Anesthesia (II)

Rezumatul capitolelor precedente: Don Jorge Frydolin de Azulcalpas y Gasset soseşte la spitalul din Mariagrün, unde e consultat de domnul doctor Stark, în absenţa directorului clinicii, Cornelius von Halsrigg. Doctorul Stark primeşte de la alteţa sa regală, Leopold de Leuben, preapotentatul regent al Lodomeriei, o invitaţie de a fi numit medic curant al curţii din Salzberg. Stark se întîlneşte la o cîrciumă cu prietenul său Franz Lügner, un pierde-vară cu apucături de pervers, atins de hyperesthésie. Conform descrierilor acestuia, Lodomeria e un colţ de lume înapoiat, cu mentalităţi medievale, cu ţărani săraci şi burghezi bigoţi şi cu un impas dinastic. Stark este tentat să refuze oferta. Lügner îl sfătuieşte să se mai gîndească.


E ciudat cum întîmplările, aparent insignifiante, din ultimele patruzeci şi opt de ore mi-au influenţat decizia într-un mod hotărîtor. În primul rînd o altă scrisoare, de data aceasta una parfumată, redactată cu cerneală violetă, pe hîrtie satinată, parfumată cu apă de liliac, semnată Erika von Hurestahl, o fostă pacientă pe care o vindecasem de apucăturile ei cleptomaniace recurgînd la hipnoză. Erika era o fată isteaţă şi simpatică, chiar dacă se măritase cu un grof bătrîior şi avea motive să-mi fie recunoscătoare căci se apucase de şmanglit bijuterii scumpe nu numai prin prăvăliile de aurituri ţinute de evrei dar şi în saloanele aristocratice din capitală.
Am zîmbit, fiindcă în loc de sigiliu, curviştina îşi apăsase buzele sulemenite din belşug cu ruj în josul paginii sub iscălitura înflorată. Pe urmă, de ce să nu recunosc, m-a frapat coincidenţa dintre sfatul lui Franz şi cel al contesei von Hurestahl şi am reflectat o jumătate de oră la toate argumentele înşirate de ei.

Am luat micul dejun, la care menajera mea îmi serveşte invariabil o cană de cafea cu lapte şi tartine cu gem, şi-apoi am intrat în rezerva în care se găsea ultimul internat, Jorge Frydolin de Azulcapas. Probabil că nu acesta este numele său adevărat, fiindcă nu are nicio trăsătură iberică deşi bălmăjeşte cîte ceva în graiul lui Cervantes şi pretinde că a fost aghiotantul lui Maximilian Ferdinand de Habsburg-Lorena, împăratul Mexicului. După primul consult l-am categorisit drept mitoman cronic, dar astăzi mi-a destăinuit un lucru surprinzător.
"Mă aflu aici prin propria-mi voinţă şi nu m-am internat ca să-mi vindecaţi maniile şi idiosincraziile a zis el, ci pentru că o suferinţă acerbă, nemaiîntîlnită, oribilă şi devastatoare, adînc înfiptă în suflet îmi macină fiinţa!"

L-am privit cu atenţie, pregătindu-mi notesul şi stiloul, iar el a continuat:
"Ca orice bărbat matur sunt mistuit de dorinţa de a avea un urmaş, însă în pofida tuturor eforturilor mele virile n-am putut să procreez. Am schimbat nenumărate partenere, am făcut amor şi cu contese şi cu femei din popor, dar nici una dintre ele n-a rămas însărcinată. În tinereţe am fost mare crai, într-o vreme primisem porecla de el garañón dar acum vigoarea mi s-a sleit şi sunt nevoit să recurg la unele paleative, cum ar fi muştele verzi de Spania."

Jucîndu-mă cu capacul stiloului l-am întrebat pe un ton cald:
"Spuneţi-mi, cînd aţi observat pentru prima oară slăbirea vigorii vitale?"

Buzele au început să-i tremure, iar mustăţile lungi, ca nişte fuioare de cînepă i s-au ridicat pînă-n dreptul pupilelor:
"S-a întîmplat în 19 iunie, 1867, dacă nu mă înşel, în Queretaro. Împăratul Maximilian fusese arestat de către generalul Escobedo şi, în urma unui simulacru de proces, la ordinul lui Benito Juarez primise condamnarea la moarte. N-am crezut pînă în ultima clipă că această monstruoasă sentinţă va fi dusă la îndeplinire, era strigător la cer să ucizi în felul acesta un cap încoronat! Am organizat imediat o tentativă de evadare dar am dat greş, iar cînd maiestatea sa imperială a ajuns în faţa plutonului de execuţie am simţit că... oooh, doamne-dumnezeule, aş fi fost în stare de orice ca să împiedic acest asasinat oribil, dar eram neputincios, profund neputincios şi neajutorat ca un pui de găină decapitat. Revăd şi acum oribilul tablou: soldaţii republicani în uniforme negre, cu carabinele ridicate ţintindu-mi suveranul îmbrăcat în costumul tradiţional mexican, demn şi neînfricat, cu faţa umbrită de un sombrero alb, cu ochii aţintiţi spre plutonul de execuţie, iar apoi salvele, norişorii de fum de la gura ţevilor, peonii abrutizaţi care urmăreau execuţia ca pe o reprezentaţie de corrida, toată această abominabilă privelişte m-a adus în pragul leşinului..."

Parcă îmi descria tabloul lui Manet cu acelaşi titlu, o operă picturală cam convenţională după gustul meu, mai ales că pare inspirată copios după Dos mayo al lui Goya. Don Frydolin n-a observat, însă, zîmbetul meu şi a continuat smiorcăindu-se:
"Mi-am venit în simţiri într-o colibă mizeră, vegheat de una mujer mexicana, ale cărei ţoale miroseau puternic a guacamole cu usturoi. De-atunci, ori de cîte ori simt duhoarea de usturoi, mă ia cu leşin. Femeia, animată de una gran compasión, a încercat să-mi trezească simţurile dar n-a reuşit, toate eforturile şi tertipurile ei muiereşti au fost zadarnice, fiindcă oribilul spectacol al morţii împăratului Maximilian mă urmărea neîncetat. Chinul meu era amplificat de umilinţele la care mă supunea acea femeie căci împinsă de un libidou exacerbat, ea nu înceta să-mi pretindă ceea ce trupul meu vlăguit refuza să-i ofere. Întors în Europa, m-am retras într-un cătun uitat de lume, din Alpii Dinarici, unde singurele vieţuitoare pe care le întîlneam erau caprele negre şi urşii. Nici acolo, în pustietate nu mi-am găsit liniştea, gîndul sumbru că voi dispărea fără un urmaş, fără un vlăstar care să-mi perpetueze numele, mă înnebunea! În sihăstria mea eram vizitat din cînd în cînd de o făptură primitivă, o păstoriţă care-şi mîna turma prin acea vale. Ea nu mă lăsa s-o ating decît după ce-mi lovea trupul cu ciomagul care-i servea să-şi adune oile în tîrlă. Cu timpul acel ritual sălbatic a început să-mi producă mai multă plăcere decît împreunarea propriu-zisă, dar toate eforturile mele au fost în van, ori ciobăniţa era stearpă, ori sămînţa mea era blestemată. După trei ani m-am aruncat din nou în vîrtejul cuceririlor pasagere nădăjduind că-n acest fel voi izbuti să-mi înfrîng nevolnicia, căutînd în trupurile femeieşti, ca un bun catolic ce sunt, nu plăcerea, ci miracolul procreaţiei, unicul scop al copulării!"

Îmi era tot mai limpede faptul că don Frydolin suferea pe lîngă mitomanie de o gravă formă de anesteshia sexuală, o diminuare progresivă a pulsiunilor carnale. Mi-am propus să studiez cu atenţie acest caz tipic, apelînd şi la ajutorul hipnozei pentru a-i sonda adîncurile inconştientului rezervîndu-i un loc însemnat în studiul meu asupra nevrozelor cerebrale. Pentru că organele sale virile păreau intacte, se părea că anemierea instinctului său sexual se datora unei tulburări a centrilor nervoşi cerebrali.

A doua întîmplare neaşteptată a zilei a fost vizita directorului clinicii, von Halsrigg în cabinetul meu. Era duminică, putea să prînzească cu familia, să meargă la teatru ori să joace o partidă de biliard cu amicii într-o cafenea dar nu, ca un devotat slujitor al lui Hipocrat, el n-avea linişte pînă cînd nu-şi vizita pacienţii. Ori de cîte ori îl întîlnesc, mă gîndesc că dacă ramura medicinei care tratează bolile mintale va avea vreodată un viitor, el va fi personajul mesianic, un Moise al tribului ales al vindecătorilor, cel care ne va călăuzi prin deşertul ignoranţei, peste o mare de sînge, dincolo de bariera ţicnelilor de tot felul. Scund dar armonios alcătuit, cu membrele musculoase, pieptul şi umerii laţi, Cornelius von Halsrigg avea o impozantă figură leonină, accentuată şi de stufoşii favoriţi roşcaţi care-i încadrau obrazul.
- Stimatul meu confrate, a spus el, am aflat şi eu de nemaipomenita oportunitate care ţi se oferă! a început el mîngîindu-şi bărbia lată.
"Se vede treaba că madam Graureifes a trăncănit în tîrg despre scrisoarea regentului, aşa că totul începe să aducă cu o conspiraţie", mi-am spus adăugînd cu voce tare:
- Onorate colega, să ştii că nu mi se pare cine ştie ce scofală să ajung medicul curant al unui regent dintr-o ţărişoară oarecare!
- Greşeşti, dragul meu, nu e un fleac, dimpotrivă, o parte din onoarea care ţi se va acorda se va revărsa şi asupra clinicii noastre. Ştii că fără stipendiile unor pacienţi iluştri n-am avea bani nici pentru feşe şi iod!

Mi-am făcut de lucru cu fişa aşa-zisului Frydolin don de fluieră-vînt şi mai nu ştiu cum. Privirea de felină patriarhală a lui von Halsrigg mă intimida dar am îngăimat:
- Totuşi, nu pot accepta, ştiţi că nu sunt omul care să lase lucrurile neterminate în urma sa, am o sumedenie de pacienţi a căror vindecare depinde de prezenţa mea în clinică!

El şi-a scos ghearele fără niciun avertisment:
- Nu vreau să te presez, dar dacă nu accepţi invitaţia regentului voi fi nevoit să-ţi cer demisia... etica medicală mă obligă, ştii bine că nu poţi refuza tratarea unui pacient şi încă a unuia de sînge regal! Şi-apoi, pe tot întinsul dublei noastre împărăţii nu se află un adept al metodelor lui Mesmer şi-ale lui Charcot mai bine pregătit decît dumneata!

Cu alte cuvinte, la curtea Lodomeriei gemeau saloanele de ţicniţi şi de isterice, care mă aşteptau şi se bizuiau pe capacităţile mele anormale şi neconvenţionale de tratament. După ce a ieşit, am realizat că mă aflam într-un impas nenorocit şi n-am găsit altceva mai bun de făcut decît să-mi scot şevaletul din ascunzătoare. Am ras cu cuţitul de pictură colina Festenberg, ale cărei nuanţe cafenii îmi păreau searbede şi am aşternut pe pînză de iuţeală, cu tuşe largi un glasiu translucid şi gras de-un bleu egeean intens. Te pomeneşti că Lodomeria avea şi ieşire la marea Nordului, ocazie pe care o puteam fructifica pictînd peisaje marine ca Eugéne Boudin sau ca Aivazovski!

Cînd menajera m-a chemat la masă, prînzeam cu stricteţe, ca de obicei la orele treisprezece, decizia mea era luată. Îmi pregătise un papricaş de porc cu chimen şi multă ceapă şi un desert surpriză: şarlotă de zahăr ars cu fructe confiate. Am înfulecat toată mîncarea cu poftă şi, după ce am băut o cană mare cu apă minerală, i-am spus:
- Frau Graureifes, te rog să-mi pregăteşti bagajul, în trei zile voi pleca în Lodomeria!

Ea a plesnit din palme, surprinsă de vorbele mele:
- Vai de mine, domnu' doctor, dar eu ce mă fac? Că de venit cu dumneata nu pot, acolo la curte n-aveţi nevoie de umilele mele servicii, cînd se găsesc atîtea slugi să vă grijească!

Observînd cîteva lacrimi aninate în genele ei spelbe i-am spus:
- Să ştiţi că voi duce dorul găluştelor cu prune pe care mi le găteaţi oriunde m-aş duce!

Ea şi-a mototolit înduioşată şorţul, dar brusc a revenit la atitudinea-i prusacă, rigidă:
- Toate ca toate, dar trebuie să vă pregătesc temeinic garderoba. Aveţi o singură redingotă de iarnă, aia bleumarin, dar are gulerul ros de molii şi nu vă puteţi prezenta la curtea regentului cu astfel de ţoale. Pe urmă cămăşile, toate-s îngălbenite, iar lenjeria trebuie şi ea reînnoită!

Am scos din portmoneu două sute de coroane şi i-am întins:
- Sper să ajungă pentru izmene, cămăşi şi ciorapi. Cît despre redingotă ce pot spune, s-o găsi vreun croitor lodomerian să-mi croiască una de gală!

După siestă am plecat să-l caut pe Franz. Nu l-am găsit în Taverna Turcului, în după-amiaza aceea se instalase la cafeneaua die Fürstin, unde turna în el absint şi lichior vechi de genţiană. Cînd m-a zărit s-a ridicat din mijlocul celor cărora le povestea despre cucerirea Khartoumului şi mi-a făcut semn să vin la masa lui.
- Ce bei? Un coniac franţuzesc veritabil nu-ţi face cu ochiul? m-a întrebat deşi era bine ştiut că nota de plată o voi achita eu.
- Ce se bea în Lodomeria, votcă, cvas, hidromel?

A sărit în sus vînturîndu-şi braţele bucuros, de parcă l-aş fi anunţat că a cîştigat premiul cel mare la loteria imperială din Linz şi a strigat către chelner:
- Garçon, adu repede o litră de votcă, sărbătorim!

Cherchelit bine, a început să mă copleşească cu sfaturi:
- Să-ţi iei cu tine o manta groasă, mănuşi îmblănite, o căciulă şi-un fular că se apropie iarna, iar clima este neîndurătoare pe-acolo... ninge luni în şir şi-s geruri ca-n mijlocul Siberiei... pe urmă, nu uita să împachetezi mult săpun, calupuri întregi de săpun, fiindcă în Lodomeria acesta este socotit un articol de lux!

După ce am golit carafa cu alcool a scos o hartă ferfeniţită a imperiului şi a trecut la detaliile itinerarului de urmat:
- Ai putea lua un tren spre Kolomna ori spre Belz, iar de acolo să călătoreşti pînă la Zator cu un docar acoperit dar, dacă încep ploile de toamnă, rişti să rămîi împotmolit în glod, iar în drăciile cu motor, invenţiile alea lui Otto şi ale Daimler, eu, unul, nu am încredere, se încing, scot un fum gros de te înăbuşi şi se opresc în mijlocul drumului cînd ţi-e mai mare dragul!

L-am asigurat că-mi voi cumpăra un bilet de tren, la urma-urmelor instituţia căilor de fier funcţiona mai bine decît oricare alta din monarhia chezaro-crăiască.
- Ai putea şi să te îmbarci pe un şlep care merge pînă la Rotterdam, iar de acolo cu un tren să ajungi la... în fine, apropo de trenuri şi vapoare să-ţi povestesc o păţanie nemaipomenită, aproape neverosimilă, cu ele... În 1903 călătoream de la Dover la Calais şi am pierdut feribotul din pricina unei fetiţe îmbrăcate în costum ecosez pe care o urmăream... am avut un noroc neaşteptat, m-a păzit pronia cerească care n-a vrut să pier în acea zi, fiindcă feribotul s-a răsturnat şi... toţi călătorii s-au înecat în Nilul Albastru... da, eram în 1886 la Addis-Abeba cînd s-a întîmplat nenorocirea!

Am comandat o birjă şi, în timp ce-l căram spre chiţimia lui de burlac, a început să sforăie. M-am răzgîndit şi i-am dat birjarului două coroane spunîndu-i să-l transporte la Taverna Turcului. Avea patronul de acolo un leac imbatabil pentru mahmureală: suc de hrean, o ridiche rasă şi o cană mare de cafea, amestecate toate cu paprica şi piper. M-am întors pe jos la clinică, tocmai la ora cînd von Halsrigg îşi începea vizita de seară prin saloane. La lumina lămpilor cu gaz din saloane semăna mai mult ca oricînd cu un leu bătrîn. După ce a trecut repede în revistă toţi pacienţii, m-a tras de o parte în cabinetul său:
- Colega, uite care e treaba: pacientul acela, cu nume spaniol, ţi-aş sugera să-i completezi imediat fişa de externare, ocupă un pat degeaba. Din punct de vedere clinic nu are nimic, l-am examinat şi eu, e sănătos tun!
- Nu sunt de aceeaşi părere, eu cred că, au contraire, individul suferă de o nevroză cerebrală gravă, iar pe lîngă mitomania evidentă are şi manifestările unei acute anemii a pulsiunilor vitale, semn că psihicul său debil...

Nu m-a lăsat să continui şi a bătut cu palma în biroul uriaş cu intarsii din acaju, cadou al unui ebenist bogat din Köln căruia îi vindecase odrasla de aşa-zisa hystheria infantilă:
- Dragul meu, te înşeli, repet. Imaginează-ţi ce s-ar întîmpla cu aşezămîntul acesta dacă am renunţa la trierea pacienţilor? Ne-ar asalta toţi ţicniţii şi bolnavii închipuiţi din imperiu, asta s-ar întîmpla!

Fără să-i pese de privirea mea mohorîtă, a scos din sertar o cutie cu ţigări Arturo Fuente şi şi-a aprins una slobozind fuioare parfumate pe nările nasului său teşit.

N-am avut încotro, a trebuit să-i fac pe plac, şi am completat în silă fişa lui Frydolin de Azulcalpas. Faptul acesta m-a enervat atît de tare încît, întors acasă, m-am zvîrcolit toată noaptea în aşternuturi, fără să pot închide un ochi. M-am întrebat adesea cine se afla în spatele deciziilor dictatoriale ale lui von Halsrigg, fiindcă nu era prima oară cînd se purta ca un tartor, amestecîndu-se în cazurile pe care le tratam şi aruncîndu-mă în ghearele insomniei. Singurul leac eficient şi aflat la îndemînă, în afara unei doze mari de laudanum, leac pe care îl detestam dintotdeauna, ar fi fost o vizită nocturnă la bordel. Cel din Neuenburg se numea simplu "Die rote Laterne" şi era un stabiliment fără ifose, aflat în spatele clădirii poştei, unde partea bărbătească a oraşului îşi descărca energiile sexuale fără să scandalizeze pe nimeni. Ar fi fost o ipocrizie din partea mea să nu vizitez şi eu acel stabiliment unde instinctele îşi găseau o rezolvare acceptabilă şi deloc costisitoare, scutind bărbaţii de depresii.