Problema celor Trei Corpuri

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Liu Cixin, născut în China în 1963, este cel mai important scriitor chinez de science fiction. Înainte de a se dedica în întregime literaturii, a fost inginer într-o centrală electrică din Yangquan. De-a lungul timpului, a publicat mai multe volume, fiind recompensat de nouă ori cu cel mai important premiu pentru literatura SF din China pentru volumele semnate începând din 1998. În afară de numeroasele culegeri de proză scurtă, a publicat şi romane: The Devil's Bricks (2002), The Era of Supernova (2003), Ball Lightening (2004). În 2007 a apărut primul volum al trilogiei Amintiri din trecutul Terrei, pe care autorul şi l-a tradus singur în limba engleză, sub titlul The Three-Body Problem. În anul 2015, ediţia engleză a romanului a câştigat Premiul Hugo pentru Cel mai bun roman. Spre finalul Revoluţiei Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spaţiu pentru a stabili contactul cu civilizaţii extraterestre. O astfel de civilizaţie, pe cale de dispariţie, primeşte semnalul şi plănuieşte să invadeze Pământul.

Populaţia planetei se împarte în două tabere: una pregătită să primească fiinţe superioare nouă ca să preia lumea noastră coruptă, iar cealaltă gata să lupte din toate puterile împotriva invaziei. Protagoniştii sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis in timpul Revoluţiei pentru ideile lui reacţionare despre relativitate, şi Miao, un nano-tehnician care-şi petrece tot timpul în realitatea virtuală numită Trei Corpuri, un joc atât de plin de metafizică, încât începe să semene cu un cult.

"Cartea este un hard SF, plin de minuţioase detalii tehnice despre orice, de la mecanică cuantică până la inteligenţă artificială. Dar Cixin Liu îşi susţine teoriile spectaculoase cu personaje uşor de simpatizat, pe un schelet de acţiune şi thriller convingător." (NPR.org)

"Remarcabil, revelatoriu şi de neratat!" (Kirkus Reviews)

"O imaginaţie incredibilă, cu adevărat interesantă." (Barack Obama)


China, 1967

Uniunea Roşie susţinuse un atac împotriva Brigăzii 28 Aprilie timp de două zile. Steagurile roşii fluturau încontinuu în jurul clădirii, ca nişte flăcări tânjind după foc.

Comandantul Uniunii Roşii era îngrijorat, dar nu din cauza apărătorilor cu care se confrunta. Cei peste două sute de membri ai Gărzilor Roşii, aparţinând Brigăzii 28 Aprilie, nu erau decât nişte bieţi începători, pe lângă veteranii Gărzilor Roşii ai Uniunii Roşii, care se formase în timpul Marii Revoluţii Culturale Proletare de la începutul anului 1966. Cei din urmă se căliseră datorită experienţei tumultuoase a inspecţiilor revoluţionare de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi după ce îl auziseră pe preşedintele Mao vorbind la măreţele adunări din piaţa Tiananmen.

Însă îi era frică de sobele de fier din clădire, pline-ochi cu explozivi şi legate între ele cu detonatoare electrice. Nu le putea vedea, dar le simţea prezenţa aşa cum fierul simte atracţia magnetului din preajmă. Dacă vreun apărător apăsa pe întrerupător, revoluţionari, dar şi contrarevoluţionari ar fi murit cu toţii într-o minge uriaşă de foc.

Şi Gărzile Roşii din Brigada 28 Aprilie erau în stare de o asemenea nebunie. Faţă de bărbaţii şi femeile deja rodaţi din prima generaţie a Gărzilor Roşii, noii rebeli erau o haită de lupi ţopăind pe jăratic: mai nebuni decât nebunii înşişi.

Silueta zveltă a unei fetişcane frumoase se ivi în vârful clădirii, fluturând drapelul roşu al Brigăzii 28 Aprilie. Apariţia ei fu salutată imediat de un torent de împuşcături. Se trăgea în ea cu tot felul de arme: antichităţi, precum carabinele americane, mitralierele ceheşti, puştile japoneze de calibru.38, dar şi arme mai noi, cum ar fi seria standard de puşti ale Armatei de Eliberare a Poporului şi pistoalele-mitralieră furate de la aceeaşi armată, după publicarea "Editorialului din August"[i], şi chiar şi câteva săbii şi suliţe chinezeşti dadao. Împreună, formau o versiune condensată a istoriei moderne.

Mulţi membri ai Brigăzii 28 Aprilie se implicaseră în demonstraţii de forţă similare. Se postau pe acoperişul unei clădiri, fluturau un drapel, strigau lozinci la megafon şi împrăştiau fluturaşi peste atacatorii de jos. De fiecare dată, curajosul sau curajoasa reuşea să se adăpostească de ploaia de gloanţe şi să câştige admiraţia pentru vitejia lui sau a ei.

Fata de acum credea, evident, că va fi la fel de norocoasă. Flutura steagul de război de parcă şi-ar fi etalat tinereţea înflăcărată, încredinţată că duşmanul va arde în flăcările Revoluţiei şi se va face scrum şi cenuşă; închipuindu-şi cum se va naşte o lume ideală din ardoarea şi zelul ce-i curg prin vine... Era îmbătată de visul ei strălucitor şi roşu-aprins, până când un glonţ îi străpunse pieptul.

Trupul ei de cincisprezece ani era atât de fragil, încât glonţul trecu cu uşurinţă prin el, şuierându-i în spate. Tânăra membră a Gărzilor Roşii se prăbuşi împreună cu drapelul, forma delicată coborând chiar mai încet decât bucata de pânză roşie, asemenea unei păsări ce nu se poate desprinde de cer.

Luptătorii Gărzilor Roşii ţipară de bucurie. Câţiva se repeziră spre baza clădirii, ridicară drapelul Brigăzii 28 Aprilie şi înşfăcară trupul subţire şi lipsit de viaţă. Îşi înălţară trofeul, fălindu-se cu el o vreme, înainte să-l azvârle spre poarta de metal din curte.

Mai toate barele metalice ale porţii se terminau cu ţepuşe ascuţite care fuseseră scoase la începutul războaielor civile duse de facţiuni şi folosite la fabricarea de suliţe, dar mai rămăseseră două. Când vârfurile lor tăioase intrară în corpul fetei, viaţa păru că revine în trupul zvelt.

Gărzile Roşii se traseră înapoi şi începură să folosească trupul străpuns drept ţintă de trageri. Pentru ea, furtuna densă de gloanţe părea doar un soi de ploaie blândă, de vreme ce nu mai simţea nimic. Din când în când, braţele ca nişte lujeri de viţă zvâcneau uşor pe lângă corp, de parcă s-ar fi scuturat de picăturile de ploaie.

Apoi jumătate din cap îi explodă şi doar un singur ochi, frumos, mai privea cerul albastru din anul 1967. Nu mai exista nicio urmă de durere în privirea aceea, doar un devotament ferm şi un dor mistuitor.

Şi totuşi, spre deosebire de ceilalţi, avusese noroc. Măcar murise în toiul sacrificiului pătimaş, pentru un ideal.

Astfel de lupte se dădeau peste tot în Beijing, ca o puzderie de UCP-uri[ii] care lucrau în paralel, având drept rezultat Revoluţia Culturală. Un val de nebunie înecase oraşul şi se infiltra în fiecare colţişor.

Pe terenul de sport al Universităţii Tsinghua, situată la marginea oraşului, se desfăşura de aproape două ore o "şedinţă de luptă" la care participau mii de persoane. Era o adunare publică menită să umilească şi să nimicească duşmanii Revoluţiei hărţuindu-i verbal şi fizic în faţa tuturor, până când îşi recunoşteau crimele.

După ce revoluţionarii se divizaseră, creând numeroase facţiuni, forţele de opoziţie de pretutindeni se angajaseră în manevre şi înfruntări complexe. În cadrul universităţii izbucniseră conflicte intense între Gărzile Roşii, Grupul de Lucru al Revoluţiei Culturale, Echipa de Propagandă a Muncitorilor şi Echipa de Propagandă Militară. Şi fiecare facţiune se diviza din când în când în noi grupuri rebele, fiecare cu propria panoplie de cunoştinţe şi de obiective, producând confruntări şi mai necruţătoare.

Dar la această şedinţă de luptă de masă, victimele erau autorităţile academice burgheze reacţionare. Ei erau duşmanii fiecărei facţiuni şi nu mai puteau decât să îndure atacurile fără milă venite din toate direcţiile.

Faţă de alţi "Monştri şi Demoni"[iii], autorităţile academice reacţionare reprezentau un tip aparte: în timpul primelor şedinţe de luptă fuseseră şi arogante, şi încăpăţânate. În vremea aceea mureau pe capete. Vreme de patruzeci de zile, doar în Beijing fuseseră bătute până la moarte mai mult de 1.700 de victime ale şedinţelor de luptă. Mulţi alegeau o cale mai uşoară pentru a evita nebunia: Lao She, Wu Han, Jian Bozan, Fu Lei, Zhao Jiuzhang, Yi Qun, Wen Jie, Hai Mo şi alţii - intelectuali respectaţi odată - aleseseră să-şi curme viaţa.[iv]

Cei care supravieţuiseră primei perioade deveniseră treptat din ce în ce mai apatici cu fiecare nouă şedinţă de luptă. Carapacea mentală protectoare îi ajuta să nu se prăbuşească complet. Adesea păreau pe jumătate adormiţi în timpul şedinţelor de luptă şi tresăreau doar când cineva le urla în faţă că trebuie să-şi repete mecanic mărturisirea, aceeaşi pe care o repetaseră de nenumărate ori.

Apoi, unii dintre ei intrau în stadiul al treilea. Şedinţele de luptă constante, interminabile, le injectau imagini politice pline de viaţă în conştiinţă, asemenea mercurului, până când minţile lor, care odinioară se sprijiniseră pe cunoaştere şi raţiune, cedau asaltului. Începeau, într-adevăr, să creadă că erau vinovaţi şi să vadă cât de mult rău făcuseră măreţei cauze a Revoluţiei. Plângeau şi se căiau mai adânc şi mai sincer decât acei Monştri şi Demoni care nu erau intelectuali.

Pentru Gărzile Roşii, lupta împotriva victimelor aflate în cele două ultime stadii mentale era absolut plictisitoare. Doar acei Monştri şi Demoni care se mai aflau încă în primul stadiu le puteau oferi creierelor lor suprastimulate emoţia ultimă după care tânjeau, precum pelerina roşie a matadorului. Însă astfel de victime mult dorite erau din ce în ce mai puţine. În Tsinghua probabil că mai era doar un om. Datorită rarităţii lui, îi rezervaseră actul final al şedinţei de luptă.

Ye Zhetai supravieţuise Revoluţiei Culturale până acum, dar rămăsese la primul stadiu mental. Nu se căise, nu se omorâse şi nici nu devenise insensibil. Când profesorul de fizică se urca pe scenă în faţa mulţimii, expresia de pe faţa sa spunea limpede: Pot să duc o cruce şi mai grea.

Gărzile Roşii îi dăduseră, într-adevăr, să care o povară, dar nu era o cruce. Alte victime purtau jobene făcute din rame grele de bambus, dar al lui era făcut din bare groase de oţel sudate între ele. Şi placa pe care o purta în jurul gâtului nu era din lemn, cum purtau ceilalţi, ci era o uşă de fier scoasă de la un cuptor de laborator. Numele lui era scris pe uşă cu caractere negre contrastante şi două dungi roşii, diagonale, formau un X mare.

Ye era escortat spre scenă de un număr dublu de Gărzi Roşii faţă de celelalte victime: doi bărbaţi şi patru femei. Cei doi bărbaţi tineri mergeau încrezători şi hotărâţi; păreau întruchiparea tineretului bolşevic matur. Erau studenţi în anul patru[v], specializaţi în fizică teoretică şi Ye era profesorul lor. Femeile, în realitate nişte fete, păreau mult mai tinere. Erau eleve în anul doi de gimnaziu, în cadrul aceleiaşi universităţi.[vi] Îmbrăcate în uniforme militare şi echipate cu banduliere, iradiau vigoare tinerească şi-l înconjurau pe Ye Zhetai ca patru flăcări verzi.

Apariţia lui stârni mulţimea. Scandarea lozincilor, care se mai potolise, se reluă acum cu forţe noi şi înecă totul ca un flux renăscut.

După ce aşteptă ca zgomotul să se mai domolească, una dintre fetele din Gărzile Roşii s-a întors către victimă:
- Ye Zhetai, eşti expert în mecanică. Ar trebui să-ţi dai seama ce puternică este forţa unificatoare căreia îi rezişti. Încăpăţânarea te va conduce doar la moarte! Azi, vom continua programul de data trecută şi nu are niciun rost să ne pierdem în cuvinte. Răspunde la următoarea întrebare fără obişnuita ta minciună: este adevărat că între anii 1962 şi 1965 ai hotărât de unul singur să adaugi relativitatea la cursul introductiv de fizică?
- Relativitatea face parte din teoriile fundamentale ale fizicii, răspunse Ye. Cum se pot preda cunoştinţele de bază fără ea?
- Minţi! urlă o fată din Garda Roşie de lângă el. Einstein este o autoritate academică reacţionară. Ar servi oricărui stăpân care i-ar flutura bani pe sub nas. S-a dus chiar şi la imperialiştii americani şi i-a ajutat să construiască bomba atomică! Dacă vrem să construim o ştiinţă revoluţionară trebuie să dăm jos această flamură neagră a teoriei capitaliste reprezentată de teoria relativităţii!

Ye tăcu. Îndura cu greu durerea produsă de fierul masiv din joben şi din placa atârnată la gât; nu mai avea energie să răspundă la întrebări inutile. În spatele lui, unul dintre studenţi se încruntă. Fata care vorbise era cea mai inteligentă dintre cele patru din Gărzile Roşii şi era evident că se pregătise foarte bine, deoarece fusese văzută memorând scenariul şedinţei de luptă înaintea intrării pe scenă. Dar împotriva unui om ca Ye Zhetai, o mână de lozinci era insuficientă. Gărzile Roşii se hotărâră să scoată la bătaie o altă armă pe care o pregătiseră împotriva profesorului lor. Una dintre ele îi făcu semn cu mâna cuiva de lângă scenă.

Soţia lui Ye, profesoara de fizică Shao Lin, se ridică din primul rând al mulţimii. Urcă pe scenă îmbrăcată într-un costum care nu-i venea prea bine, vizibil menit să imite uniforma militară a Gărzilor Roşii. Însă cei care o cunoşteau îşi aminteau că predase la curs într-o qipao[vii] elegantă şi ţinuta ei de acum părea forţată şi nepotrivită.
- Ye Zhetai!

Era limpede că nu obişnuia să joace astfel de roluri şi, deşi încercase să vorbească cât mai tare, efortul îi dezvăluia tremurul din glas.
- N-ai fi crezut că o să mă ridic cu fermitate împotriva ta şi o să te critic, nu-i aşa? Da, în trecut m-ai amăgit. Mi-ai împăienjenit privirea cu imaginea ta ştiinţifică reacţionară asupra lumii! Dar acum m-am trezit şi sunt lucidă. Cu ajutorul tinerilor revoluţionari, vreau să fiu de partea Revoluţiei, de partea poporului!

Se întoarse spre mulţime:
- Tovarăşi, tineri revoluţionari, angajaţi ai facultăţii, trebuie să înţelegem în mod clar natura reacţionară a teoriei relativităţii a lui Einstein. Acest lucru este vizibil în relativitatea generală: modelul static al universului neagă natura dinamică a materiei. Asta este antidialectică! Tratează universul ca fiind limitat, ceea ce reprezintă o formă de idealism reacţionar...

În timp ce asculta discursul soţiei sale, Ye îşi îngădui să zâmbească chinuit.

Lin, te-am amăgit? De fapt, în mintea mea ai fost mereu o enigmă. Ţi-am lăudat geniul o dată în faţa tatălui tău - a avut noroc: a murit înainte şi a scăpat de catastrofa asta - şi şi-a scuturat capul, spunând că nu crede că fiica lui se va afirma în domeniul academic. Ceea ce mi-a zis apoi s-a dovedit a fi atât de important în a doua jumătate a vieţii mele: "Lin e prea deşteaptă. Ca să te ocupi de cercetarea fundamentală, trebuie să fii prost."

În anii care au urmat, am început să înţeleg cuvintele lui din ce în ce mai mult. Lin, eşti într-adevăr prea deşteaptă. Încă de acum câţiva ani ai început să simţi din ce direcţie bate vântul la universitate şi te-ai pregătit cu grijă. De exemplu, când predai, ai schimbat numele multor legi şi constante ale fizicii: ai numit Legea lui Ohm, Legea Rezistenţei, ai numit Ecuaţiile lui Maxwell, Ecuaţiile Electromagnetice, ai numit Constanta lui Planck, Constanta Cuantică... Le-ai explicat studenţilor că toate descoperirile ştiinţifice se datorează înţelepciunii claselor muncitoare şi că autorităţile academice doar le-au furat rodul şi le-au dat numele lor.

Dar nici aşa nu ai reuşit să fii acceptată de curentul principal de gândire revoluţionară. Uită-te acum la tine: nu ai dreptul să porţi banderola roşie a "cadrelor universitare roşii". A trebuit să vii aici cu mâna întinsă, fără statutul celui care a primit Micuţa Carte Roşie[viii]... Nu poţi să te lepezi de vina de a te fi născut într-o familie mare din China prerevoluţionară şi de faptul că părinţii tăi au fost nişte savanţi redutabili.

Şi dacă tot vorbim de Einstein, tu ai mai multe de mărturisit decât mine. În iarna lui 1922 Einstein a venit la Shanghai. Fiindcă tatăl tău vorbea germana fluent, i s-a cerut să-l însoţească. Mi-ai spus de atâtea ori că tatăl tău s-a apucat să studieze fizica, deoarece a fost încurajat de Einstein şi că tu ai ales fizica de dragul tatălui tău. Aşa că, într-un fel, indirect, Einstein ţi-a fost profesor. Şi erai pe atunci atât de mândră şi te simţeai atât de norocoasă de această legătură dintre voi doi.

Mai târziu, am descoperit că tatăl tău îţi spusese o minciună nevinovată. El şi cu Einstein avuseseră doar o foarte scurtă conversaţie. În dimineaţa zilei de 13 noiembrie, 1922, l-a însoţit la o plimbare pe strada Nanjing. Printre ceilalţi, se mai numărau şi Youren, preşedintele Universităţii Shanghai şi Cao Gubing, directorul general al ziarului Ta Kung Pao. Când au trecut pe lângă un şantier de reparaţii de drumuri, Einstein s-a oprit lângă un muncitor care sfărâma pietre şi l-a observat în tăcere pe băiatul cu haine rupte, faţa şi mâinile murdare. L-a întrebat pe tatăl tău cât câştigă băiatul pe zi. După ce l-a întrebat pe băiat, i-a spus lui Einstein: cinci cenţi.

Asta a fost singura dată când a vorbit cu marele om de ştiinţă care a schimbat lumea. Nu s-a discutat nimic despre fizică sau despre relativitate, doar despre realitatea rece şi crudă. După spusele tatălui tău, Einstein a rămas acolo pentru mai mult timp după ce a primit răspunsul, urmărind mişcările mecanice ale băiatului şi uitând să-şi fumeze pipa al cărei scrum aprins se stinsese. Tatăl tău mi-a povestit amintirile sale, a oftat şi a zis: "În China, orice idee care îndrăzneşte să-şi ia zborul se prăbuşeşte la pământ. Gravitaţia realităţii e mult prea puternică."

- Pleacă-ţi capul! urlă un tânăr membru al Gărzilor Roşii. Era, poate, un gest de bunăvoinţă din partea fostului său student. Toate victimele împotriva cărora luptau trebuiau să-şi plece capetele. Dacă Ye şi-ar fi plecat capul, jobenul greu de fier ar fi căzut şi, dacă ar fi rămas cu capul plecat, nu ar mai fi avut niciun rost să i-l pună la loc. Însă Ye refuză şi şi-a ţinut capul sus, îndurând greutatea pe care trebuia s-o susţină gâtul lui subţire.
- Pleacă-ţi capul, reacţionar încăpăţânat ce eşti!

Una dintre membrele Gărzilor Roşii îşi scoase cordonul şi-l plesni pe Ye. Catarama de bronz îi şfichiui fruntea şi-şi lăsă amprenta clară, care dispăru iute când ţâşni sângele. Se clătină nesigur pentru câteva clipe, apoi se echilibră şi rămase drept, în picioare.

Unul dintre membrii Gărzilor Roşii spuse:
- Când predai mecanica cuantică ai strecurat şi multe idei reacţionare!
Apoi îi făcu semn lui Shao Lin să continue.

Shao se conformă satisfăcută. Simţea nevoia să vorbească întruna, altfel mintea ei fragilă care mai atârna de un fir subţire, s-ar fi năruit cu totul.
- Ye Zhetai, nu poţi contesta această acuzaţie! Le-ai vorbit mereu studenţilor despre reacţionara Interpretare Copenhaga[ix]!
- Este totuşi explicaţia care a fost unanim recunoscută ca fiind în conformitate cu rezultatele experimentale.

Tonul său atât de calm şi stăpânit o surprinse şi o îngrozi pe Shao Lin.
- Această explicaţie susţine că observaţia exterioară duce la colapsul funcţiei de undă cuantică. Este doar o altă expresie a idealismului reacţionar şi este, de fapt, cea mai sfidătoare!
- Filosofia ar trebui, oare, să călăuzească experimentele sau experimentele să călăuzească filosofia?

Contraatacul neaşteptat al lui Ye îi ului pe cei care conduceau şedinţa de luptă. Pentru o clipă rămaseră fără replică.
- Dar este limpede că ceea ce trebuie să călăuzească experimentele este filosofia corectă a marxismului! reuşi să spună în cele din urmă un membru al Gărzilor Roşii.
- Atunci, asta înseamnă că filosofia corectă ne cade din cer şi este împotriva ideii că adevărul se naşte din experienţă. Ceea ce e împotriva principiilor cu ajutorul cărora marxismul încearcă să înţeleagă natura.

Shao Lin şi cei doi colegi studenţi şi membri ai Gărzilor Roşii nu ştiură ce să răspundă. Spre deosebire de membrii Gărzilor Roşii care erau încă la liceu, ei nu puteau ignora logica cu totul.

Dar cele patru liceene aveau propriile lor metode revoluţionare pe care le considerau invincibile. Fata care îl lovise pe Ye înainte îşi scoase cordonul şi-l lovi din nou. Celelalte fete îşi scoaseră şi ele cordoanele ca să-l lovească. De vreme ce colega lor dădea dovadă de atâta fervoare revoluţionară, celelalte trebuiau să arate şi mai multă fervoare sau măcar tot atâta cât ea. Cei doi membri ai Gărzilor Roşii nu au intervenit. Dacă încercau să intervină acum, ar fi fost bănuiţi că nu sunt îndeajuns de revoluţionari.
- Ne-ai predat şi teoria Big Bang. Este cea mai reacţionară dintre toate teoriile ştiinţifice! îşi dădu cu părerea unul dintre membrii Gărzilor Roşii, încercând să schimbe subiectul.
- Poate că în viitor această teorie se va dovedi greşită. Dar două măreţe descoperiri cosmologice ale secolului nostru - legea lui Hubble, demonstrată de deplasarea spre roşu şi observarea radiaţiei fundalului cosmic - arată că teoria Big Bang este în prezent cea mai plauzibilă explicaţie a originii universului.
- Minciuni! strigă Shao Lin.