Bucureştii ce se duc

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Bucureştii s-au dus, se duc, se vor duce. Fiecare zi şterge o trăsătură de pe faţa marelui oraş, fiecare dimineaţă aduce una nouă. Aşa e viaţa. Întotdeauna se vor găsi bucureşteni care vor plânge comorile pierdute ale oraşului, întotdeauna se vor găsi alţii care să dispreţuiască tot ceea ce e vechi, indiferent dacă este frumos sau nu, şi să se bucure de un nou chip al lui. Schimbat mereu, acelaşi dintotdeauna, Bucureşti va rămâne în veacuri oraşul de la întretăierea drumurilor între Est şi Vest, cetatea care aparţine în egală măsură Estului ca şi Vestului. Un oraş care nu-şi pierde nici o clipă identitatea, ci şi-o îmbogăţeşte. Poate că este aşa sau poate că nu, dar asta vrem noi să credem, noi, cei care-l iubim.

Henri Stahl, un român de origine elveţiană şi cu suflet de bucureştean, face parte dintre cei care şi-au iubit fierbinte oraşul. I-a cunoscut colţurile frumoase, i-a urmărit fiinţa ascunsă, s-a amuzat cu simpatie de defectele - ca şi de calităţile - poporului său mărunt, s-a întristat de pierderea amănuntelor care-i dădeau farmec şi s-a bucurat să pună în valoare ceea ce a rămas, în speranţa că va rămâne în continuare. A făcut nemuritoare amintirile. Pentru că ele aduc o contribuţie esenţială la valoarea pe care se consideră că o are un oraş. Ele păstrează pentru viitor amprenta înaintaşilor şi dăruiesc urmaşilor hrisoave de nobleţe.

Henri Stahl a lăsat Bucureştilor o carte nu numai necesară, ci şi frumoasă cu adevărat. O carte scrisă cu inima. Ca atare, ea se adresează inimii bucureştenilor împătimiţi, dar şi celei a orăşenilor care, grăbiţi să-şi trăiască zilele trepidante şi lipsite de tihnă, încă nu au simţit magia unică a oraşului. Citind-o, vi se va deschide o fereastră către o întreagă lume, o lume a noastră, fără de care am fi cu toţii mai săraci.


Dacă o familie are un singur copil, nimic mai uşor decât să-i găseşti un naş cumsecade şi un nume creştinesc acceptabil, afară de cazul când naşul e profesor de istorie pentru că atunci, nenorocitul - vorbesc de prunc, iar nu de profesor - se pomeneşte botezat Napoleon Popescu, Anibal Ionescu, dacă nu chiar Petrescu Comnen sau Teodorescu Nabucodonosor! Dacă se întâmplă ca naşul să fie persoană romanţioasă, atunci copilul se pomeneşte botezat Armand. Sub influenţa cinematografului, picii mai sunt botezaţi, în loc de Armand: Miky.

Dacă o familie e blagoslovită, pe acest timp de criză, cu o foarte numeroasă progenitură, atunci botezarea moştenitorilor mizeriei generale devine o problemă tot atât de grea ca şi echilibrarea bugetului şi se întâmplă ca bietul prunc să capete un nume idiot pe care, fără voie, e condamnat să-l poarte nu numai toată viaţa, dar până şi pe crucea mormântului.

Cam aşa s-a întâmplat cu copiii Bucureştilor, care sunt străzile. Primele odrasle, adică primele străzi, fiindcă erau puţine, au primit nume acceptabile; dar când s-au înmulţit, a fost o adevărată nenorocire. Mai ales când s-a întâmplat ca naşii să fi fost politicieni doritori de decoraţii străine, numele străzilor s-au răsbotezat şi unele au primit nume străine atât de grele de pronunţat încât, spre a fi vardist sau birjar şi să pronunţi exact: strada Jules Mikelet, E la gard Cuinet, Gheorghe Clemenceanu, Franclin Boulion, Pilsduţki, Măsărică, Raiimund Poincareu, Luiger, Burtăloi, Pasteur etc., trebuie să ai cel puţin licenţa în litere.

De când s-au pus lanţuri pe marginea trotuarelor din Calea Victoriei şi s-a introdus sensul unic, schimbarea numelor străzilor este o adevărată pacoste pe capul locuitorilor şi punga contribuabililor! De pildă, dacă iei un taxi pe Bulevardul Elisabeta ca să ajungi la timp la o premieră la Teatrul Naţional, la doi paşi, şoferul e silit să o ia drept înainte, un kilometru, pe fostul Bulevard al Academiei, devenit Bulevardul Carol, să stopească un sfert de ceas în strada Academiei, devenită strada Raoul Poincaré, să ocolească statuia lui Brătianu, să cârmească prin faţa maidanului unde era Primăria, să o ia pe fosta strada Colţei, devenită Bulevardul I.C. Brătianu, să treacă prin strada Louis Barthou, fostă strada Bisericii Enei, să intre în strada Aristide Briand, fostă strada Regală, şi să ajungă, după o serie de opriri la toate stop-urile şi după un ocol costisitor de mai mulţi kilometri, în Piaţa Unirii, fostă Piaţa Teatrului. Ajungi astfel cu siguranţă la teatru după ridicarea cortinei şi eşti silit să aştepţi, în smoc, pe culoare, actul următor!

Capitala României Mari a avut norocul unui naş cumsecade: Bucureşti sună, răsună! Numele evocă pe ciobănaşul Bucur, oiţe, mieluşei şi mieluşele, bisericuţa cu turla ca o ciupercă, evocă noţiunea de Bucurie - şi mai multă bucurie decât astăzi nu cred să fie nici în Berlinul lui Hitler.

Un francez mucalit afirma că Bucarest vine de la Boue qui reste (noroi care rămâne), dar aceasta este evident o calomnie: Bucureştii a fost şi este cel mai curat oraş din lume! Oricum ar fi, Bucureştii, cu boue qui reste sau fără, ne este drag pentru cât a pătimit, pentru câte amintiri trezeşte, pentru câtă muncă inteligentă şi avânturi generoase au pornit de aci.

Cum s-or fi numit străzile actualei capitale pe la anul 1600 î.Hr., pe vremea când era o simplă aşezare preistorică, cu ştrand pe lacul Fundeni, nu putem şti; şi nici cum erau botezate străzile Cetăţii Dâmboviţei pe vremea când, la 1473 şi a doua oară la 1476, Ştefan cel Mare o asedia şi răpea pe Doamna şi pe frumoasa fată a lui Radu cel Frumos, unind prin căsătorie dinastia Muşatinilor cu a Basarabilor, fapt de cea mai mare importanţă istorică pentru că, de atunci înainte, un Domn al Moldovei, având şi sânge muntean, putea domni atât în Moldova cât şi în Muntenia şi deci Ştefan cel Mare a făcut cel mai hotărâtor act în vederea viitoarei uniri a Principatelor Române. Ştim însă că, pe vremea când, sub Mircea Ciobanul (1545), Bucureştii deveniseră capitala statornică a principatului muntean, numirea uliţelor se făcea, în mod firesc, după biserici, după porţile de intrare în cetate: Poarta de Fier, Poarta de Jos (unde începe azi Calea Şerban Vodă), Poarta de Sus a cetăţii (unde se întretaie strada Carol cu strada Smârdan); se făcea după podurile de pe Dâmboviţa, după principalele stabilimente ale timpului: Jigniţa Domnească, Uliţa Puşcăriei etc., după locurile unde se ţineau târgurile: Uliţa Târgului din Năuntru, Târgului de Sus, legate prin Uliţa Mare (azi strada Lipscani), apoi după numirile breslaşilor strânşi în jurul palatului domnesc şi bisericilor Curtea Veche şi Sf. Anton (actuală Piaţa de Flori). Au rămas astfel până mai deunăzi vechile numiri: Uliţa Blănarilor, Şelarilor, Cavafilor (cizmari), Covaci (fierarilor), Pânzarilor, Găitan Hor, Işlicarilor (azi strada Carol, fost strada Franceză) etc. Străzile se mai numeau după ţinta principalelor artere de comunicaţie: Podul Braşovului (fostă Podul Mogoşoaiei devenită la 1877 Calea Victoriei), Podul Târgoviştei (azi Calea Griviţei), Podul Beilicului, pe unde venea alaiul domnesc de la Constantinopole (Calea Şerban Vodă), Podul Târgului de Afară50 (Calea Moşilor) etc.

Când Bucureştii au devenit capitala Munteniei, detronând Târgoviştea, oraşul, prin afluxul de boieri, slujbaşi, negustori, meseriaşi, călugări, preoţi, provinciali, balcanici, străini de toate neamurile, creştini şi necreştini, a luat o neaşteptată dezvoltare. Cu toate pacostele aduse de războaie, năvăliri, ocupaţii străine, prădăciuni, incendii, cutremure, foamete, ciumă, propăşirea oraşului n-a încetat până la Cuza Vodă, când, la 1861, Bucureştii devine capitala Principatelor Unite, şi până astăzi când asistăm la cea mai miraculoasă totală prefacere a străvechiului oraş.

Bucureştii, ghemuit altădată pe malul stâng al Dâmboviţei, în jurul palatului domnesc, a radiat întâi pe toate căile de penetraţiune, înghiţind pe rând satele şi pădurile dimprejur; a trecut apoi pe malul drept al apei, înglobând cartierele formate în jurul mănăstirilor Radu Vodă, Mitropolie şi Mihai Vodă, ori cartierul săracilor, al Calicilor (Calea Rahovei de azi); imensele proprietăţi domneşti şi boiereşti s-au tot parcelat, nesfârşite maidane au fost întretăiate de străzi şi ulicioare întortocheate, şi toată această puzderie de străzi trebuiau botezate.

Dacă înainte vreme toate aceste uliţe mărunte n-aveau nume şi te orientai după numele mahalalei, după biserica mahalalei, după casele boiereşti şi mai ales după cârciumile cartierului, când prin afluxul populaţiei casele s-au înmulţit, au început să-şi simtă cotul, să se alinieze, atunci sutele de străzi şi ulicioare fără nume au trebuit botezate la iuţeală.

Pentru că pe vremea aceea oamenii iluştri erau mai puţin numeroşi ca în epoca votului universal şi a Micii Înţelegeri, naşii oraşului, uluiţi de numărul nesfârşit al finilor, au recurs la un mijloc eroic pentru a le găsi câte un nume: după ce au epuizat lista voievozilor şi oamenilor iluştri, au făcut apel la toate reminiscenţele lor de mitologie, istorie, astronomie, botanică etc., şi aşa am ajuns să avem străzi botezate:
1) După zei şi dumnezei: Apolon, Ceres, Diana, Jupiter, Lucifer, Mercur, Minerva, Neptun, Uranus, Vulcan, Venera, Labirint, Minotaur, Sirene, Silfide etc.
2) După plante şi animale: Bradului, Cedrilor, Duzilor, Gutuilor, Teilor, Sălciilor etc.; Crinului, Rozelor, Viorelelor etc.; Căprioarei, Cerbului, Iepurilor, Leopardului, Lupului, Mistreţului, Rinocerului, Taurului, Tigrului etc.; Acvila, Cocoş, Columbele, Corbului, Filomelei, Lebedei, Mierliţei, Păunilor, Şoimului, Turturele, Vultur etc.; Albine, Fluturi, Gândaci, Viespar, Viespe etc.
3) După noţiuni astronomice şi geografice: Nordului, Occidentului, Orientului (sudul lipseşte, regretabilă lacună!), Primăvara, Vara, Toamna (iarna lipseşte), Soarelui, Lunei, Semilunei, Stelei, Crepusculului, Zorilor, Echinox, Dimineaţa, Seara etc., etc.
4) După date istorice: strada 10 Mai, 11 Februarie, 11 Iunie, 13 Septembrie, Smârdan (fostă strada Germană), Rahovei, Griviţei, Calea Victoriei etc.
5) După nume de oameni şi mai ales de cucoane: Angela, Aurelia, Eliza, Valeria, Carolina, Julietta. Edilii au avut o predilecţie pentru numele de Elena căci sunt 13 străzi Elena în Bucureşti.
6) Ca să nu fie gelozie între breslaşi, pe lângă vechile numiri de bresle pomenite, fiecare breaslă a căpătat câte o stradă, de pildă: strada Bragagiului (azi strada General G. Constandinidi), Cerşetorilor (azi Dimitrie Fotino), Zidari (azi strada Preot Bidoianu Chiriac). Sunt chiar bresle favorizate, aşa de pildă sunt în Bucureşti patru străzi Birjari. Până şi Căruţaşii au strada lor. În schimb, Şoferii nu-şi au stradă şi n-avem nici strada Dactilografelor, ceea ce e o nepoliteţe antifeministă.

Altă nedreptate: în cartierul Sf. Elefterie, sunt 51 străzi cu nume de doctori, dar nici un nume de farmacist, moaşă sau dricar! Sunt apoi 48 străzi cu nume de generali, dar nici o stradă cu nume de magistraţi.
Sunt apoi 13 străzi Dumitrescu. De ce numai Dumitreştii să fie favorizaţi şi de ce nu şi Ioneştii şi Popescăria?
Mareşalul Averescu are în Bucureşti patru străzi ce-i poartă numele; una din ele măcar, - o piaţă rotundă, - ar putea primi numele d-lui Trancu-Iaşi. Tot asemenea, Badea Cârţan îşi are strada, doamna Smara nu!

Deşi s-au făcut la străzi cu nemiluita prin sistemul parcelărilor la infinit al tuturor locurilor virane şi prin înglobarea suburbanelor în loc de a se mărgini raza oraşului, edilii, în loc să boteze toate aceste străzi noi cu nume de oameni politici sau eroi de război, au ţinut să dea lecţii de patriotism exclusiv centrului Capitalei. Deoarece însă toate străzile centrului erau de mult botezate, edilii le-au răsbotezat. De pildă: Matache Măcelaru, Manea Brutaru sunau mitocănesc, s-au răsbotezat în: Dr. Botescu, General Budişteanu; strada Doamnei, neştiindu-se de către părinţii oraşului că nu e vorba de o cucoană oarecare, ci de Doamna lui Şerban Vodă Cantacuzino, cel care ne-a dat Biblia de la 1688, cea de la care ne-a rămas frumoasa biserică a Doamnei, sugrumată azi între clădiri atât de înalte încât nici o rază de soare nu mai poate pătrunde spre aurul icoanelor bisericii, strada Doamnei a fost botezată strada Marmorosch Blank!

Strada Sărindar, unde era frumoasa biserică a lui Matei Basarab, dărâmată cu impietate, a fost răsbotezată: Constantin Mille. Fostul director al Adevărului era neîndoios un gazetar de merit, dar pe strada Sărindar sunt vreo şase gazete, atunci, ca să nu fie cu pricină şi să ne punem bine cu presa, propun: trotuarul stâng să rămâie Constantin Mille, dar trotuarul drept să fie botezat, pe fragmente: Pamfil Şeicaru, Ioan Vinea, Albert Honigmann, după numele directorilor ziarelor Curentul, Facla şi Lupta.

Să-ţi aduci aminte de cei ce te-au ajutat este evident frumos; se cade să avem o neuitată recunoştinţă pentru Carol Lueger, Franklin Bouillon, mareşalul Badoglio, colonelul Orero, Benito Mussolini etc., dar nu e bine să răsbotezăm cu numele lor străzi al căror nume evoca un întreg trecut. Nu trebuia prin urmare ca strada Gabroveni, unde se adunau negustorii cu mărfuri din Gabrovo, să devină Franklin Bouillon; nici strada Fântânii, unde era Fântâna Roşie şi primul teatru bucureştean al Domniţei Ralu, nu trebuie să devină Carol Lueger, cum nici Calea Dudeşti să devină Colonel Orero etc. etc.

E foarte frumos să cinsteşti numele eroilor marelui război, dar şi aci e o nuanţă: eroi n-au fost numai cei 48 generali care au câte o stradă cu numele lor în Bucureşti, eroi au fost şi printre cei 800.000 simpli soldaţi căzuţi în marele război! Şi mai e o nuanţă: dacă ai avut ghinionul să mori în război şi să n-ai nevoie de pensie, atunci eşti erou complet şi ai dreptul să ai în Bucureşti o stradă care să-ţi pomenească numele; dacă ai scăpat numai cu picioarele amputate, eşti evident numai jumătate de erou cu foarte amputată pensie, iar dacă, deşi te-ai purtat vitejeşte, ai avut totuşi norocul să scapi cu viaţă, atunci nu mai eşti erou deloc şi n-ai măcar dreptul la 50% reducere pe calea ferată. Cred că nu loteria morţii, ci actele de excepţional curaj ar trebui să hotărască!

Când mania de a tot răsboteza străzile s-a unit cu modernizarea târnăcopică a Capitalei, s-a ajuns la cele mai neaşteptate consecinţe. De pildă, acum un an locuiam în strada Carol Davila No. 6. Când m-am întors din concediu, am găsit: casa gazdei mele dărâmată, strada Carol Davila devenise strada Mihail Kogălniceanu, No. 6 devenise No. 69.

De la o vreme, pentru a evita confuziile, edilii au luat inteligenta hotărâre ca, pe tăbliţa indicatoare a străzii, să se indice şi vechea numire. De pildă: Alexandru Odobescu, fost Rinocer, Lord Thomson, fost Cometă, strada Murelor, fost Duzilor, strada Agata Bârsescu, fost Aristide Demetriad, strada Profesor Dr. Stanislas Cihoski, fost Crăciun, strada Dr. Iuliu Barasch, fost Biserica Udricani, strada Anghel Ghiţă, fost Carabulea etc., etc.

Harababura e generală, nu mai eşti sigur nici de strada pe care stai, nici de numărul casei tale, iar dacă e să lipseşti o lună din Bucureşti, ţi-e frică şi să te pomeneşti cu un blockhouse în locul modestei tale căsuţe în stil românesc!

Cred că n-ar fi rău să ne oprim, iar pentru botezarea străzilor Capitalei, aş sugera următoarele:
1) În comisia de naşi să fie nu numai aleşii votului universal, dar şi câţiva cunoscători ai trecutului Capitalei.
2) Să revenim cât mai degrabă la vechile numiri.
3) Dacă o stradă a purtat 30 de ani acelaşi nume, să nu i se poată schimba.
4) Să nu se boteze nici o stradă după numele unui politician, ori de ce neam ar fi, decât 30 de ani după moartea răposatului.
5) În cartierele comerciale mai ales, numirile să fie cât mai scurte pentru ca de pildă o telegramă pe numele: Constantin Popescu-Chitila-Dumbrăveni strada Mitropolitul Ghenadie Petrescu fostă Labirint No. 157 ar fi ruinătoare pe aceste vremuri de criză.
6) După cum, în caz de divorţ, femeia poate să-şi reia numele de domnişoară, tot aşa o stradă răsbotezată să-şi poată relua strămoşeasca denumire. De pildă: strada Doamnei, devenită întâi strada Paris şi apoi strada Marmorosch Blank, să revină la vechiul frumos nume evocator de strada Doamnei.

Menţin şi propunerile făcute la 1910 în capitolul Prin mahalale, din acest volum.