Adio, Sire!

A început parcă o isterie la televiziuni; moartea Regelui Mihai a generat un val de ştiri, reportaje, aduceri aminte şi poveşti de care Majestatea Sa nu a prea beneficiat în timpul vieţii, cel puţin în perioada pe care am trăit-o eu. Nu e deloc rău că se întâmplă asta, dar mulţi caută iarăşi elemente de senzaţional în acest eveniment trist. Politicienii care nu l-au prea băgat în seamă cât a trăit sar ca arşi să organizeze mitinguri cu membri de partid în "onoarea" şi aducerea aminte a Regelui... Sau se întrec în mesaje, doar-doar vor mai culege o fărâmă de notorietate pozitivă în interes strict personal. Sunt în spaţiul public tot felul de opinii, în context, pro şi contra, mai ales despre Casa Regală şi despre ce va fi de acum încolo. România vorbeşte despre Rege şi asta nu e deloc puţin. Desigur, va fi înmormântat cu onoruri ultimul Rege al României, ultimul şef de stat de la Gheorghiu-Dej încoace şi ultimul Mareşal al Armatei Române.

Am avut ocazia, şi onoarea, să filmez un interviu cu Regele Mihai la Paris, în 1992. Persoana Regelui mi-a lăsat o impresie puternică. Nu am prea înţeles atunci de ce, dincolo de personalitatea, statura, eleganţa şi blândeţea personajului. Si faptul că în faţa mea era un Rege, un om parte din istorie, un bărbat care s-a întâlnit de două ori cu Hitler şi care a supravieţuit tuturor actorilor decisivi din al doilea război mondial. Era o tristeţe aparte în ochii acestui om. Ceva ce nu putea fi ascuns...

Cred că dacă ar trebui să găsesc un cuvânt care să definească, din punctul meu de vedere, acest om şi destinul său... acest cuvânt ar fi, tristeţe.

Născut şi crescut în vremuri tulburi, mereu prea tânăr pentru războaie aşa mari, despărţit de mamă exact atunci când avea mai mare nevoie de ea, izolat cu forţa de împrejurări potrivnice, de oameni fără scrupule şi de ciocniri între sisteme, Regele Mihai a luptat mai mereu de unul singur. Şi a dus povara cu demnitate şi curaj. Şi şi-a rănit sufletul cu tăieturi în urma cărora alţii ar fi murit. Şi a ţinut înăuntru tot, stăpânind emoţii şi trăiri; dar ochii nu-i poate stăpâni nimeni... şi pe acolo se revarsă tristeţea...

Spune o vorbă românească despre faptul că "după război mulţi viteji se-arată...". Şi aşa şi este. Unii îl judecă, alţii îl critică, alţii spun ei cum şi ce ar fi trebuit să facă. Acum, pe calm, pe linişte şi fără să fie deloc implicaţi sau mai ales răspunzători. Dar atunci, acest om a trebuit să ia decizii, decizii majore nu doar pentru el, ci mai ales pentru ţară. Singur. Oricâţi consilieri sau sfătuitori ai avea, când eşti într-o asemenea situaţie, decizia, bună sau rea, o iei singur. O asumi şi, mai departe, e istorie. Iar Regele Mihai este istorie...

Vor curge cu siguranţă multe ştiri, imagini, vorbe despre acest trist eveniment. Fiecare simte şi trăieşte în felul lui momentul. Şi apoi?

Istoria şi istoricii vor lucra şi vor pune lucrurile pe făgaşul lor. Amintind aici că... întotdeauna istoria o scriu învingătorii.

Eu rămân cu acel sentiment puternic generat de întâlnirea cu Regele... Un om trist, cu un destin asemenea. Învaţă cineva ceva din viaţa acestui om?