55. (continuare) Prizonier

1 mai 2001
Aseară, poate din pricina foamei, a tensiunilor din casă, a numeroaselor poveşti din mintea mea... sau poate din pricina izolării, am crezut că voi claca. Am avut acut senzaţia de ne-rezistenţă în faţa unui necunoscut straniu, misterios. Şi n-am mai putut mînca felia de pîine, în timp ce gîndurile care îmi veneau se refereau la situaţii deloc fericite în care mă aflu.

Când eram mic, făceam adeseori insolaţie. Era suficient să stau puţin în soare, într-o zi de vară, fără şapcă – şi durerea de cap mă lua prizonier. O durere la fel de stranie ca întîmplarea de aseară.

Acuma mă gîndesc la "buna dispoziţie ca disciplină minimă", la "nu răspunsul tău care blochează e de admirat, ci demersul care speră. Nu vreau să-mi răspunzi, vreau să mă însoţeşti în căutare" şi cred că la Pleşu mă gîndesc. Da, Pleşu era, pentru că numai pentru el filosofia nu e "decît o foarte bună sală de aşteptare"; el îl întreba pe Noica despre orz şi Noica îi răspundea, destins, despre ovăz – dar în singurul fel în care visa să i se răspundă despre orz. Asta, dacă-mi amintesc eu bine. Ce nu pot uita e ideea aia cu departele – cu lumea aspiraţiilor, a idealurilor, a scopurilor, aflată la orizont. Şi cum contempli departele şi ratezi întîlnirea cu imediatul.

Aş vrea să am aproape un om care să mă ajute să pun ordine. Să învăţ. Pînă fac un pas. Mai departe, cred, aş şti. Ar putea fi o iubită. Ar putea fi un prieten. Nu e nimeni.

Am în preajmă şi oameni veşnic nemulţumiţi, care au în permanenţă nevoie de "un duşman" cu care să se lupte, în raport cu care să aibă dreptate, care să le justifice în proprii ochi urîta lor purtare.

Îmi spun că exact ce spun eu despre altcineva ai avea argumente să gîndeşti tu despre mine. Poate chiar o faci. Şi ce dacă?