Nivel ridicat de stres

Era într-o zi de vară, pe la prânz. În ciuda căldurii, mergeam grăbită spre librărie. Apăruse ultima carte a nu mai ştiu cărui scriitor. La un colţ de stradă am dat nas în nas. M-a luat cu călduri. Nu-l mai văzusem de vreo zece ani. Cândva, ne iubisem. Dragostea aceea unică, totală, imposibilă. Era neschimbat.
- Ce faci?, am întrebat, plină de surpriza neaşteptatei întâlniri.

Se ducea la un service cu telefonul mobil, ultimul model de smartphone, proaspăt lansat. O cârcă de bani. Mi s-a părut ciudat. Nu-l ştiam aşa.
- Nu, ăla nu e un telefon pentru tine, am zis, râzând. Ăsta e un telefon adevărat, am zis şi l-am scos pe al meu din geantă, un Nokia vechi de cel puţin zece ani, zdravăn, aşa cum nu se mai fabrică azi. În carcasă de aluminiu. Îi săriseră două taste dar, în rest, mergea perfect.

A râs.
- Spune-mi, ce faci?, am insistat.

Soarele îi intra în ochi.
- Ce să fac, nu vezi şi tu? Viaţa asta... n-are nici un sens, a zis, un strop trist.

M-a doborât. Pe vremuri, când ne iubeam, îmi ţinea discrursuri despre non-sens. Singurul lui sens eram eu. Sau îi puteam fi. Mă acomodasem demult cu gândul ăsta. Că viaţa n-are sens era cea mai banală platitudine. Părea că tocmai o aflase. Era cu adevărat trist. De parcă făcea parte din alt banc. Spunea că, în general, e ok, că nu are de ce să se plângă, numai că avea o aplicaţie pe telefon care măsura nivelul de stres şi tocmai şi-l măsurase cu un ceas în urmă iar aplicaţia îi indicase un nivel îngrozitor de mare. Vorbea de parcă îmi împărtăşea un secret. Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred. Pe vremuri, când nu existau smartphone-uri cu nivel de stres, îmi vorbea despre Platon, Aristotel şi Seneca.
- Hai la o cafea, am zis.
- Nu azi, trebuie să ajung la service, dar te caut.
- Sigur?, l-am întrebat.
- Sigur, a zis.

Am făcut schimb de numere de telefon.
- Promit că nu voi fi patetică, l-am asigurat.
- Păi dacă nu vei fi patetică, ce rost mai are să ne vedem?

Am râs amândoi. Un furnicar de oameni grăbiţi vuia în jurul nostru. Ne învârteam unul în jurul celuilalt ca să nu ne intre soarele în ochi şi ca să ne putem vedea. A doua zi m-a sunat. A venit la mine, la cafea, dar nu a vrut cafea. Tocmai băuse una. Am vorbit despre studenţii lui, despre universitate, despre non-sens. Mi-a spus din nou chestia cu stresul. Probabil şi-l măsura zilnic. Era la fel de uimit de nivelul lui.
- Şi?, am întrebat.

A ridicat din umeri a indiferenţă. Sau poate a resemnare.
- Nu vezi? Viaţa asta n-are niciun sens.

În casă era răcoare. Am stat în bucătărie. Nu ştiu de ce nu mi-a trecut prin minte să-l invit în living. Era neschimbat, doar că purta ochelari. La plecare, l-am îmbrăţişat fără să-l provoc. Doamne, cât îl iubisem!
- Te sun, a zis.
- Bine, am zis.

După vreo trei luni i-am trimis pe e-mail coperta ultimei mele cărţi. Mi-am amintit că în ziua aceea, când mă grăbeam spre librărie, după Bolaño mă grăbeam. A doua zi, la cafea, aveam cartea pe masă. Dădusem gata vreo sută de pagini. I-am arătat-o, excitată. A ridicat din nou din umeri, nepăsător. O citise deja.

Poate că dacă nu ar fi avut aplicaţia care măsura nivelul de stres, nu aş fi înţeles nimic. noroc că eu aveam un amărât de Nokia.