56. Gheruţe tocite

Încă păstrez speranţa că astăzi îţi voi arăta că pot să şi scriu. După cumpărături, noi facturi în cutia poştală, două feluri de mâncare puse la gătit pe aragaz, instalatorul care trebuie să vină, Corina care nu a dormit deloc bine azi-noapte şi e tare căpiată, sau printre ele toate, aş vrea să-ţi arăt că pot să şi scriu, nu doar să citesc "Idiotul" cum, cu drag, făceam ieri.

Am aceeaşi vecini. Copiii au mai crescut. Simt oboseala Corinei. Îi simt durerea de inimă, "panica autentică", stresul. Văd cum i s-au tocit gheruţele, cum a devenit mai moale, cum nu se mai luptă cu lumea (familia noastră, cu ciudăţeniile ei, împotriva tuturor). Sigur că înţeleg: nu mai poate asculta oameni nemulţumiţi. Cicatrici sufleteşti? Dan zice că nu-i nimic rău că ea nu se mai uită pe ce scriu. Zice că şi-a mutat centrul de interes. Şi atît. Dar nici eu n-am zis altceva.

Îmi doresc să fiu în nacela unui balon. Pe Nadia n-o mai simt a mea. M-am gîndit numai la despărţire. Mi-e dor de o clipă perfectă. De sentimentul ăla de fericire.

În copaci nu-s veveriţe. Prin ronduri nu ţopăie iepuri. Nici căprioare. Salcia miroase frumos. Nu am motive de deprimare, dificultăţi ale vîrstei, bani. Dan are umbrelă de 4 $. Şi sticlă de vin de 10 $. N-am scris povestea despre vîntul care nu vrea să se mai oprească. Adriana învaţă. Cred că e foarte conştiincioasă, cînd nu priveşte desene animate. Un băiat rîde de o fată scundă, pe motiv că s-a îngrăşat. Zice că seamănă cu un purceluş roz. Apoi priveşte pe Euronews. Sau pe MTV. Sau pe nemţi.

"Cine se mai preface că vrea" – vers din Nora Iuga. Eu.