Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Traducere, limba Europei? Paşi spre noi înşine


Iulia Badea Guéritée, un interviu cu Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici

12.01.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Conferinţă / dialog / dezbatere organizată de Uniunea Europeană, prin intermediul Reprezentanţei Comisiei Europene - invitatul de onoare al ediţiei 2017 a Târgului Gaudeamnus. Preşedintele de onoare al Târgului a fost îndrăgitul scriitor şi om de radio Matei Vişniec.)

Iulia Badea-Guéritée: O avem printre noi pe Florina Ilis de la Cluj, autoarea Cruciadei copiilor, premiată în Franţa cu titlul de cel mai bun roman străin tradus în 2015, la Courrier international, şi pe Lucian Dan Teodorovici pe care îl ştiţi în primul rând ca scriitor. Îl recomand mai ales pentru Cel care cheamă câinii, ultimul său roman, dar Lucian este şi preşedintele festivalului FILIT de la Iaşi.
Suntem la Bucureşti, însă avem doi autori din Cluj şi Iaşi pentru că România nu înseamnă doar Bucureşti. Vom vedea de ce aceşti doi scriitori sunt reprezentativi pentru România astăzi; ce-i face diferiţi, importanţi. Sunt printre cei mai traduşi scriitori români în străinătate, deci au dobândit o valenţă europeană. Mie îmi place să spun despre ei nu că sunt autori români, ci autori europeni. Şi aş vrea să-i rog să ne spună în ce fel aceste traduceri ale cărţilor lor în străinătate le-au schimbat felul de a scrie, de a gândi, cotidianul. Eventual ne pot spune de ce s-au apucat să scrie. E cea mai uşoară întrebare, dar şi cea mai grea. Cum aţi ajuns aici?

Lucian Dan Teodorovici: Încep eu pentru că am convenit să fiu primul, deşi nu-i tocmai elegant, dar mulţumesc. Sunt onorat să fiu invitat de Reprezentanţa Comisiei Europene. Mă bucur enorm că problema s-a pus în felul acesta, anume faptul că scriitorii români sunt astăzi scriitori europeni. La fel cum scriitorii din restul Uniunii Europene sunt scriitori europeni pentru că ar trebui să învăţăm să ne simţim tot mai mult aşa, şi mă bucur că trendul este acesta.
Sigur că pentru mine, faptul de a fi tradus a schimbat fundamental nişte repere, la care nici nu mă gândeam în momentul în care m-am apucat de scris. Era vorba de sfârşitul anilor '90 - nu aveam, nici măcar la nivel de dorinţă, ideea că am putea deveni la un moment dat scriitori cu public european. Noi - un grup din Iaşi din care făceam parte - ne gândeam că avem foarte mult de muncit pentru a fi reprezentativi totuşi în România. Nu ne-am gândit la traduceri pentru că nu prea exista, ca perspectivă, posibilitatea aceasta. Sincer să vă spun, nu prea exista nici posibilitatea de a fi foarte curând publicaţi de edituri însemnate din România. Pur şi simplu acesta era primul vis: să ne vedem şi noi în librării la un moment dat, cu o carte publicată de o editură cât de cât serioasă.
În fine, am început cu anii '90 pentru că ne-aţi întrebat dacă ne amintim de începuturile noastre literare. Şi are cumva legătură cu răspunsul pe care îl dau. Odată cu posibilitatea de a fi publicat în străinătate, a trebuit să înţeleg pas cu pas şi ideea de a te adresa unui alt tip de public. Pentru că apariţia unei cărţi într-o limbă străină nu înseamnă doar faptul de a te bucura de cele zece exemplare de protocol care-ţi vin în momentul în care cartea apare, ci venea cu nişte obligaţii, care se dovedeau foarte frumoase, anume de a te confrunta cu un public din străinătate, de a relaţiona cu el şi de a-l înţelege, pentru că ăsta e cel mai important lucru. E foarte greu să spun - şi ăsta e meritul Europei - că mizează pe multiculturalism. E foarte greu să spun că am reuşit să înţeleg publicul european; pentru că nu există un public omogen european. De exemplu, în Polonia, una dintre cărţile mele, Matei Brunul, a avut un mare succes de care m-am bucurat şi eu. În Polonia există un anumit tip de public, cu anumite preocupări, cu anumite curiozităţi. Discuţiile din Polonia decurgeau într-un anume fel, faţă de cele din Franţa de exemplu, unde era cu totul alt tip de public, mai uimit. Vorbim tot de Matei Brunul, o carte care se duce către anii '50 din România stalinistă. Un public care era uimit, care privea romanul meu nu ca pe unul realist, ci ca pe un roman aproape suprarealist. Lor li se părea că mergeam spre distopie.
Publicurile sunt diferite. Uniunea Europeană mizează pe multiculturalism, mizează pe specificităţi locale, pe regionalizare, pe cultura fiecărui loc în parte. Publicurile sunt dezvoltate în sensul ăsta. Pentru un scriitor e fenomenal să descopere interese atât de diferite, să descopere în cărţile proprii că uimirea unor cititori s-a transformat. Şi s-a transferat către mine însumi în aceste întâlniri; pentru că era uimirea mea să descopăr despre cartea mea nişte interpretări neaşteptate pentru mine.
Partea finală a întrebării se referea la cum ne-am schimbat. Fiecare scriitor, mă gândesc eu, are un cititor virtual, ideal. Şi cititorul meu ideal a început să împrumute tot mai mult din întâlnirile cu publicul, din curiozităţile şi aşteptările lor. Chiar dacă nu scriu direct pentru a satisface gusturile cuiva, scriu pentru că am eu ceva de scris şi pentru că trebuie să mă destăinui. Sunt genul de scriitor care scrie totuşi pentru a mă mărturisi, în felul meu, publicului. Şi-atunci, cititorul meu ideal a căpătat din toate caracteristicile publicului european. Eu ştiu astăzi când scriu că nu mai pot scrie cu foarte mare uşurinţă. Scrisul meu trebuie să poată fi înţeles şi să poată stârni curiozităţi şi în Franţa, şi în spaţiul de limba engleză, şi-n Germania şi aşa mai departe. Ştiu, repet, chiar dacă ştiu la nivel de subconştient. Fără discuţie, s-a produs o transformare şi-n felul în care noi, scriitorii, ne apropiem de literatură şi înţelegem literatura. E foarte important că cititorul nostru a devenit, nu doar cititorul de lângă noi, ci cititorul obişnuit dintr-un sat din Franţa - pentru că am primit şi de acolo reacţii - sau dintr-un orăşel mic din Germania. Te schimbă. N-are cum să nu te schimbe. Mulţumesc!

Florina Ilis: Mă bucur să vă salut şi să fiu prezentă aici, la târgul de carte Gaudeamus şi cred că un semn foarte frumos este acela că, în general, la târgurile de carte din străinătate, când am fost invitată, am fost invitată din partea României. Întotdeauna am stat la standul României, fie că a fost al Institutului Cultural Român sau al ambasadelor româneşti de acolo. În ţara mea, astăzi sunt la standul Uniunii Europene, la Bucureşti, ceea ce mi se pare un lucru extraordinar. Şi e uimitor pentru mine, ca autor român, să fiu la standul Uniunii Europene. Cred că este o idee grozavă. O felicit pe Iulia pentru această idee.
Un al doilea lucru de mare bucurie pentru mine este şi reîntâlnirea cu prietenul, colegul, Lucian Teodorovici, pentru că el este cel care - vorbind de începuturile mele literare - la Polirom, a primit într-o zi manuscrisul Cruciadei copiilor şi din acel moment a început aventura mea frumoasă cu editura Polirom. Aşadar, întotdeauna l-am considerat cumva un fel de naş al romanului meu.
Un al treilea prilej de bucurie este şi prezenţa unui cititor anonim până astăzi de-al meu. A venit, se pare, special pentru târgul de carte, pentru a mă întâlni. Mulţumesc! Vreau să-l menţionez pentru că dumneavoastră de fapt, cititorii, cărora nu întotdeauna ajungem să le cunoaştem numele, sunteţi cei care ne ajutaţi să fim aici, în prezenţa dumneavoastră.
Într-adevăr, ne simţim scriitori europeni pentru că şi ca români, cetăţeni obişnuiţi, ne simţim europeni. Bineînţeles că dincolo de acest limbaj, să-i spunem, diplomatic sau limbaj elegant, existăm fiecare cu individualităţile noastre: atât ca cetăţean român şi european, cât şi ca scriitor român şi european. Eu cred că acest lucru este fundamental pentru principiile Uniunii Europene şi anume acelea că, pe de-o parte ne recunoaştem cu toţii în Uniunea Europeană, iar pe de altă parte nu ne pierdem identitatea şi specificitatea. În ceea ce mă priveşte, n-am crezut că romanul Cruciada copiilor, de pildă, care mi se părea un roman ce vorbeşte de România contemporană, va avea o primire atât de bună în Franţa; o primire care a fost încununată şi cu premiul revistei Courriere international. Am fost de multe ori invitată acolo, am avut întâlniri cu cititorii şi aceste întâlniri mi-au arătat faptul că literatura adevărată, indiferent că este română, poloneză, germană, nu cunoaşte prejudecăţi. Autorii români sunt citiţi şi recunoscuţi pentru valoarea lor literară. Nu există prejudecăţi faţă de literatura română. Important e să scriem bine.
Am avut bucuria să constat că cea de-a doua carte tradusă în franceză, Vieţile paralele, a fost chiar mai bine înţeleasă în Franţa. Am citit unele cronici foarte bune şi care-au înţeles foarte bine acest text, faţă de primirea critică care i s-a făcut în România. Acest lucru m-a întărit cumva în convingerea că literatura de valoare nu cunoaşte frontiere dacă ne bucurăm de nişte traducători foarte buni. Pentru că noi scriem în limba română, suntem autori români, dar fără întâlnirea cu traducătorul în limba în care ne promovează, rămânem scriitori izolaţi în limba noastră. Aş dori să o menţionez pe traducătoarea mea, Marily Le Nir, care a făcut o muncă aproape uriaşă, fiindcă scriu cărţi destul de lungi şi le-a tradus foarte bine. Fără această întâlnire şi fără aportul pe care traducătorii îl au, sigur rămâneam oarecum limitaţi la limba în care am scris.
De altfel, Europa nu este numai Uniunea Europeană. Sunt şi alte ţări din afara acestei uniuni. Recent a apărut Cruciada copiilor în limba sârbă. Am fost la târgul de carte de la Belgrad, un târg senzaţional atât prin mărime, cât şi prin acţiunile care s-au petrecut acolo. Şi din nou am constatat că de multe ori ne cunoaştem prea puţin vecinii, ţările din apropiere, şi suntem prea mult orientaţi înspre ţările din Occident. Ţările din Balcani sau din vecinătatea noastră sunt din punct de vedere cultural foarte interesante şi merită să ne cunoaştem reciproc. Sper că în felul acesta v-am conturat oarecum o imagine a unei Europe pe care eu o visez, adică o Europă în care cu toţii să ne păstrăm specificitatea, dar în acelaşi timp, să ne considerăm solidari prin cultură şi prin valorile comune. O Europă mult lărgită faţă de ceea ce astăzi este graniţa Uniunii Europene.

I.B.-G.: Într-adevăr, Cruciada copiilor este foarte generoasă, dar depinde de fiecare cum o percepe. Eu am citit-o dintr-o răsuflare. Eram mulţi în juriu la Courriere internationale şi ne-am zis: "De unde a apărut extraterestra asta?". Poate vă mai aduceţi aminte cum mergeam cu toţii în tabără la mare. Eram toţi puşi în tren şi mergeam treisprezece ore din Ardeal până ajungeam la mare. Cam asta se întâmplă în carte: o clasă de copii care o ia de la Cluj spre mare, şi pe drum se trezesc că sunt supăraţi şi vor să facă o revoltă; că e la modă. Şi sechestrează profesorii. Şi după ce-i sechestrează, se întreabă: "Dar ce vrem să revendicăm?". Râzi de la prima pagină până la ultima, dar este un râs amar. Este şi foarte multă culoare locală. Trenul se opreşte undeva în munţi, nu departe de Braşov. Şi ajungem la Star Wars, la guma de mestecat... Este senzaţională cartea, nu poţi s-o laşi din mână. Iar când Florina a ajuns în Paris toţi o priveam şi ne ziceam: "Dar de unde a apărut femeia asta? Cum poate să scrie aşa ceva? Cluj. Dar unde e Cluj?", ziceau colegii mei. Descopeream că de fapt Florina nu face nimic extraordinar, nu este o carte de science-fiction. Florina vorbeşte despre România, despre copiii din România care nu fac decât să meargă într-o tabără. Şi totuşi asta place, surprinde: faptul că Florina vorbeşte despre noi înşine, despre români.
La fel cu Lucian; era târgul de carte de la Paris şi cred că România era invitat de onoare, când a debarcat Lucian ca un extraterestru, cu Matei Brunul. Sunt lucruri care ţin de noi, dar care atrag tocmai pentru că vorbim despre noi înşine, suntem cu mult mai credibili decât dacă am inventa, aşa cum fac majoritatea autorilor de romane. Părerea mea este că niciodată nu suntem mai credibili şi mai luaţi în serios decât atunci când vorbim despre noi.
Eu am descoperit aici Celelalte poveşti de dragoste ale lui Lucian. Cred că fiecare întâlnire umană ne aduce ceva nou. Lucian, primiţi exemplarul tradus, dar nu puteţi citi în toate limbile, însă bănuiesc că în unele limbi aţi avut totuşi curiozitatea să citiţi traducerea. Dacă da, spuneţi-ne cum v-aţi simţit? Aţi avut impresia că citiţi un alt autor? Aţi fost trădaţi, cum zice Umberto Eco, în traducere? Aţi citit un alt roman sau v-aţi descoperit un alt eu?

L.D.T.: Răspunsul meu e dezamăgitor: eu nu-mi citesc din păcate nici cărţile în română după apariţie şi nici nu revin asupra lor. Eu mă detaşez foarte repede de o carte deja apărută. Sunt 100% dedicat cărţii până în momentul în care apare. După aceea, inclusiv întâlnirile publice vin din cu totul altă motivaţie. Vin pentru a-mi întâlni cititorii, pentru a discuta cu oamenii, dar nu neapărat pentru a face un bine cărţii, ci este vorba despre bucuria de a mă întâlni cu cititori, cu posibili cititori. Nu am deschis niciodată o carte de-a mea; le deschid doar în momentul în care trebuie să citesc un fragment şi uneori, din păcate, descopăr într-o pagină şi jumătate că aş fi rescris măcar jumătate din acea pagină şi jumătate, astfel încât prefer să mă distanţez cât mai repede de-o carte, ca să nu o rescriu continuu până la adânci bătrâneţi.

I.B.-G.: Ar trebui să fii pedepsit să-ţi asculţi cărţile în alte limbi, ca să vezi cum sună. Florina, tu te citeşti în alte limbi?
F.I.: Cruciada copiilor a apărut în limba franceză, italiană, spaniolă, maghiară, sârbă şi ebraică. În afară de limba franceză, nu cunosc celelalte limbi, iar pentru traducerea în limba franceză am lucrat cu Marily Le Nir. Traducătoarea îmi trimitea o listă de întrebări cu elemente din text pe care voia să le clarifice pentru publicul francez. În momentul în care a venit cartea tradusă, singurul lucru pe care l-am făcut a fost să citesc prima pagină pentru a vedea dacă ritmul frazei mele se regăseşte în traducere. Nu m-am uitat deloc la cuvinte, la sintaxă, la felul în care este tradus textul. Pur şi simplu am citit-o aproape cu ochii închişi aş spune, pentru că voiam să aud acest ritm. Şi-n momentul în care am realizat că Marily Le Nir a păstrat acest ritm muzical al textului - pentru că ţin foarte mult la ritmul textelor mele - am ştiut sigur că a făcut o traducere excelentă. Deci se şi pot auzi cărţile, nu numai citi.

I.B.-G.: Bănuiesc că sunteţi curioşi să ştiţi cine v-a citit şi de ce a plăcut sau nu a plăcut cartea. Cine a citit o carte scrisă de cei doi invitaţi? Aţi dori să împărtăşiţi cu restul persoanelor din public părerea dumneavoastră despre Florina?

Întrebare din public: Prin primăvară mi-am pus o întrebare: "Domne', mai există literatură română contemporană?". Şi-am făcut un lucru foarte simplu. M-am uitat în arhiva României literare, şi-am ales cărţile care au luat premiile Uniunii Scriitorilor în ultimii zece ani. Şi le-am cumpărat: premiile pentru proză şi câteva şi pentru poezie. Şi am început să le citesc. Şi-atunci am aflat că avem o scriitoare formidabilă, Florina Ilis. L-am citit pe Alexandru Vlad cu Ploile amare, am citit Doina Ruşti. Încerc să aflu ce se-ntâmplă pentru că normalitatea - am citit undeva - este ca într-o ţară normală să se citească literatură contemporană. În majoritatea ţărilor cu culturi bine aşezate, literatura contemporană este prima în preferinţele cititorilor. Pe scurt, am citit Vieţile paralele în trei sau patru nopţi. A fost formidabil, a fost un şoc pur şi simplu. M-a cutremurat. Şi după ce am citit-o, mi-am pus întrebarea: "Domne', dar un francez interesat de România pricepe?". Vestea bună e că acum aflu că a avut un impact mai mare decât un volum cu rădăcini în prezentul actual, care era posibil să intereseze mai mulţi. Vă mulţumesc!

I.B.-G.: Şi noi vă mulţumim! Mai pun o ultimă întrebare. Ce aţi vrea să ştiţi despre scriitori?
Întrebare din public: Care sunt proiectele dumneavoastră viitoare? La ce să ne aşteptăm?
F.I.: Lucrez acum la un nou roman pe care sper să-l public anul viitor, în 2018, bineînţeles, dacă voi avea sprijinul editurii Polirom. Încerc mai degrabă să-l "seduc" pe Lucian acum decât pe dumneavoastră.
L.D.T.: Florina Ilis este un autor extraordinar. O să te întrerup cu scuze, dar vreau să spun un lucru referitor la cum şi-a început Florina intervenţia. Pentru un editor e o poziţie inconfortabilă ca un scriitor - dar scriitorii cu extrem de mult bun simţ şi cu o foarte mare prietenie faţă de munca de editor fac lucrurile astea - să mulţumească. E o situaţie ciudată pentru un editor. La rândul lui este mai mult decât bucuros să descopere o carte foarte bună. Şi favoarea este reciprocă atunci când un scriitor atât de important, care s-a dovedit ulterior a fi chiar un mare scriitor - cum este Florina - îţi oferă o carte. Eşti în aceeaşi măsură obligat, ca editor, să-i mulţumeşti şi să te bucuri că s-a produs întâlnirea asta. Pentru că întâlnirile de genul ăsta nu se produc atât de des. Nu întotdeauna te bucuri să citeşti în manuscris o capodoperă.
Un al doilea lucru pe care vreau să-l semnalez este că în România, în generaţia biologică, o generaţie pur literară pe care o reprezentăm, există o mare prietenie între majoritatea scriitorilor. Şi se discută total în afara invidiilor. De foarte multe ori, prin faptul că ieşim în străinătate şi ne întâlnim cu publicul din străinătate şi între noi, noi, scriitorii, simţim că facem parte dintr-o echipă naţională a literaturii române. Mai mult, se creează şi o echipă internaţională pentru că relaţionăm foarte mult cu scriitori din afară: ne împrietenim, comunicăm ulterior. Pentru că acum comunicarea se produce foarte uşor, avem prieteni scriitori foarte buni la nivel internaţional. Literatura a căpătat forţă şi prin această interacţiune. Şi lucrurile merg spre firesc; am învăţat cât firesc este a sta de vorbă cu publicul şi a te simţi bine alături de el. Pentru că e cea mai frumoasă întâlnire posibilă din care, în egală măsură, câştigă şi scriitorul, şi cititorul. Nu sunt doar cuvinte. Mă bucur că există întrebări; este cel mai important lucru. Vă fac o mărturisire, poate nu trebuia să fac public; apar cronici la care citesc doar începutul şi finalul. Poate revin peste jumătate de an la ele, şi nu mă schimbă foarte mult. Nu mă schimbă în niciun fel. În schimb, când îmi scrie sau mă sună un cititor, aveţi cuvântul meu că discuţia respectivă îmi schimbă ziua. Mă bucură enorm. Dacă atunci când se scrie o cronică, de multe ori, un critic literar este nevoit să dea un text pentru că are un deadline, şi a citit cartea şi scrie repede un text. Când sunt contactat de un cititor, ştiu că nimeni nu-l obligă să facă asta, şi atunci simt toată sinceritatea comunicării. Şi mă schimbă foarte mult. Mă bucură enorm orice întâlnire cu doi, şase, douăzeci sau o mie de cititori. Nu are importanţă. Vă mulţumesc!

Întrebare din public: Vă descurajează faptul că România se situează printre ultimele locuri când vine vorba de citit?
L.D.T.: Nu am deloc părerea aceasta. Statisticile cam asta spun; raportat la numărul de locuitori avem, cred, cea mai mică piaţă din Uniunea Europeană, dar sunt şi anumite nuanţe. Să luăm FILIT, de exemplu. Avem public de 800-900 de oameni la eveniment. Sunt grupuri de cititori tineri care creează senzaţie atât printre scriitorii români, dar, surprinzător, printre cei care vin din străinătate, care pleacă cu nişte idei extraordinare despre România pentru că se întâlnesc cu acel public. Anul ăsta şi anul trecut a fost o creştere foarte mare pe literatura română. Statisticile se referă la numărul de cărţi cumpărate, ori, problema în România este şi una economică. Şi da, din punctul acesta de vedere suntem undeva la coada Europei, dar ca număr de cititori nu sunt deloc convins că stăm aşa. Şi cred că dacă în alte ţări, o carte trece dintr-o mână într-alta şi poate şi-n a treia, la noi se duce la mult mai mulţi cititori. Deci, nu cred că avem o problemă cu cititorii, ci poate cu cumpărătorii. Dar suntem pe un trend ascendent şi mai mult, cel mai îmbucurător lucru, literatura română, scriitorii români au început să fie mult mai interesanţi pentru publicul din România - un lucru extrem de îmbucurător şi optimist.

(Gaudeamus, 24 noiembrie 2017)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer