Anii tinereţii mele

Cititorii care cunosc contribuţia lui Winston Churchill la politica mondială, în special în ultima parte a vieţii sale, vor fi încântaţi să regăsească în acest volum autobiografic parcursul timpuriu şi anii formatori ai unuia dintre cei mai influenţi politicieni europeni ai secolului XX.

Parcurgând acest text pasionant, înţelegem cu uşurinţă de ce Winston Churchill a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1953. Ironia sa fină, fluenţa limbajului, talentul descriptiv şi acurateţea cu care ilustrează scene de război sau situaţii politice sunt de neegalat. În Anii tinereţii mele, veţi avea plăcerea de a vă familiariza cu Anglia epocii victoriene, veţi cunoaşte contextul social şi politic al Imperiului Britanic de dinaintea devastatoarelor Războaie Mondiale şi veţi fi martori indirecţi la evenimente care şi-au lăsat amprenta asupra autorului, influenţându-i cursul vieţii şi gândirea.

"Şi iată ce doresc să le spun părinţilor, mai ales celor înstăriţi: nu-i daţi fiului vostru bani; în măsura în care vă puteţi permite, daţi-i cai. Nimeni nu a dat niciodată de necaz călărind cai ‒ cu excepţia necazurilor onorabile. Nicio oră petrecută în şa nu este irosită. Tinerii s-au ruinat adesea pentru că aveau cai, pentru că au pariat pe cai, dar niciodată pentru că i-au călărit; fireşte, cu excepţia cazurilor în care şi-au rupt gâtul ‒ ceea ce, dacă se întâmplă în timpul unui galop, este o modalitate cât se poate de bună de a muri."

"Războiul, cândva crud şi magnific, a devenit crud şi murdar. De fapt, a fost complet stricat. De vină sunt Democraţia şi Ştiinţa. Când acestor doi băgăcioşi şi încurcă-lume li s-a permis să ia parte la luptele reale, soarta războiului a fost pecetluită. În locul unui număr mic de profesionişti bine pregătiţi, care apără cauza ţării lor cu vechile arme şi cu frumoasa complexitate a manevrelor străvechi, susţinuţi în fiecare clipă de aplauzele naţiunii lor, acum populaţii întregi, inclusiv femei şi copii, se aruncă unii împotriva altora într-o exterminare brutală, şi numai o echipa de funcţionari cu ochi apoşi fac factura pentru măcelar."

"Cei mai mulţi dintre băieţi erau mulţumiţi şi mulţi dintre ei au găsit în sălile de clasă şi pe terenurile de sport cea mai mare distincţie pe care au cunoscut-o vreodată în viaţă. Nu pot decât să consemnez faptul că eu eram o excepţie - fără îndoială, din cauza defectelor mele. Aş fi fost mult mai bun ca ucenic de zidar, m-aş fi descurcat mult mai bine dacă aş fi fost trimis să fac comisioane sau să-l ajut pe tata să aranjeze vitrina unei băcănii. Ar fi fost ceva palpabil; ar fi fost ceva firesc; aş fi învăţat mai mult; m-aş fi descurcat mult mai bine. Şi aş fi putut să-l cunosc mai bine pe tata, ceea ce ar fi fost o mare bucurie pentru mine."

"În mod sigur, educaţia prelungită, indispensabilă pentru progresul societăţii, nu este firească pentru omenire. Este împotriva firii. Băiatul doreşte să-şi urmeze tatăl în căutarea hranei sau a prăzii. Ar vrea să facă lucruri folositoare, atât cât îi permit puterile. Ar dori să câştige o leafă, oricât de mică, pentru a-i putea ajuta pe cei de acasă. Ar dori să aibă un timp numai al lui, pe care să-l folosească sau să-l irosească după plac. Nu cere decât dreptul de a munci sau de a muri de foame."


Din când în când, au apărut diverse relatări ale anilor şi aventurilor tinereţii mele, ba chiar eu însumi am publicat, acum 30 de ani, impresii din mai multe campanii la care am luat parte, iar mai târziu am scris despre anumite episoade, astfel încât m-am gândit să le unesc într-o singură relatare completă şi să redau totul din nou. În acest scop, am căutat nu numai în memorie, ci am verificat cu mare atenţie şi faptele, cu ajutorul documentelor de care dispun. În fiecare parte a sfertului de veac pe care această relatare îl acoperă, am căutat să redau punctul de vedere potrivit vârstei mele de atunci, fie că eram copil, şcolar, cadet, ofiţer inferior, corespondent de război sau tânăr politician. Dacă aceste opinii sunt în contradicţie cu cele general acceptate, acestea trebuie să fie considerate ca reprezentând o etapă a tinereţii mele, şi în niciun caz - cu excepţia situaţiilor în care contextul o permite - opinii moderne.

Când revăd această lucrare în ansamblu, constat că am zugrăvit tabloul unei epoci apuse. Caracterul societăţii, bazele politicii, metodele de război, perspectivele tineretului, scara de valori, totul s-a schimbat şi s-a schimbat într-o măsură atât de mare, cum n-aş fi crezut că este posibil într-o perioadă de timp atât de scurtă, fără o revoluţie internă violentă. Nu pot să pretind că mi se pare că toate schimbările au fost în bine. Am fost un copil al epocii victoriene, când structura ţării noastre părea fermă şi stabilă, când poziţia ei în comerţ şi pe mări nu avea rival şi când conştientizam tot mai mult atât măreţia Imperiului nostru, cât şi datoria noastră de a-l păstra ca atare. În acele zile, forţele dominante din Marea Britanie erau sigure de sine şi de doctrinele lor. Credeau că pot arăta lumii ce înseamnă arta guvernării şi ştiinţa economiei. Oamenii erau siguri de supremaţia lor pe mare şi, în consecinţă, de siguranţa lor de acasă. De aceea, erau calmi şi senini, convinşi de puterea lor şi de siguranţa în care trăiau. Vremurile zbuciumate şi tulburi de astăzi diferă foarte mult de acelea. Prietenii mei cititori trebuie să ţină seama de aceste schimbări.

M-am gândit că pentru noua generaţie ar fi interesant să citească o relatare a strădaniilor tinereţii mele şi mi-am aşternut pe hârtie, cu sinceritate şi cu cât mai multă simplitate, aventurile personale.


De când datează primele noastre amintiri? Când îşi lasă amprenta în mintea unui copil umbrele şi luminile tremurătoare ale zorilor conştiinţei? Primele mele amintiri sunt legate de Irlanda. Îmi amintesc foarte bine scene şi evenimente din Irlanda, iar uneori, vag, chiar şi oameni. M-am născut la 30 noiembrie 1874 şi am plecat din Irlanda la începutul anului 1879. Tatăl meu plecase în Irlanda ca secretar al tatălui său, ducele de Marlborough, numit Lord-Lieutenant de către domnul Disraeli, în 1876. Locuiam într-o casă numită "micul conac", la o azvârlitură de băţ de reşedinţa Viceregelui. Acolo mi-am petrecut aproape trei ani din copilărie. Am impresii clare şi vii ale unor evenimente. Îmi amintesc cum bunicul meu, Viceregele, a dezvelit statuia lordului Gough, în 1878. O mulţime neagră, soldaţi călări îmbrăcaţi în roşu, sforile care trăgeau într-o parte o pânză strălucitoare, cafenie, bătrânul duce, formidabilul meu bunic, vorbind tare în faţa mulţimii. Îmi amintesc chiar şi o expresie pe care o folosise: "Şi, cu o salvă nimicitoare, a zdrobit linia frontului inamic". Înţelegeam oarecum că vorbea despre război şi despre luptă, iar "salvă" însemna ceea ce făceau adesea soldaţii îmbrăcaţi în negru (puşcaşii), cu mare zgomot, în Parcul Phoenix, unde eram dus să-mi fac plimbarea de dimineaţă. Cred că aceasta este prima mea amintire coerentă.

Alte evenimente se conturează cu mai multă claritate. Odată, trebuia să mergem la un spectacol de pantomimă. Eram foarte emoţionat. În sfârşit, după-amiaza îndelung aşteptată a sosit. Am pornit de la reşedinţa Viceregelui şi am mers la castel, de unde, fără îndoială, trebuiau luaţi şi alţi copii. În interiorul castelului era o curte mare, pătrată, pavată cu pietre mici, alungite. Ploua. Ploua aproape întotdeauna ‒ la fel ca acum. Oamenii ieşeau pe uşile castelului şi era multă agitaţie. Apoi ni s-a spus că nu putem merge la spectacol, deoarece teatrul arsese. Din director nu mai găsiseră decât cheile din buzunarul acestuia. Drept consolare pentru că nu ne mai duceam la pantomimă, ni s-a promis că în ziua următoare vom merge să vedem ruinele clădirii. Eu doream foarte mult să văd cheile, dar se pare că această cerere nu a fost foarte bine primită.

Într-unul din acei ani, am făcut o vizită în Parcul Emo, reşedinţa lordului Portarlington, despre care mi s-a explicat că îmi era un fel de unchi. Locul acesta îl pot descrie foarte bine, deşi nu am mai fost acolo de când aveam patru ani sau patru ani şi jumătate. Punctul central din amintirea mea era un turn de piatră alb şi înalt, la care am ajuns după ce am mers destul de mult cu trăsura. Mi s-a spus că fusese aruncat în aer de Oliver Cromwell. Am înţeles limpede că acesta aruncase în aer tot felul de lucruri şi, prin urmare, fusese un om foarte mare.

Dădaca mea, doamna Everest, era foarte tulburată din cauza fenienilor. Îmi închipuiam că aceştia sunt nişte oameni răi cu care nu poţi să o scoţi la capăt când o ţin pe a lor. Odată, în timp ce călăream pe măgarul meu, ni s-a părut că vedem apropiindu-se o procesiune lungă şi întunecată de fenieni. Acum sunt aproape sigur că trebuie să fi fost o brigadă de puşcaşi care ieşiseră la instrucţie. Dar atunci eram cu toţii foarte alarmaţi, mai ales măgarul, care şi-a exprimat spaima zvârlind din picioare. Am fost aruncat la pământ şi am suferit o comoţie cerebrală. Făcusem cunoştinţă cu politica irlandeză!

În Parcul Phoenix era un pâlc rotund de copaci, cu o casă în mijloc. În această casă locuia un personaj numit Secretar-Şef sau Subsecretar, nu sunt sigur care dintre denumiri. Dar, în orice caz, din casă a ieşit un bărbat pe nume dl Burke. Mi-a dat o tobă. Nu-mi amintesc cum arăta, dar ţin minte toba. Doi ani mai târziu, când ne-am întors în Anglia, mi-au spus că fusese asasinat de fenieni în acelaşi Parc Phoenix în care ne plimbam în fiecare zi. Toată lumea în jurul meu părea foarte tulburată, iar eu mă gândeam ce noroc avusesem că nu mă prinseseră şi pe mine fenienii când căzusem de pe măgar.

La "micul conac" am fost ameninţat pentru prima dată cu Educaţia. Mi s-a anunţat sosirea unui personaj sinistru, numit "Guvernanta". Venirea ei fusese stabilită pentru o anumită zi. Ca să ne pregătim pentru această zi, doamna Everest a făcut rost de o carte intitulată Cititul fără lacrimi. În cazul meu, în mod cert nu îşi justifica titlul. Mi s-a comunicat că, înainte să sosească guvernanta, trebuie să pot citi fără lacrimi. Am muncit din greu în fiecare zi. Dădaca mea îmi arăta cu un toc diverse litere. Mie totul mi se părea foarte obositor. Pregătirile noastre nu erau nici pe departe finalizate când ora fatală a sosit şi guvernanta trebuia să apară. Am făcut ceea ce au făcut mulţi oameni asupriţi, în condiţii asemănătoare: am luat drumul codrului. M-am ascuns în tufişurile dese ‒ mie mi se păreau un codru ‒ care înconjurau "micul conac". Au trecut câteva ore bune până am fost recuperat şi predat "Guvernantei". Am continuat să trudim în fiecare zi, nu numai cu literele, ci şi cu cuvintele şi - încă şi mai rău - cu numerele. La urma urmelor, literele trebuia numai să le cunoşti, iar când stăteau împreună într-un anumit fel, le recunoşteai formaţia şi îţi dădeai seama că reprezintă un anumit sunet sau un cuvânt pe care îl rosteai atunci când erai silit. Dar numerele erau legate în tot felul de încâlceli şi îşi făceau unul altuia lucruri pe care era foarte greu să le prevezi cu acurateţe. Trebuia să spui ce îşi fac unul altuia de fiecare dată când erau legate împreu nă, iar Guvernanta se pare că acorda mare importanţă exactităţii răspunsului. Dacă nu era corect, era greşit. Nu folosea la nimic să fie "aproape corect". În unele cazuri, aceste numere rămâneau datoare unul altuia: trebuia să împrumuţi unul sau să ţii unul, iar după aceea trebuia să îl pui înapoi pe cel pe care îl împrumutaseşi. Aceste complicaţii aruncau o umbră permanentă asupra vieţii mele zilnice. Mă sustrăgeau de la toate lucrurile interesante pe care voiam să le fac în camera mea sau în grădină. Făceau incursiuni tot mai numeroase în timpul meu liber. Abia dacă mai aveam timp să fac ce doream. Deveniseră o pacoste şi un necaz permanent. Şi acest lucru era şi mai cumplit când coboram într-o mlaştină mohorâtă numită "adunări". Acestea parcă nu aveau limite. Când se termina o adunare, apărea alta. Abia reuşeam să dau de capătul unei anumite categorii de calamităţi, că se năpusteau peste mine altele, şi mai îmbârligate.

Mama mea nu lua parte la aceste torturi, dar îmi dădea de înţeles că le aprobă şi lua aproape întotdeauna partea guvernantei. Mi-o amintesc pe mama în Irlanda, într-un costum de călărie care îi vine ca turnat şi, adesea, stropit frumos cu noroi. Ea şi tata vânau mereu, călare pe caii lor mari; şi uneori treceam printr-o spaimă cumplită când unul sau altul dintre ei nu se întorcea mult timp după ora la care erau aşteptaţi.

Mama mi se părea întotdeauna o prinţesă din basme: o fiinţă radioasă, posesoarea unor bogăţii şi puteri fără limită. Lordul D'Abernon a descris-o aşa cum arăta în zilele acelea, în Irlanda, în vorbe pentru care îi sunt recunoscător.

Mama a făcut aceeaşi impresie strălucitoare şi asupra ochiului meu de copil. Pentru mine era sclipitoare ca Luceafărul de seară. O iubeam nespus de mult ‒ dar de la distanţă. Confidenta mea era dădaca. Doamna Everest avea grijă de mine şi îmi îndeplinea toate dorinţele. În faţa ei îmi destăinuiam multele necazuri, şi atunci, şi în anii de şcoală. Înainte să lucreze pentru noi, crescuse timp de 12 ani o fetiţă pe nume Ella, fiica unui preot din Cumberland. Deşi n-am văzut-o niciodată, "micuţa Ella" a devenit un personaj din prima mea copilărie. Ştiam totul despre ea: ce îi plăcea să mănânce, cum îşi spunea rugăciunile, ce făcea când nu era cuminte şi ce făcea când era cuminte. Aveam în minte o imagine foarte vie a casei ei din nordul ţării. Am fost învăţat întotdeauna să iubesc comitatul Kent. Doamna Everest îl numea "grădina Angliei". Doamna Everest se născuse în Chatham şi era nemaipomenit de mândră de comitatul Kent. Niciun comitat nu se putea compara cu Kentul, după cum nicio altă ţară nu se putea compara cu Anglia. Irlanda, de pildă, nu era nici pe departe la fel de bună. Cât despre Franţa, doamna Everest ‒ care mă plimbase cândva, cu premergătorul, pe ceea ce numea ea "Shams Elizzie" ‒ nu avea o părere prea grozavă. Kentul era ţinutul ales. Capitala lui era Maidstone şi peste tot în jurul oraşului Maidstone creşteau căpşuni, cireşi, zmeură şi pruni. Încântător! Dintotdeauna am vrut să locuiesc în Kent.

Am vizitat din nou "micul conac" în iarna anului 1900, când am susţinut conferinţe despre Războiul Burilor, la Dublin. Mi-o aminteam foarte bine ca pe o clădire lungă, albă, cu obloane verzi şi verande, cu o pajişte mare cât Trafalgar Square şi înconjurată în întregime de păduri. Credeam că trebuie să fie la cel puţin o milă depărtare de reşedinţa Viceregală. Când am revăzut-o, am fost uimit să constat că pajiştea nu are decât 55 de iarzi în lăţime, că pădurile sunt ceva mai mult decât nişte tufişuri şi că dura doar un minut să ajungi călare de la Reşedinţa Viceregală până unde eram cazat eu.

Următoarea mea amintire clară este Ventnor. Îmi plăcea la Ventnor. Doamna Everest avea o soră care locuia acolo. Soţul ei fusese aproape 30 de ani gardian de închisoare. Şi atunci, şi în anii care au urmat, mă lua în plimbări lungi în Downs, prin Landslip. Îmi povestea o mulţime de întâmplări despre răzmeriţele din închisoare şi despre cum fusese atacat şi rănit de mai multe ori de către deţinuţi. Când am fost prima dată la Ventnor, tocmai eram în război cu zuluşii. Ziarele publicau poze cu zuluşii. Erau negri, în pielea goală şi aveau suliţe numite assegais, cu care trăgeau foarte abil. Omorau mulţi dintre soldaţii noştri, dar, judecând după fotografii, nici pe departe atât de mulţi pe cât ucideau soldaţii noştri dintre ei. Eram foarte supărat pe zuluşi şi mă bucuram să aud că sunt ucişi; la fel şi prietenul meu, bătrânul gardian de închisoare. După un timp, se pare că fuseseră ucişi cu toţii, deoarece războiul s-a încheiat şi în ziare nu au mai apărut fotografii cu zuluşii şi nimeni nu şi-a mai bătut capul cu ei.

Într-o zi, în timp ce ne plimbam pe stâncile din apropiere de Ventnor, am văzut o corabie splendidă, cu toate pânzele întinse, trecând pe lângă ţărm, la numai o milă depărtare.
- Este o corabie cu soldaţi, a spus el. Aduce oamenii acasă de la război.

Dar s-ar fi putut să fie din India, nu-mi amintesc. Apoi, dintr-odată, au apărut nori negri, a început să sufle vântul şi au căzut primele picături de ploaie ale furtunii, iar noi ne-am întors repede acasă, înainte să ne surprindă ploaia şi să ne ude până la piele. Data următoare când am mers la stâncile acelea, nu mai era niciun vas splendid, cu toate pânzele sus, dar mi s-au arătat trei catarge negre, ieşind rigide din apă. Era Eurydice. Se răsturnase în furtună şi se scufundase cu trei sute de soldaţi la bord. Scufundătorii au plonjat să caute cadavrele. Mi s-a spus ‒ şi cred că asta m-a marcat profund ‒ că unii dintre scufundători leşinaseră de groază văzând că peştii mâncau trupurile sărmanilor soldaţi care se înecaseră tocmai când se întorceau acasă, după ce trudiseră din greu şi înfruntaseră pericolele, luptând cu sălbaticii. Mi se pare că am văzut câteva dintre aceste cadavre remorcate foarte încet de bărci, într-o zi însorită. Mulţi oameni priveau de pe stânci şi ne-am scos cu toţi pălăriile, în semn de tristeţe.

Cam în acelaşi timp s-a petrecut şi "Dezastrul de la podul Tay". Un pod întreg se prăbuşise în timpul unei furtuni, exact când un tren îl traversa, şi toţi pasagerii se înecaseră. Presupun că nu putuseră ieşi la timp pe ferestrele vagoanelor. Este foarte greu să deschizi ferestrele acelea, trebuie să tragi în sus de o curea lungă, înainte să o poţi lăsa în jos. Nu e de mirare că s-au înecat cu toţii. Toţi ai mei erau foarte furioşi din cauză că guvernul îngăduise să se prăbuşească un pod ca acela. Mi se părea că fusese foarte neglijent şi nu mă miram că toţi spuneau că vor vota împotriva guvernului, pentru că fusese atât de leneş şi de neglijent şi îngăduise să se întâmple un lucru atât de şocant.

În 1880, cu toţii am fost daţi afară din posturile noastre de către domnul Gladstone. Era un om foarte periculos, care aţâţa oamenii ca să voteze împotriva conservatorilor şi l-a dat afară pe bunicul meu din postul său de Lord-Lieutenant al Irlandei. Bunicului îi plăcea mult mai puţin acest loc decât fostul lui post de Lord Preşedinte al Consiliului, pe care îl deţinuse în guvernul precedent, al lordului Beaconsfied. Cât a fost Lord-Lieutenant, fusese nevoit să-şi cheltuiască toţi banii ca să dea petreceri şi să-i amuze pe irlandezii din Dublin. Iar bunica fusese şi ea nevoită să contribuie cu o sumă mare pentru "Fondul Foametei". Oricum, am rămas cu impresia că irlandezii sunt nişte oameni foarte nerecunoscători: nu au mulţumit pentru petreceri, nici pentru "Fondul Foametei". Ducele ar fi preferat să stea în Anglia, unde putea locui în propria casă, la Blenheim şi ar fi participat în mod regulat la şedinţele Cabinetului. Dar a făcut întotdeauna ce i-a spus lordul Beaconsfield. Lordul Beaconsfield era marele duşman al domnului Gladstone şi toată lumea îl numea "Ameţitul". Dar de data asta "Ameţitul" fusese învins definitiv de domnul Gladstone, aşa că am aterizat cu toţii în opoziţie, iar ţara a început să se ruineze rapid. Toate lumea spunea că "se duce de râpă". Şi atunci, colac peste pupăză, lordul Beaconsfield s-a îmbolnăvit foarte grav. A avut o boală lungă şi, cum era foarte bătrân, aceasta l-a omorât. Urmăream boala lui zi de zi, cu mare nelinişte, deoarece toată lumea spunea că va fi o mare pierdere pentru ţară şi că nimeni altcineva nu îl va putea împiedica pe domnul Gladstone să-şi facă mendrele cu noi toţi. Am fost tot timpul sigur că lordul Beaconsfield o să moară şi, în cele din urmă, a venit ziua când toţi oamenii pe care îi vedeam aveau chipuri triste pentru că, aşa cum spuneau ei, marele şi strălucitul om de stat, care iubea ţara noastră şi care îi sfidase pe ruşi, murise de inimă rea din cauza ingratitudinii cu care fusese tratat de radicali.

Am descris deja apariţia înfricoşătoare a "Guvernantei" în viaţa mea. Dar de data asta mă ameninţa un pericol mult mai mare. Urma să merg la şcoală. Aveam şapte ani şi eram ceea ce oamenii mari numeau cu multă dezinvoltură un "copil dificil". Se pare că urma să plec de acasă pentru mai multe săptămâni la rând, pentru a face lecţii alături de profesori. Semestrul începuse deja, dar trebuia oricum să stau acolo şapte săptămâni înainte să mă întorc acasă, de Crăciun. Deşi multe dintre cele ce auzisem despre şcoală îmi creaseră o impresie net neplăcută, o impresie - aş putea adăuga - întru totul confirmată ulterior de experienţa reală, eram totuşi emoţionat şi agitat de această mare schimbare din viaţa mea. Mă gândeam că, în pofida lecţiilor, va fi amuzant să locuiesc cu atâţia alţi băieţi, că ne vom împrieteni şi că vom avea aventuri grozave. Şi mi se mai spusese că "anii de şcoală sunt cei mai fericiţi din viaţa omului". Mai mulţi adulţi adăugaseră că, pe vremea tinereţii lor, şcolile erau foarte severe; te intimidau, nu-ţi dădeau suficient de mâncare, elevii erau nevoiţi să "spargă gheaţa în oală" în fiecare dimineaţă (ceva ce n-am văzut niciodată în viaţa mea). Dar totul se schimbase. Pretindeau că viaţa la şcoală devenise o lungă desfătare. Tuturor băieţilor le plăcea. Câţiva dintre verişorii mei, ceva mai mari decât mine, erau foarte necăjiţi ‒ aşa mi se spunea ‒ când trebuiau să vină acasă, în vacanţă. Când i-am întrebat, verişorii nu mi-au confirmat acest lucru şi s-au mulţumit să rânjească. Oricum, eram absolut neputincios. Legături irezistibile mă purtau repede înainte. Nu am fost consultat în legătură cu plecarea de acasă şi nici cu privire la intrarea mea în lume.

A fost foarte interesant să cumpărăm toate lucrurile pe care trebuia să le ai ca să mergi la şcoală. Pe listă erau nu mai puţin de 14 perechi de şosete. Doamna Everest considera că era cu totul exagerat. A spus că, dacă avem grijă, cu 10 perechi mă voi descurca foarte bine. Dar, oricum, era un lucru bun să ai câteva perechi de rezervă, căci în felul acesta puteai fi sigur că eviţi marile pericole legate de "a sta cu picioarele ude".

Ziua fatală a sosit. Mama m-a dus la gară, într-o o trăsură frumoasă. Mi-a dat trei jumătăţi de coroană, pe care le-am scăpat pe jos, şi a trebuit să scormonim în paie ca să le găsim. Abia am prins trenul. Dacă l-am fi pierdut, ar fi fost sfârşitul lumii. Oricum, nu l-am pierdut, aşa că sfârşitul lumii a fost evitat.

Şcoala pe care o aleseseră părinţii mei pentru educaţia mea era una dintre cele mai moderne şi mai scumpe din ţară. Era organizată după modelul colegiului Eton şi se dorea a fi o şcoală pregătitoare pentru acea Şcoală Publică aflată mai presus de toate celelalte. Se presupunea că era ultimul răcnet în materie de şcoli. Numai 10 băieţi în fiecare clasă; lumină electrică (pe atunci, un miracol); bazin de înot; terenuri spaţioase de fotbal şi de cricket; două sau trei delicatese şcolare - sau "expediţii", aşa cum erau numite - în fiecare semestru; toţi profesorii aveau studii superioare, purtau robe şi tocă; capelă proprie; geamantanele de nuiele interzise; totul furnizat de autorităţi. Era o după-amiază întunecoasă de noiembrie când am ajuns la această instituţie. Am luat ceaiul cu directorul, cu care mama a conversat cât se poate de dezinvolt. Eu eram obsedat de teama de a nu-mi vărsa ceaşca, ceea ce ar fi însemnat "să o încep cu stângul". Eram şi cât se poate de nefericit la gândul că voi fi lăsat singur, printre străini, în locul acela mare, fioros, cumplit. La urma urmelor, nu aveam decât şapte ani şi fusesem atât de fericit în camera mea, cu toate jucăriile mele! Aveam jucării minunate: o locomotivă cu aburi adevărată, o lanternă magică, o colecţie de aproape o mie de soldăţei. Şi acum urma să am parte numai de lecţii. Şapte sau opt ore de lecţii în fiecare zi, în afară de sărbători, iar pe deasupra şi fotbal, şi cricket.

Când s-au stins ultimele zgomote ale roţilor trăsurii mamei mele, directorul m-a invitat să-i predau toţi banii pe care îi aveam în posesia mea. Am scos cele trei jumătăţi de coroană, care au fost înregistrate conştiincios într-un registru, şi mi s-a spus că, din când în când, în şcoală avea să fie un "magazin" cu tot felul de lucruri şi că voi putea să-mi aleg tot ce doresc, în limita sumei de şapte lire şi şase pence. Apoi am părăsit biroul directorului şi partea privată, mai confortabilă, a clădirii şi am pătruns în apartamentele mai mohorâte, rezervate pentru instruirea şi cazarea elevilor. Am fost dus într-o sală de clasă şi mi s-a spus să mă aşez într-o bancă. Toţi ceilalţi băieţi erau afară. Eram singur cu dirigintele clasei. Acesta a scos o carte subţire, cu coperte cafeniu-verzui, plină de cuvinte scrise cu litere de fonturi diferite.
- Ai mai învăţat latina până acum? a întrebat el.
- Nu, domnule.
- Acesta este o gramatică latină.

A deschis-o la o pagină foarte uzată.
- Trebuie să înveţi asta, a spus profesorul şi a arătat mai multe cuvinte aşezate într-un tabel. Mă întorc peste o jumătate de oră, să văd ce ştii.

Şi iată-mă, aşadar, într-o seară posomorâtă, cu o durere de cap cumplită, aşezat în faţa declinării I.

Ce naiba însemna asta? Ce sens putea să aibă? Mi se părea o aiureală totală. Totuşi un lucru puteam să-l fac întotdeauna: să învăţ pe dinafară. Şi aşa am şi făcut, atât cât îmi permitea suferinţa mea personală: m-am apucat să memorez textul ce-mi fusese repartizat şi care avea aspectul unui acrostih.

Mensa - masă
Mensa - O, masă!
Mensam - masă
Mensae - a mesei
Mensae - spre sau de la masă
Mensa - lângă, cu sau de la masă

Profesorul s-a întors la ora convenită.
- Ai învăţat? m-a întrebat el.
- Cred că le pot spune, domnule, am răspuns eu şi am turuit totul.

Părea aşa de mulţumit, încât am căpătat curaj şi am pus o întrebare.
- Ce înseamnă aceasta, domnule?
- Înseamnă ceea ce se aude. Mensa, masă. Mensa este un substantiv de declinarea I. Există cinci declinări. Ai învăţat singularul declinării I.
- Dar, am repetat eu, ce înseamnă?
- Mensa înseamnă masă, a răspuns profesorul.
- Dar de ce mensa mai înseamnă şi "O, masă!"? am întrebat. Şi ce înseamnă "O, masă!"?
- "O, masă!" este cazul vocativ, a răspuns el.
- Dar de ce "O, masă!"? am insistat eu, îndemnat de o curiozitate sinceră.
- Aşa se spune când te adresezi unei mese, atunci când invoci o masă.

Şi, văzând că nu eram deloc lămurit, a continuat:
- Se foloseşte atunci când vorbeşti cu o masă.
- Dar nu vorbesc niciodată cu o masă, am spus eu, sincer uluit.
- Dacă eşti impertinent, vei fi pedepsit - şi, dă-mi voie să-ţi spun, vei fi pedepsit sever, a fost replica lui de încheiere.

Şi aşa am făcut cunoştinţă pentru prima dată cu limbile clasice, de la care mi s-a spus că mulţi dintre oamenii noştri cei mai inteligenţi au avut parte de multă mângâiere şi de multe foloase.

Observaţiile dirigintelui despre pedeapsă nu erau câtuşi de puţin nişte vorbe în vânt la Şcoala St. James. În conformitate cu modelul Eton, biciuitul cu nuiaua de mesteacăn era la loc de cinste în programă. Dar sunt sigur că niciun băiat de la Eton şi, în mod cert, nici un băiat de la Harrow de atunci nu a fost biciuit cu mai multă cruzime decât obişnuia directorul să îi biciuiască pe băieţeii aflaţi în grija şi în puterea lui. Pedepsele erau mai severe decât orice ar fi fost tolerat în oricare dintre şcolile de corecţie ale Ministerului de Interne. Lecturile mele de mai târziu mi-au oferit mai multe explicaţii posibile ale temperamentului directorului. De două sau de trei ori pe lună, toată şcoala era mânată în bibliotecă şi unul sau mai mulţi delincvenţi erau târâţi cu forţa într-un apartament de alături, de către doi băieţi mai mari, şi biciuiţi acolo până sângerau din belşug, în timp ce ceilalţi şedeau tremurând şi le ascultau urletele. Această formă de corecţie era puternic susţinută de frecventele slujbe religioase oficiate cu multă pompă, în capelă. Doamna Everest era foarte pornită împotriva papei. Dacă s-ar afla adevărul, spunea ea, s-ar vedea că el îi sprijină pe fenieni. Personal, doamna Everest era în favoarea unei biserici modeste, îi displăceau ornamentele şi ritualurile şi, în general, avea o opinie extrem de nefavorabilă despre Pontiful Suprem, ceea ce îmi crease şi mie o prejudecată puternică împotriva acestui personaj şi a tuturor practicilor religioase asociate cu el. De aceea, nu am avut parte de prea multă mângâiere din partea laturii spirituale a educaţiei mele din acea perioadă. Pe de altă parte, am simţit din plin forţa braţului ei secular.

Cum mai uram acea şcoală şi ce viaţă de spaimă am trăit acolo, timp de peste doi ani! Am făcut progrese foarte mici la învăţătură şi niciun progres la sporturi. Număram zilele şi orele până la sfârşitul fiecărui semestru, când puteam să mă întorc acasă din această sclavie detestată şi să-mi aşez soldaţii în line de bătaie, pe podeaua camerei mele. Cea mai mare plăcere a mea în zilele acelea era să citesc. Aveam nouă ani şi jumătate când tata mi-a dat Insula comorii şi îmi amintesc încântarea cu care am devorat-o. Profesorii mei mă considerau înapoiat şi precoce în acelaşi timp: citeam cărţi care îmi depăşeau vârsta, dar eram în coada clasei. Se simţeau jigniţi. Aveau la dispoziţie ample resurse de coerciţie, dar eu eram încăpăţânat. Nu voiam sau nu puteam să învăţ ceva ce nu îmi incita raţiunea, imaginaţia sau interesul. În toţi cei 12 ani de şcoală, nimeni nu a reuşit vreodată să mă facă să scriu un singur vers în latină şi să învăţ altceva în greacă în afară de alfabet. Nu mă scuz deloc pentru această neglijare prostească a oportunităţilor procurate cu atâta cheltuială de părinţii mei şi spre care profesorii mei mă forţau să îmi îndrept atenţia. Poate că, dacă lumea antică mi-ar fi fost prezentată prin istoria şi obiceiurile ei, nu prin gramatică şi sintaxă, aş fi avut rezultate mai bune.

La şcoala St. James sănătatea mea s-a înrăutăţit şi, în cele din urmă, după o boală gravă, părinţii m-au luat de acolo. Medicul nostru de familie, vestitul Robson Roose, lucra pe atunci la Brighton. Şi cum se presupunea că eram foarte fragil, s-a considerat de dorit să fiu în îngrijirea lui permanentă. Aşadar, în 1883 am fost transferat la o şcoală din Brighton, ţinută de două doamne. Era o şcoală mai mică decât cea pe care o părăsisem, mai ieftină şi mai puţin pretenţioasă. Dar acolo era o atmosferă de blândeţe şi de simpatie care lipsise vizibil în primele mele experienţe. Am rămas acolo trei ani şi, deşi era cât pe-aci să mor în urma unui atac de dublă pneumonie, m-am înzdrăvenit treptat în aerul acela înviorător şi în atmosfera blândă. La această şcoală mi s-a permis să învăţ ce îmi plăcea: franceză, istorie, foarte multă poezie pe dinafară şi, mai ales, călăria şi înotul. Impresia lăsată de acei ani formează o imagine plăcută în mintea mea, într-un contrast puternic cu amintirile primilor mei ani de şcoală.

Preferinţa pentru biserica de tip modest pe care o dobândisem de la doamna Everest m-a pus într-o situaţie stânjenitoare. Mergeam adesea la slujbă la Capela Regală din Brighton. Acolo, şcoala avea băncile ei, aşezate de la nord la sud. Drept urmare, atunci când se recita Crezul, toată lumea întorcea capul spre est. Eram sigur că doamna Everest ar fi considerat că acest obicei este papistăşesc şi mi-am închipuit că este de datoria mea să mă manifest împotriva lui. Aşa că am rămas apatic, cu faţa înainte. Eram conştient de faptul că produsesem "senzaţie". Eram pregătit pentru martiriu. Cu toate acestea, când am ajuns acasă, nu s-a făcut niciun comentariu referitor la comportarea mea. Am fost aproape dezamăgit şi abia aşteptam următoarea ocazie pentru o nouă demonstraţie a credinţei mele. Dar când aceasta a apărut, elevii şcolii au fost aşezaţi în alte rânduri de bănci de la Capela Regală, dispuse cu faţa spre est, aşa că atunci când s-a rostit Crezul nimeni nu a trebuit să facă nimic. Eram derutat şi nu ştiam care este adevărata mea datorie. Mi se părea exagerat să mă întorc cu spatele spre est. Nu găseam chiar niciun fel de justificare pentru un asemenea pas. Aşa că am devenit, vrând-nevrând, un conformist pasiv.

Acele bătrâne doamne dăduseră dovadă de înţelepciune şi ingeniozitate, tratând cu atâta blândeţe scrupulele mele. Eforturile lor au fost răsplătite de rezultate. Nu am mai provocat niciodată probleme şi nici nu m-am mai simţit stânjenit în această privinţă. Întrucât nu fusesem nici maltratat şi nici contrazis, am cedat de bunăvoie în faţa unei toleranţe şi ortodoxii cu vederi largi.