Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Ruxandra Hurezean a urmat studii de filosofie la Cluj şi a lucrat ca jurnalist la mai multe ziare locale şi centrale. A condus echipe redacţionale, a scris analize politice, reportaje şi comentarii, a enervat multă lume. Are cam 25 de ani de război cu lumea care nu-i place şi tot atâţia ani de pace cu oamenii buni. I se spune "pescar de oameni", dintre cei care ştiu mai mult să dea decât să primească. Are o lipsă cronică de simţ mercantil şi o căpoşenie care o face unică. Atunci când toată lumea o ia la vale, ea o ia la deal. A publicat un volum de proză, Cetatea, şi unul de reportaje, Conspiraţia oamenilor liberi. Patruzeci de călătorii în căutarea unui drum. În prezent este senior editor al revistei SINTEZA, revistă de cultură şi gândire strategică.
Germenele acestui volum al Ruxandrei Hurezean se regăseşte în articolul publicat în noiembrie 2008, Trista poveste a ultimilor saşi din Transilvania. Atunci, autoarea i-a luat un interviu unui sas care nu a plecat, deşi fiii lui sunt în Germania. Întrebat direct de ce au plecat saşii, acest sas, pe nume Johann Schaas, i-a răspuns cu o fabulă. La sfârşitul fabulei povestite, Johann Schaas îi spune Ruxandrei Hurezean: "Vulpea e istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Întrebarea naşte altă întrebare: de ce nu s-au întors saşii? Peste 300 de comentarii am găsit la acest interviu. Unii au spus că una dintre cele mai mari pierderi pe care a avut-o România a fost plecarea saşilor. Alţii au adăugat la saşi pe evrei.
* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".


Dacă străbaţi Podişul Transilvaniei, căutând rădăcinile celor care au creat cultura şi civilizaţia acestui ţinut, pe nemţi nu o să-i mai prea găseşti. Unu-doi în câte un sat, păstraţi parcă de un plan divin, atâţia cât să mai aibă din ce răsări alţii, să nu piară neamul lor cu totul. Preotul sas din Roşia obişnuieşte să spună că mai are în parohie cinci saşi de înmormântat şi după el, al 99-lea preot din biserica luterană construită la 1225, se va pune lacăt pe uşă.

Au venit acum 800 de ani pentru că li s-au promis pământuri şi libertate, dar istoria care a urmat i-a lovit din toate părţile ca pe un trib al nimănui - nemţii rătăcitori. Au ajuns să nu mai ştie dacă există cineva care să-i recunoască şi pe ei, care să-I revendice. Ai cui erau de fapt?

Şi, la un moment dat, prin anii '80, statul german a decis să-i recupereze, atunci a început să-i cumpere rând pe rând, ca pe nişte vite, de la regimul Ceauşescu. România a vândut Germaniei de Vest în perioada 1980-1989 peste 250.000 de etnici germani.

Când, pe 9 noiembrie, acum 25 de ani, cădea zidul Berlinului, din nou au pornit spre lumea liberă, nu doar nemţii din fosta RDG, ci şi cei rămaşi de multă vreme în lagărul comunist, cum erau saşii ce mai rămăseseră în România. La recensământul din 1910, nemţii din România atinseseră numărul de 800.000, în 1930 mai erau 633.488 (4,44% din populaţia ţării), iar după recensământul din 1992 s-a constatat că numărul lor s-a redus la 119.462 (0,52%). La recensământul din primăvara anului 2002, peste 60.000 de locuitori ai României s-au declarat încă de naţionalitate germană (saşi, şvabi şi zipzeri), iar la cel din 2011 doar 27.019 persoane erau recunoscute ca fiind de limbă germană maternă.

Nemţii din România au plecat crezând că au un loc al lor, o casă care-i cheamă. Dar la scurt timp au descoperit cât de diferiţi deveniseră faţă de nemţii de dincolo. Nici ei nu-i mai recunoşteau. Le spuneau "români"...

Saşi şi şvabi, povestea lor, spusă de cei care au rămas, dar şi de cei care au plecat şi s-au întors, v-o ofer aici, într-o serie de reportaje realizate pe parcursul a zece ani, între 2005-2015, publicate pe siteul Hotnews.ro, în alte câteva publicaţii şi, mai apoi, în revista Sinteza.
Hans Schaas a rămas singur în sat,
imediat după revoluţie,
când toţi vecinii lui saşi
au plecat în Germania.
I-au lăsat cheile bisericii şi l-au părăsit.
Curând satul s-a umplut de romi,
iar Hans ne spune, printr-o fabulă,...

E toamnă şi drumul de la Biertan la Richiş miroase a porumb copt şi a fân. Când intru în sat, o larmă cumplită răsună din curţi. Câini, cai şi oameni, de-a valma. Pe după perdeluţele de dantelă, destrămate, câţiva copii privesc curioşi. Ne spun unde stă sasul, singurul care a mai rămas acolo: la creplă. Crepla, să ştiţi, este adăpătoarea pentru cai. Dincolo de jgheabul cu apă e un podeţ şi, de la podeţ, o cărare prin iarbă duce la poarta gri, poarta lui Hans. Dacă împingi de ea, un clopoţel îţi anunţă prezenţa. Treabă săsească. Hans vine pe cărare, poartă un şorţ albastru şi o şepcuţă ca de baseball pe cap. Ne-a întâmpinat amuzat: cine nu putea trăi fără să-l ştie pe el?

Hans şi Johanna sunt bătrâni, au mâinile bătătorite, uscate de vânt, dar feţe luminoase, ochi vii. Singuri îşi muncesc grădina, culeg fructele, iau mierea de la stupi, storc strugurii... Johanna pune gogonele pe iarnă, leagă tufănelele, cântăreşte cartofi pentru copiii vecinilor care au venit să cumpere, de la ea iau cartof cu un leu kilogramul. Johann Schaas se aşază pe scară şi ne povesteşte despre el, despre saşii lui.

E târziu, toamna lui 2008, când în lume se iveşte criza, în sat doar el mai e sas, dar nu, nu e prea târziu. Şi o să vedeţi de ce.

De ce au plecat saşii de la noi?

"... Am să vă răspund cu o fabulă. Îmi pare rău că aflaţi acest adevăr de la mine, dar îmi dau seama că trebuie să spun exact ce gândesc. Nu ştiu cine de pe lumea asta nu putea trăi fără să mă cunoască pe mine, dar dacă aţi ajuns aici, înseamnă că aşa trebuia să se întâmple. E un tâlc în toate". Şi Hans îşi propteşte ochii în altă parte, spre grădină, pentru ca povestea lui să fie bine cumpănită şi continuă.

"Aşadar, pe dealuri trăiesc un iezen şi o vulpe. Iezenul are picioare scurte şi groase, mănâncă doar ierburi şi fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subţiri şi iuţi, aleargă repede, e vânător, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primăvară iezenul îşi face o vizuină.

Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineaţa se duce pe furiş şi-şi face nevoile la gura vizuinii. Iezenului îi miroase, dar nu are ce să facă. Vulpea se duce şi a doua dimineaţă şi face treaba urâtă. Şi a treia. Până când iezenul nu mai poate suporta mirosul şi pleacă. Părăseşte vizuina. Îi rămâne vulpii. Vulpea este istoria, doamnă, istoria care a făcut la uşa saşilor multe dimineţi la rând."

Dimineţile vulpii

"În al doilea război mondial, saşii noştri au fost trimişi în Crimeea să lupte. Asta a fost prima dimineaţă. S-a făcut ceva înţelegere cu statul german şi au început să-i trimită în concedii acasă. Cum îi trimiteau, îi încorporau în armata germană, în trupele SS. A doua dimineaţă. Pe alţii, bolnavi sau răniţi, îi trimiteau direct în Germania, de la ei au început saşii să mai afle despre rudele de acolo. Dar armata germană le tatua grupa sanguină pe mână. După ce s-au întors armele, saşii erau recunoscuţi după însemnul de pe braţ şi consideraţi colaboraţionişti. A treia dimineaţă! În '45, '46 şi '47, saşii, pe motiv că erau consideraţi colaboraţionişti au fost complet expropriaţi. Le-a fost confiscat totul, şi pământurile, şi animalele, totul! Doar femeile le-au mai rămas. Asta a fost a patra dimineaţă în care iezenul a suferit.

Au venit comuniştii şi saşii care, trebuie să ştiţi, fuseseră primii europeni împroprietăriţi (tocmai pentru că li s-au dat pământuri au venit în Transilvania), nu mai aveau ce preţuiau ei foarte mult: proprietăţile lor! În perioada comunistă am muncit în construcţii la IAS Mediaş, am mâncat salam cu soia ca toată lumea.

A venit revoluţia şi democraţia. S-au dat pământurile înapoi, cele cu care se intrase în CAP. Dar saşilor le fuseseră confiscate proprietăţile cu alt decret, înainte de înfiinţarea CAP-urilor. Cazul lor nu se încadra în lege! A câta dimineaţă?

Iezenul nu a mai putut răbda. A plecat lăsând casa lui de-o viaţă, porcii în coteţe, găinile în voia sorţii. A plecat."

Tractorul lui Hans

"Când ies dimineaţa în poarta casei, nu mai recunosc lumea. Mă întorc şi mă urc pe tractorul meu, plec şi muncesc. Muncesc până cad de oboseală. Îmi plac pământurile. Eu am avut noroc. Ai mei nu au intabulat pământul înainte de `45 şi nu le-a fost confiscat, apoi or intrat cu el în CAP şi l-am putut recupera. Şase hectare. Le muncesc cu tractorul meu. Îl vedeţi? E un Ferguson! Aproape că e făcut de mâinile mele.

S-a întâmplat că, după `90, nemţii au zis că ne dau ajutoare dacă facem asociaţie. Eu nu vreau să mai aud de asociaţie şi nu fac! Dar alţii fac. La ei vin de toate, vin şi trei tractoraşe, superbe! Eu mă duc şi-l văd pe cel de faţă. Zic: e minunat! Nu mai pot după el! Îl cer, nu mi se dă, e al asociaţiei! Mă duc la Mediaş şi-l cer; nu şi nu!

Mă duc la Bucureşti şi-l cer. Nu se poate! Între timp, tractoraşul stă în şopron, nu-l foloseşte nimeni. Celelalte dispăruseră cu totul. Al meu ajunge fără roţi, fără volan, fără multe. Îl vizitez aproape în fiecare zi. Tractoraşul - tot mai prăpădit.

La un moment dat, nu mai au loc de el şi-l scot din şopron afară, în ploaie. Curgea o streaşină pe el. Trec anii, mă tot duc să-l văd, doar gâtul i se mai vedea din pământ. Îmi venea să plâng de mila lui! Ce păcat, îmi spuneam, au trecut 10 ani şi rugineşte acolo, iar eu aş fi putut munci pământul cu el!

Într-o zi, la conducerea asociaţiei vine un neamţ deştept. Află de insistenţele mele, mă cheamă, îmi dă delegaţie să iau tractorul şi-l iau. Îl aduc acasă: era terminat. L-am refăcut bucăţică cu bucăţică. Cât mi-l dorisem! El e camaradul meu. Cu el vorbesc nemţeşte, mă înţelege...".

Biserica lui Hans

Lui Hans îi rămăseseră pe cap un sat gol, dar şi o biserică singură. După ce s-a mai liniştit, a luat cheile, a intrat în ea şi a început să-i cerceteze zidurile. Ştia de la femeile bătrâne că undeva, într-un colţ, răzuind pereţii, găsiseră un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze şi coarne, cu fruntea bombată şi ochii bulbucaţi. "Un drac, au spus!" Preotul le-a zis atunci: "Tăceţi, avem o biserică evanghelică, nu avem draci în ea! Nu spuneţi nimănui ce aţi văzut." Dar, după plecarea lor, Hans a închis uşa bisericii şi a început să caute. De acum era singur, putea să afle liniştit, adevărul. A cercetat perete cu perete şi i-a găsit.

Erau mai mulţi, erau peste tot. La toate încheieturile bisericii, pe toate coloanele, spre tavan şi jos, să-i vezi doar din genunchi, săpaţi în piatră, chipuri schimonosite ieşeau dintre frunze. Erau acolo, trebuia doar să-i vezi. 500 de ani stătuseră ascunşi din porunca preoţilor şi sub tăcerea satului. Hans a început să-i arate vizitatorilor, turiştilor, oricui venea la biserica lui. Părea că o face în glumă, îi arăta ca pe o ciudăţenie a locului. Până când, o canadiancă, un profesor din America, un englez şi o artistă i-au spus povestea capului din frunze, pe care ei o ştiau din cărţi. Era "Omul Verde", "Grüne Mann" sau "Green Man". Doar în vechile biserici din Anglia, i s-a spus, se mai găseşte reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vieţii, al suflului vital şi creator, partenerul Mamei Pământ, vechi de pe la 600-700 înaintea erei noastre. "Un profesor învăţat de la Washington" i-a scris lui Hans o scrisoare în care îi explica: "În credinţa vechilor celţi, toată puterea şi inspiraţia omului se află în cap. Iar capul Grüne Mann spune că Pământul trebuie păstrat aşa cum a fost, dacă vrem să supravieţuim: noi suntem ai pământului, nu pământul este al nostru."

De ce nu a plecat şi iezenul Johann

"Sunt câteva motive. Dar am să vă spun pe scurt. Cunosc Germania. Am doi copii, amândoi cu rostul lor acolo. Am multe rude. Am fost în vizită la ei. Acolo au descoperit că am cancer. Am hotărât, după operaţie, în '93, că vreau să vin acasă la mine, la Richiş. Nu are rost să vă spun mai multe: am fost descoperit cu cancer la stomac în Germania, acum aproape douăzeci de ani şi cred că astăzi sunt în viaţă pentru că m-am întors să trăiesc unde m-am născut, între dealurile astea grozave, pe pământurile mele. Nu vreau să spun cuvinte mari. Mai multe înţelegeţi domniile voastre şi singuri."

Hans ştie istorie, ştie cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la şcoală Honterus. Hans este şi un mecanic pasionat. Are o invenţie, dar despre ea vrea să păstreze secretul... Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.