55. Switch

28 aprilie 2001
Scrisorile mele – pentru tine, pentru Dilema sau mai ştiu eu pentru cine, jurnalul meu, micile colaborări la vreo revistă – ele toate, împreună, arată cam ca "explicaţia" aia pe care eroul din filme, aflat în evidentă superioritate, ţine să o dea victimei, înainte de a o ucide. Şi în timp ce el ţine această scurtă prelegere, apare salvatorul (sau victima reuşeşte să se salveze singură). Cert este că personajul care avusese toate atuurile în mînă, este ucis sau capturat. Mă gîndesc la el ca la scriitorul care aş putea fi, dacă nu aş ţine aşa de mult să ofer explicaţia aia blestemată.

30 aprilie
Copacii cu flori liliachii din curtea Universităţii. Trăistuţa ciobanului şi florile mov cu cinci petale. Azi de mîine. Ziua de mîine. Andronic prezintă revista presei. "Tragedia României nu sînt guvernele, sînt intelectualii", citează el, nu ştiu pe cine. Paler e de acord. Îl îngrijorează lipsa de îngrijorare. "Ne aflăm în faţa primejdiei de a dispărea din istorie". Măi, tu! Dar în geografie rămînem? Ne îndeamnă să fim disperaţi. Nu reuşesc, pe motivele pe care mi le oferă – slăbiciunile clasei politice au fost mereu. Disper din cauza jurnaliştilor, a celor din televiziune, din cauza comentariilor stupide sau subiective (cu Italia am pierdut nemeritat; Viorel Moldovan a fost aproape un geniu, Inzaghi a avut noroc şi ne-a marcat două goluri). Nu îndrăznesc să-l repet pe Cioran: "Un om care se respectă nu are patrie. Patria e nămol", dar vreau să pierdem meritat, cînd pierdem meritat.

Am recitit ce ţi-am scris şi m-a blocat lipsa de inspiraţie, proasta mea aşezare faţă de viaţă, aşa cum se vede din aceste rînduri.

Am fost pe terenul de la Institut şi am privit, de pe o piatră, jocul de fotbal (cu stîngăcii şi multe înjurături). Dar lor nu le pasă că scriu despre ei – sau că scriu ceva, nu vor citi niciodată o carte, în schimb se vor duce la Hanul Doctorului, vor face un grătar, sex cu nevasta etc.

E o zi prea frumoasă! O zi în care e trist să nu fii cu fata pe care o iubeşti. Cu băiatul pe care îl iubeşti. Singurătatea o simt. Apasă.

1 mai
Şi astăzi o zi de o incredibilă, ireală frumuseţe. Cu porumbei care planează îndelung deasupra oraşului. Am căzut într-o tristeţe stranie. De vreo două zile. În lumea cărţilor m-am prăbuşit. Azi-noapte m-am trezit după nici o oră de somn. Eram cu Nadia, în vis, într-un parc. De fapt nu eram împreună. Ea era cu o fată. Eu eram singur. Ne purtam ca şi cum nu ne-am observat, în mulţime (era un concert). Apoi lumea toată a plecat şi Nadia a trecut cu prietena ei pe lîngă mine. Şi eu ştiam că ea aşteaptă de la mine să o opresc, dar eu n-am zis nimic. După puţin timp am pornit în aceeaşi direcţie în care apucaseră ele, dar nu le-am mai zărit. Am ajuns la un fel de barieră, cu şobolani care treceau într-o parte şi-n cealaltă, am trecut şi acum ştiam că ajung la Gara de Nord, eram undeva în apropiere. În faţa mea au apărut doi ţigani şi eu iară am ştiut că mă vor jefui şi am pornit înapoi, spre bariera de unde venisem, dar bagajul pe care pînă atunci nu-l sesizasem, devenea tot mai greu, abia mai puteam înainta, le auzeam paşii tot mai aproape. Şi vocile.

Privesc o carte. "Teatru" de Camil Petrescu. Nu se joacă nicăieri. Mă întreb dacă voi apuca – dacă voi reuşi – să scriu teatru. Dacă, într-o zi, vei fi în sală, la o piesă scrisă de mine. Dacă se va întîmpla aşa şi dacă vreun actor va începe să urle (după cum au obiceiul, învăţaţi de regizori cu prea multă personalitate), te rog să protestezi, în virtutea dreptului pe care ţi-l dau aici: în piesele mele, actorii n-au voie să răcnească!

Cînd plînge Sandra Bullock seamănă şi mai mult cu Alina. Am văzut încă un film – siropel – cu ea, simpluţ, dar nu rău. El trebuia să se însoare cu o ea care îl aştepta deja, pentru nuntă. În avion o întîlneşte pe Sandra, avionul se accidentează, pornesc împreună la drum. Sandra era ceva mai nebună ("Tu cu ce te ocupi? o întreabă el. "Nu m-am oprit la ceva anume" zice ea şi înşiră un număr de slujbe). Sigur că, pe parcurs, lui îi place de ea tot mai mult, aşa cum îţi poţi uşor imagina că atunci cînd ea îl obligă practic să se urce în acel sombrero (tiribombă), iar el împărţea oamenii în două categorii: unii care se distrează într-o astfel de situaţie şi alţii care se gîndesc unde or să vomite după aia, m-am gîndit şi la mine şi la Nadia.

Şi în alte scene m-am gîndit la noi, Nadia nu e chiar "o fată cuminte şi cu ochii-n pămînt" – cum mă întreba cîndva de-mi doresc. Adică-mi pot aminti, într-o zi aşa de frumoasă, cum se învîrtea cu planorul pe deasupra oraşului. Eu am aşteptat-o întotdeauna jos. Dar să revin la film şi să spun că mi-a plăcut întrebarea Sandrei: Ce vei spune la sfîrşit? "Am trăit conform regulilor" sau "Am trăit"?

Aş zice şi de o femeie care, după accidentul avionului, cînd ei căutau o maşină de închiriat, le reproşează că nu au dat un telefon, "acum" fiind prea aglomerat. "Cum de nu m-am gîndit la asta, cînd aveam capul spart?" a zis Sandra şi eu m-am gîndit, nu ştiu de ce, la Dostoievski, un scriitor cu mult umor, mie aşa mi se pare, dar n-am să argumentez acum, dacă nu te superi!