56. (continuare) Veriga lipsă

2 mai 2001
Corina zice că punctele ei de sprijin se depărtează: Dan în Canada, Radu în America.

Dan zice de timpul care nu mai avea răbdare cu oamenii cum i se potriveşte; "parcă e a mea". Şi de partea perversă a personalităţii unor oameni care nu pot să se bucure de ceea ce au. Îi e dor de părinţi. Şi lor le e dor. "Asta ar fi o chestie precisă" - zice el. Îşi caută echilibrul. Ca noi toţi.

"Promit că nu e aşa" – zice Laur. Corina îi explică înţelesul unei promisiuni (a actului de a promite).

M-au trimis pe mine s-o anunţ pe tanti Nuţa că bunica murise. Eu îi spuneam, dar ea nu mă credea; zicea că rîd, că sînt prea vesel. De pe atunci...

Se întîmplă să văd un om care îmi povesteşte tot felul de lucruri despre ceea ce face. Deloc interesante. mereu aceleaşi. Întotdeauna le alătură diverse ficţiuni – "ce-ar fi să...", "dacă s-ar întîmpla aşa...atunci eu aş face aşa...". Scenarii. În care el e curajos. Viaţa însă curge destul de monoton.

3 mai 2001
Îi scrisesem chiar şi Corinei. Gânduri pe care nu ştiu să i le spun în faţă. Era un răspuns la o întrebare pe care mi-o pusese astă iarnă: "Eşti supărat?". Un răspuns de nouă pagini. Le-am rupt înainte să încerc să i le dau, imediat după ce am venit din camera ei, unde i-am coborât nişte cutii de pe şifonier. Ea găsise vechi scrisori de la Dan, uneori îmi citea şi mie din ele, fără îndoială ele, scrisorile, ar fi putut fi un mare roman. E ciudat cum le amestecă viaţa, dar şi cum le împrăştie.

5 mai 2001
Englezoaica din filmul BBC-ului nu era deloc leşinată. Era chiar grasă, mânca multă ciocolată, o chema Bev. Îi plăcea bărbatul ei. Şi copiii. Şi atmosfera de la ei de acasă. Cum dansau, cum cîntau. "Cucurigu, ochiule!". Proverbul ăla conform căruia există zile în care te mănîncă ursul şi zile cînd tu îl mănînci pe el. Şcoala din orăşelul lor, unde ea era asistentă la o clasă (şi asistentă socială), iar bărbatul ei îngrijitor. Simplitatea. Îmi plăcea şi fata aflată la vîrsta primei ei experienţe sexuale, nepăsarea de după a partenerului mi s-a părut puţin exagerată.

M-am gîndit şi la oamenii care fac lucruri care le plac şi care sînt bine plătiţi pentru asta, cum ar fi un fotograf de modă şi mi-am amintit chiar că Ionesco zicea că realitatea îl obligă să-şi continue meseria, să scrie pentru a plăti impozitele – şi sigur am luat-o ca pe o dorinţă personală, aş vrea şi eu să scriu şi să fiu plătit, să fac fotografii şi să fiu plătit (şi aşa mai departe).

Dar mă întorc la film şi îl înţeleg pe soţul nu atît de înşelat pe cît credea, care îi spune "M-ai golit. Eram plin, dar tu m-ai golit". Să mai spun că filmul s-a numit "O escapadă la Paris" şi că "vârful" lui, pentru mine, a fost cînd "soţul" stătea de vorbă cu "soacra" – îşi aminteau cum începuse el să fie prieten cu Bev. Tocmai îşi găsise acum hainele de licean, blugii cam scurţi, o cămaşă în carouri, cu care venise pentru prima dată la "ea" acasă. Iar soacra îi spunea acum ce a zis bărbatul ei cînd l-a văzut: "Veriga lipsă dintre maimuţă şi om vine pe alee".