Imperiul Bizantin în timpul lui Andronikos al III-lea Palaiologos şi al Marelui Război Civil

Turcii otomani din Asia Mică au avansat spre vestul peninsulei şi se aflau în proximitatea capitalei imperiale Constantinopol. Doar provincia Bitiniei îi mai despărţea pe aceştia de oraşul împăraţilor bizantini. Cu toate acestea, monarhia constantinopolitană se prezenta în condiţii militare onorabile în momentul accederii pe tronul imperial a lui Andronikos al III-lea Palaiologos.

În momentul depunerii împăratului Andronikos a II-lea şi preluarea tronului de nepotul său- Andronikos al III-lea- Imperiul Bizantin era un stat compact format din teritoriile europene ale Traciei şi Greciei de astăzi. De asemenea, pentru porţiunile asiatice din provincia Bitiniei contestate tot mai puternic de către turcii otomani existau şanse ca acestea să fie recuperate. O conducere imperială şi militară decisă ar fi reuşit să respingă avansul turcilor, deoarece monarhia încă beneficia de o forţă economică redutabilă. În urma abdicării bătrânului împărat Andronikos al II-lea şi retragerea lui în mănăstire, Andronikos al III-lea a devenit împărat- după anii de conducere în tandem a celor doi- în 24 mai 1328 d.Hr. Monarhia bizantină putea fi condusă uşor, deoarece distanţele dintre capitala şi fronterele din vest şi est- Pelopones şi Bitinia- erau relativ scurte. Terenul fertil, porturile şi cele două mari oraşe- Constantinopol şi Thesalonic- asigurau imperiului resursele economice preţioase de care acesta avea nevoie.

Situaţia rivalilor Imperiului Bizantin în debutul domniei lui Andronikos al III-lea era una favorabilă acestuia. Statele cruciate latine din Pelopones, sudul Greciei de astăzi- sau, mai bine zis, rămăşiţele lor- erau mai degrabă înspăimântate de imperiu decât se temea monarhia bizantină de acestea. Sârbii şi bulgarii îşi atinseseră limitele naturale ale statelor lor iar turcilor le lipsea, încă, puterea navală de a cuceri Bitinia imperială şi de a lansa un atac asupra teritoriilor europene ale monarhiei.

Andronikos al III-lea fusese silit de împăratul senior Andronikos al II-lea să asiste pasiv la cucerirea avanpostului Prusa din Asia Mică de către turci. El a conştientizat că era nevoie de o conducere decisă, militar capabilă şi implicată, pentru a putea contracara avansul acestora spre vestul Asiei Mici. Deşi distructiv şi risipitor de resurse, războiul civil din anii anterior oferise armatei imperiale acumularea experienţei pe câmpul de luptă. Aceasta urma să fie testată în campaniile militare viitoare ale imperiului.

Până la vârsta de 31 de ani în momentul în care a urcat pe tronul imperial în 1328 d.Hr, Andronikos al III-lea demonstrase certe calităţi militare. Catalogat iresponsabil uneori, tânărul basileu deţinea energia necesară acum când imperiul avea mai mare nevoie. Se afla la antipozi faţă de bunicul său- fostul împărat Andronikos al II-lea- mai mereu adâncit în mediocritate şi indecizie. Andronikos al III-lea şi-a conturat o imagine bună în rândul puterilor occidentale datorită soţiei sale, Ana de Savoya.

Energic şi carismatic, împăratul Andronikos al III-lea Palaiologos a încercat să-şi atragă sprijinul membrilor importanţi ai aristocraţiei, reuşind să-i cupleze la planurile sale de reorganizare a monarhiei bizantine. Atent în alegerea oamenilor potriviţi, Andronikos l-a menţinut pe Ioan Kantakouzenos- prietenul şi sfătuitorul său apropiat- în poziţia de megas domestikos- mare comandant al armatei. Una dintre primele măsuri de reorganizare a monarhiei constantinopolitane luate de basileul Andronikos al III-lea Palaiologos a fost să reducă gradul de corupţie din administraţia imperială. Susţinut şi de Ioan Kantakouzenos- comandantul armatei- el a restabilit ordinea în guvernarea imperiului, schimbând mare parte dintre judecători. Această măsură era beinevenită având în vedere tulburările produse în anii de război civil, în confruntarea dintre Andronikos al III-lea şi fostul basileu, Andronikos al II-lea.

În confuzia generată de războiul civil prin care a preluat tronul, împăratul Andronikos al III-lea şi comandantul său Ioan Kantankouzenos aveau o dificultate în a identifica aliaţii pe care puteau conta din rândul vecinilor. Constanta politicii era dată de faptul că alianţele cu vecinii sau între vecini se puteau transforma în orice moment în contraste şi conflicte. Bulgarii şi sârbi au fost când inamici, când aliaţi ai monarhiei. Andronikos al III-lea trebuia să decidă cine reprezenta pericolul imediat pentru imperiu.

În debutul domniei, în anul 1328 d.Hr, basileul Andronikos al III-lea a respins un atac al bulgarilor lui Mihail al III-lea Şişman asupra Traciei bizantine. Apoi, împăratul alături de generalul său Ioan Kantakouzenos au decis să se concentreze pe campania împotriva turcilor otomani, în încercarea de a-i respinge din Bitinia spre centrul Anatoliei. În primăvara anului 1329 d.Hr ei au format o armată de 4000 de soldaţi şi au traversat Bosforul în Asia Mică, îndreptându-se spre liniile turcilor otomani. Campania din primăvara anului 1329 d.Hr condusă de împăratul Andronikos al III-lea şi generalul Ioan Kantakouzenos împotriva turcilor otomani avea ca scop iniţial atacarea turcilor care asediau Nicomedia şi Niceea. Aceste două oraşe erau bine întărite şi apărate de trupe bizantine. Alături de Heracleea Pontică reprezentau ultimele posesiuni imperiale din Asia Mică şi, prin urmare, erau bine protejate împotriva asediului inamic.

În iunie 1329 d.Hr au avut loc ciocniri de mică intensitate între armata bizantină condusă de împăratul Andronikos al III-lea secondat de generalul Ioan Kantakouzenos şi trupele turcilor otomani. Luptele au avut mai mult un caracter de hărţuială decât de confruntare decisivă. La Pelekanon, în timpul unor astfel de mici ciocniri, basileul Andronikos al III-lea precum şi generalul Kantakouzenos au fost uşor răniţi. Cu toate că era mai bine pregătită şi antrenată decât trupele turcilor armata bizantină a picat testul disciplinei în contextul campaniei militare din anul 1329 d.Hr din Asia Mică. Deşi împăratul a fost doar uşor rănit, în rândul armatei s-a răspândit zvonul potrivit căruia basileul ar fi decedat. Panica şi dezorganizarea s-au răspândit în rândul trupelor bizantine, turcii profitând şi măcelărind o bună parte dintre acestea. Supravieţuitorii au fost repliaţi pe mare spre Constantinopol de generalul Kantakouzenos.

Campania eşuată împotriva turcilor otomani din anul 1329 d.Hr a însemnat şi ultima încercare serioasă a basileilor constantinopolitani de recucerire a teritoriilor monarhiei din Asia Mică. Reacţia împăratului Andronikos al III-lea a fost rapidă atunci când s-a pus problema sprijinirii revoltei locuitorilor insulei Chios împotriva administraţiei genoveze a insulei. Împăratul, în fruntea unei flote, a abordat insula şi a respins autoritatea genovezilor, integrând Chios-ul în administraţia Imperiului Bizantin. Împăratul Andronikos al III-lea s-a îndreptat spre coastele Anatoliei, la Phocaea, unde genovezii au recunoscut suzeranitatea acestuia. Apoi, împăratul a încheiat o alianţă cu emirul turc al Saruhanului, aflat de la nord de Phocaea şi cu emirul de Aydin aflat la sud. Calculele basileului erau orientate în special către emirul de Aydin care îşi dezvolta constant flota. Emirul tocmai preluase Smyrna de la genovezi iar Andronikos al III-lea îl vedea pe acesta drept potenţial aliat împotriva otomanilor şi al genovezilor.

În momentul în care sârbii au conştientizat că împăratul Andronikos al III-lea se afla în campanie în Asia Mică împotriva turcilor otomani au decis să acţioneze. Au lansat o campanie, atacând dinspre nord imperiul. Basileul a răspuns imediat printr-un contraatac, dar desfăşurarea evenimentelor i-a demonstrat acestuia faptul că monarhia avea nevoie de acorduri în care să gasească aliaţi de încredere. În timpul desfăşurării campaniei militare bizantine din Asia Mică împotriva turcilor sârbii au atacat imperiul dinspre nord, asediind Ochrida. Împăratul Andronikos al III-lea a trimis o armată care a ridicat asediul Ochridei şi i-a respins pe sârbi spre nord. Apoi, basileul împreună cu ţarul bulgarilor Mihail al III-lea Şişman a plănuit o campanie comună împotriva sârbilor pentru anul 1330 d.Hr. Sârbii i-au înfrânt însă pe bulgari între timp şi l-au ucis pe ţarul acestora, Şişman. În momentul în care ţarul bulgarilor Mihail al III-lea Şişman a fost ucis în confruntarea cu sârbii, împăratul Andronikos al III-lea a profitat de această situaţie şi a preluat Anchialos şi Messembria din mâinile bulgarilor. În anul următor, bulgarii au reluat cele două oraşe, basileul fiind distras de problemele din Asia Mică unde turcii otomani reuşiseră se cucerească cetatea imperială Niceea. Situaţia devenea cu atât mai dificilă pentru monarhia bizantină întrucât în afacerile peninsulei se amestecau şi genovezii.

Împăratul Andronikos al III-lea a avut o tentativă de alianţă cu Cavalerii Ospitalieri- numiţi şi Ioaniţi- şi implicit cu papalitatea, alianţă îndreptată împotriva turcilor. Campania militară urma să fie lansată de Ospitalierii din insula Rodos, fieful şi baza lor de operaţiuni, şi presupunea co-participarea basileului. Acesta trebuia să ofere suport naval pentru succesul campaniei. Andronikos al III-lea a ezitat implicarea, deoarece ţinta campaniei Ioaniţilor era emirul turcilor- Aydin- pe care basileul îl considera aliat. După semi-eşecul campaniei din Balcani împotriva sârbilor, neînţelegerile avute cu ţaratul bulgar precum şi cucerirea Niceea de către turcii otomani l-au determinat pe împăratul Andronikos al III-lea să îşi îndrepte atenţia către Asia Mică. În încercarea de a contrapune o alianţă împotriva turcilor otomani ce presau monarhia bizantină dinspre est, basileul s-a orientat spre puterile occidentale. Astfel, în anul 1332 d.Hr el s-a alăturat Ligii Sfinte compuse din Cavalerii Ospitalieri şi Republica Veneţiană.

Scopul iniţial al Ligii Sfinte formate din Cavalerii Ioaniţi stabiliţi în Rodos şi de Republica Veneţiană era anihilarea emiratului turc al lui Aydin din Asia Mică. Împăratul Andronikos al III-lea s-a alăturat acestei coaliţii, oportunitatea ivită însemnând şi posibilitatea de a reduce din presiunea turcilor otomani de la frontiera orientală a monarhiei. În co-participare împăratul trebuia să pună la dispoziţia alianţei o flotă de 20 de vase de luptă. În siajul alianţei împăratului Andronikos al III-lea cu veneţienii şi Cavalerii Ospitalieri împotriva turcilor s-a produs o apropiere între basileu şi papalitate. Fiind vorba de un ordin de cavaleri cruciaţi el se afla sub directă supunere faţă de Scaunul Apostolic şi sub jurisdicţia acestuia. Se pare că împăratul a redeschis chiar negocierile pentru o reunificare a celor două scaune episcopale majore ale Creştinătăţii: Roma şi Constantinopol.

Împăratul Andronikos al III-lea ar fi putut recupera anumite teritorii din mâinile turcilor în situaţia în care campania Cavalerilor Ioaniţi împotriva acestora ar fi reuşit. Campania era gândită împotriva emirului de Aydin pe care basileul îl considera un aliat. După episoade de ezitare, împăratul s-a reorientat şi nu mai intenţiona să lupte împotriva turcilor. În 1333 d.Hr a încheiat un armistiţiu cu emirul Orhan al otomanilor, oferindu-i acestuia 12.000 de hyperpyra pentru a cruţa asedierea Nicomediei.

Anul 1333 d.Hr a consemnat debutul unor confruntări militare care s-au întins şi în anii următori între armatele împăratului Andronikos al III-lea şi diferiţi rivali ai monarhiei de la frontierele acesteia. În Peninsula Balcanică, despoţii de Epir şi Tesalia au refuzat să recunoască suzeranitatea imperială, motiv pentru care basileul a intervenit. Sârbii şi bulgarii au fost şi ei confruntaţi militar. Altfel, statele latine din Pelopones au devenit vasale împăratului. În est, turcii au cucerit Nicomedia. În anul 1333 d.Hr despotul Tesaliei, vasal Imperiului Bizantin a murit. Guvernatorul Thesalonicului a încercat să aducă sub autoritatea sa teritorii din despotatul Tesaliei. În contratimp Ioan Orsini al Epirului, care uzurpase tronul fratelui său - despotul Nikolaos- s-a grăbit să efectueze aceeaşi operaţiune, dar în nume personal. Împăratul Andronikos al III-lea a sosit personal, a expediat trupele lui Orsini şi a anexat despotatul Tesaliei până în proximitatea Ducatului Catalan al Atenei.

După anexarea Tesaliei, împăratul Andronikos al III-lea s-a întors la Constantinopol. Imediat, un guvernator bizantin rebel a reţinut pentru sine Kastoria şi Ochrida cu ajutorul regelui sârbilor, Ştefan Uroş al IV-lea Duşan. Împăratul a reuşit asasinarea rebelului moment în care regele sârbilor s-a retras din combinaţia politică şi a încheiat pace cu basileul Andronikos al III-lea. Ştefan Duşan a păstrat pentru sine Ochrida şi a cedat monarhiei bizantine Kastoria. În anul 1334 d.Hr Liga Sfântă a reuşit să înfrângă flota emirului de Aydin fără ajutorul vaselor de luptă promise de împăratul Andronikos al III-lea. În anul următor, Republica genoveză a respins suzeranitatea bizantină asupra oraşului de pe coasta Asiei Mici- Phocaea- şi a atacat garnizoanele de pe insulele Chios şi Lesbos. În contraofensivă, împăratul Andronikos a III-lea a distrus zidurile coloniei genoveze din Galata, suburbia Constantinopolului. Apoi, basileul i-a blocat pe aceştia în insulele bizantine ocupate.

În timpul conflictelor dintre Imperiul Bizantin şi Republica Genoveză din cursul anului 1335 d.Hr, generalul imperial Ioan Kantakouzenos a ajuns la o înţelegere cu emirul de Aydin- Umur- în favoarea monarhiei bizantine. Cu ajutorul trupelor şi a flotei emirului Umur, trupele bizantine i-au forţat pe genovezi să predea imperiului cetatea de coastă- Phocaea- pe care o cuceriseră anterior. Tot cu asistenţa aliatului Umur, bizantinii i-au alungat pe genovezi şi din insula Lesbos.

Mai multe informaţii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/imperiul-bizantin-in-timpul-lui-andronikos-al-III-lea-palaiologos-si-al-marelui-razboi-civil