decât cei care trec de la un contract la altul; mai mult, noi suntem cei obligaţi la introspecţie. O nouă arhitectură românească trebuie să înceapă cu reconstruirea interioară a noului arhitect. Soluţia nu stă în revistele străine copiate fără discernământ, dar cu tehnologiile şi materialele de aici, cât într-o reîntemeiere a breslei şi a caselor pe care le face. Soluţia este în noi, "prin noi înşine", croind o arhitectură potrivită perfect locului acestuia, contextului acestuia istoric, şi doar acestora, nici unui alt colţişor de ţară în numele unui ubicuu "specific naţional". Când vom redescoperi sensurile originare ale lui demiurgos-ca-meşteşugar al lumii - anticipez din nou - vom redescoperi, poate, vocaţia originară a breslei noastre: arhitectul nu este zeu caricat, ci modest, dar stăpân pe arta sa, artizan, făurar de spaţii.

Cartea de faţă, pe de altă parte, nu construieşte din nimic vreun prea orgolios nou A Pattern Language^[i]: exemple de tendinţe şi lucrări deja existente, unele chiar din arhitectura românească de ieri şi de azi, îmi vor servi drept argument, după cum o parte dintre termenii propuşi au fost deja propuşi în texte anterioare - ale altora şi ale mele - şi aici sunt doar revizitaţi, sper în sensul unei mai limpezi redactări, sau pentru a fi chestionaţi din perspective ulterioare. Pe alocuri, textele sunt simple comentarii sau redări ale unui argument deja formulat de alţii (şi, în măsura în care memoria nu m-a trădat, am făcut vizibil acest lucru); alte crâmpeie din carte, mai ambiţioase, propun idei, sper, noi - în contextul local cel puţin. Pe alocuri, cartea este chiar o antologie, pentru că am găsit nimerit să reiau unele fragmente de text sau argumente publicate în cărţi anterioare sau în revistele cu care colaborez, după cum am citat in extenso adeseori din alţi autori, pentru că mi s-a părut ciudat să discut "în lipsă" despre un argument sau sursă primă; desigur, asemenea precauţii nu-şi au locul într-o carte academică, însă aceasta nu îşi îngăduie luxul de a fi mai mult decât work in progress: o lucrare în şantier ce îşi propune mai degrabă să întrebe sau să neliniştească decât să dea răspunsuri definitive.

Este deopotrivă - în tot - un product fragmentar, eclectic, precum "realitatea" fizică (construită) şi intelectuală căreia i se adresează; adeseori, disparitatea este deliberată, sugerând sensibilitatea la şi fuga de canon, reguli osificate, autoritate congelată (pentru că nefundamentată) a rostirii câte vreunui "adevăr suprem". Într-o altă geografie, mai târziu şi la o scară mai modestă, acestui demers i s-ar potrivi sintagma propusă de Robert Venturi pentru propria sa primă carte: a gentle manifesto; pentru uzul cititorului român, eu îmi definesc astfel demersul: manifest al unei arhitecturi blânde împotriva acestor violente meleaguri şi vremi.