Bine v-am regăsit!
Săptămîna aceasta vă propun un gest care aş vrea să constituie în acelaşi timp un bilanţ şi un proiect, o propunere. Voi încerca, aşadar, să privesc atît înapoi, cît şi înainte, să fac două lucruri deodată. Şi nu doar pentru că ne-am afla imediat după ceea ce ne-am obişnuit să numim o "cumpănă dintre ani". Ci pentru că lucrurile pe care le facem împreună aici au atins o anumită vîrstă, o anumită maturitate, de care trebuie ţinut cont, care trebuie respectată ca atare, căreia trebuie să i se dea curs şi formă.
Ce vreau să spun? De ce acest preambul? Pur şi simplu pentru că susţin, deja, această rubrică zilnică de peste un deceniu. Mai exact, din octombrie 2005. Şi pentru că încă nu am valorificat, cum se spune, acest, deja, patrimoniu (cel puţin personal), această acumulare şi această sedimentare, în sens editorial. Altfel spus, cu minime excepţii absolut sporadice, textele spuse aici, dar nu spontan, improvizat, ci scrise pentru a fi spuse, nu au fost încă adunate şi publicate într-o carte, sub formă de carte.
Or, anul acesta, cîndva (cel mai probabil, la toamnă, în vederea tîrgului de carte "Gaudeamus"), consider că a venit timpul să public, selectiv, textele pe care nu încetez să vi le spun, adică să le scriu şi să vi le citesc de, deja, 12 ani. Şi asta pentru a putea să le citiţi dumneavoastră înşivă, iar eu să pot să trec la altceva. Nu, nu să plec, nu să dezertez, ci să-mi concep altfel, mai precis, mai orientat, mai "ţintit", rubrica de faţă.
Pe scurt, odată cu decizia de a publica - repet, selectiv - textele scrise şi spuse, de mai bine de doisprezece ani încoace, în cadrul rubricii de faţă, adică de a le transforma într-o carte, am de gînd ca, începînd chiar de acum, de azi, din acest moment, din textele scrise şi spuse aici să alcătuiesc anual cîte o carte. Iar această carte, aceste cărţi, să constituie, vreme de mai mulţi ani - să zicem, pentru început, cinci - un fel de cronică extinsă, anuală, a Bucureştiului, a stării oraşului nostru, şi a stării noastre ca oraş - a gradului nostru de urbanizare, adică de democratizare, în acord sau în dezacord cu oraşul însuşi: în ce măsură chiar am devenit un oraş, şi ce anume nu încetează să devină oraşul pe care îl alcătuim.
Ţineţi-mi, aşadar, pumnii. Pentru că anul acesta, începînd chiar din momentul acesta, proiectul este, de fapt, dublu, muncesc pe un şantier dublu, scriu două cărţi, una spre trecut, cealaltă spre viitor: transform ceea ce am scris şi am spus deja aici vreme de 12 ani într-o carte, care nu ştiu cum va arăta, nu ştiu ce va rezulta din această acumulare şi sedimentare, şi, în acelaşi timp, încep să scriu, deja, cronica 2018 a Bucureştiului. Un singur oraş, două cărţi. În acelaşi timp. Într-un singur an.
Pe mîine!
*
Marţi 9 ianuarie 2018Bun găsit!
Mă obsedează, de mai mult timp, anumite analogii, sau, mai precis, omologii. Adică regăsirea, repetarea unui anumit "motiv", a unei anumite "structuri", a unei anumite "scheme" sau "figuri" la niveluri diferite şi în domenii diverse. De obicei, acolo unde te aştepţi mai puţin - adică unde nu eşti, tocmai, obişnuit. Dar alcătuind, tocmai în felul acesta, un "chip", o "faţă" a actualităţii noaastre profunde: ca un test proiectiv. Sau ca un simptom inconştient în cazul unei boli. Mai rar, în cazul unei stări de bine.
Sînt obsedat, de mai mulţi ani, de linia continuă, largă, rondă, blîndă, calmă, incluzivă. De linia, altfel spus, aşa cum o promovează, de exemplu, designul contemporan, prin toate obiectele lui şi prin toate gadgeturile pe care ni le propune, cu care ne "împănează", literal, vieţile, făcîndu-ne să depindem de ele de parcă ar fi proprii noştri muşchi sau propriile noastre tendoane. Or, chiar asta şi sînt, sau sînt pe cale de-a deveni. La fel ca şi îndemnurile la "regăsirea şi la realizarea personală de sine" şi, în general, la relaxare, la edificarea şi mai ales la nepărăsirea unor "zone de confort" (deci la neintrarea, cu niciun preţ, în "zone de conflict", la dispreţuirea lor chiar) şi, nu în ultimul rînd - ca să sar mai multe etape -, la utopia muncii creative efectuate în stare de repaus, de odihnă: să facem totul - chiar revoluţii - nefăcînd nimic. Viaţa-design! Munca zen! Producţie fără muncă, altfel spus creaţie "curată", safe, concepţie imaculată, neprihănire: divinitate realizată! Dumnezei pe pămînt, ce mai! Parusie deja împlinită. Sfîrşitul beatific, divin al istoriei.
Linia continuă, blînd curbă, incluzivă, linia neîntreruptă poate fi descifrată, văzută, surprinsă, aşadar - ca o meta-linie, tocmai, continuă, abia aici, la acest nivel expresiv, cu adevărat unificatoare -, în multe aspecte ale comportamentului nostru actual. În primul rînd, aşa cum începusem deja să vă spun, în faptul că nu ne place, dar ce spun eu "nu ne place", că urîm, de-a dreptul, să fim întrerupţi, "punctaţi", intersectaţi, "fragmentaţi". Ni se pare, pentru că ni se spune tot timpul, că linia continuă, neîntreruptă de alţii, de alte linii, de liniile altora (rămaşi, cei mai mulţi, în ochii noştri, la stadiul nedezvoltat, infantil, impur, enervant, de simple puncte - cel mult de vedere, sau, mai grav, aşa cum vom vedea, de insuportabile linii frînte, fragmentate, neintegrate, nerealizate), ni se pare, aşadar, că linia continuă este expresia noastră imediată, spontană. Că doar dînd curs liniilor continue, neîntrerupte, ale personalităţii noastre aceasta se va putea dezvolta, realiza constant şi deplin, lin.
Or, linia continuă, linia lină, este o iluzie şi o minciună. O iluzie întreţinută printr-o minciună, abia aceasta, într-adevăr, continuă, neîntreruptă. Linia continuă, larg-rotunjită şi blînd-incluzivă, integratoare, linia lină nu există. Sau nu există acolo unde o căutăm noi, unde ni se spune că s-ar afla.
Pe mîine!
Etc.