5.
Marţi, 24 noiembrie 1913, între Neuenburg şi Ödenburg (Sopron)
Prima etapă a călătoriei mele, circa cinci mile poştale, am parcurs-o cu o birjă fiindcă, dintr-o ciudăţenie administrativă a autorităţilor, Neuenburgul nu avea gară. M-am trezit cu noaptea în cap ca să ajung la timp în staţia din Egelsdorf, unde aveam să mă urc în trenul care mergea spre Pressburg. În timp ce vehiculul tras de doi trăpaşi se hurduca pe pietrele drumului, iar umbra măgurii Festenberg se pierdea în ceaţă, m-a năpădit nostalgia. Nu ştiam cînd aveam să mă întorc la clinica din Mariagrün, în care petrecusem patru ani prolifici din viaţă şi unde, în ciuda acceselor dictatoriale ale lui von Halsrigg, muncisem cu spor şi abnegaţie. Duceam cu mine o sumedenie de însemnări asupra cazurilor clinice pe care le cercetasem şi pe care intenţionam să le public într-o bună zi.
Halta din Egelsdorf, asemenea altor staţii de pe cuprinsul dublei monarhii, era o clădire scundă din cărămidă gălbuie, cu acoperişul în două pante, pătată de fumul miilor de locomotive. Peste tot se vedea însă rigoarea şi eficienţa celor care se îngrijeau de funcţionarea trenurilor, peronul şi rambleul era aşternute cu prundiş, şinele şi traversele luceau de curăţenie, iar gardul şi stîlpii de iluminat fuseseră proaspăt văruiţi. Chiar dacă nu erai un fervent admirator al ordinii guvernamentale şi al maiestăţii sale imperiale, trebuia să recunoşti că instituţia căilor ferate funcţiona eficient.
În timp ce aşteptam trenul, am zărit o pasăre mică, cu penajul viu colorat, cocoţată pe un cablu de transmisiune. Ţopăia fericită şi ciripea de zor pînă cînd unul dintre lucrătorii care gresau macazul a azvîrlit o piatră şi a doborît-o. Gestul acela insensibil mi s-a părut de o cruzime inutilă, aberantă, mai ales că tovarăşii săi îl gratulară ca pe un campion de tir pentru iscusinţa dovedită.
Cînd trenul, un lung şir de vagoane vopsite în albastru şi verde pal, a sosit în gară mi-am înşfăcat bagajul, fără să mai aştept ajutorul unui hamal, şi am urcat. Un conductor cărunt, îmbrăcat într-o uniformă neagră, cu trese şi petliţe galbene mi-a luat biletul şi m-a condus la locul meu. În compartiment am dat peste un tînăr zvelt, cu plete castanii şi cu obrazul oval, îmbrăcat într-o redingotă strîmtă din catifea vişinie parcă anume croită să-i pună în valoare silueta. În timp ce trenul se urnea pufăind, învăluit într-un nor de aburi alburii, duhnind a cărbune, l-am examinat cu atenţie. Avea un chip armonios, de o frumuseţe rafaelică şi un farmec care te cucerea deîndată. Mi-a spus că se numea Aldo Alborin, era pictor şi călătorea la Krakow, unde spera să obţină comanda unei fresce religioase. Mi-am spus şi eu numele şi profesia, apoi, descoperindu-ne pasiuni comune am discutat pe îndelete despre pictură. Aldo îl admira cu entuziasm pe Gustav Klimt, liderul curentului Art Nouveau vienez, ale cărei opere le văzuse la Imendorf.
- Ah, cît mi-aş dori să am măcar jumătate din harul lui. Îndemînarea cu care îmbină elementele simboliste, moderne, cu cele inspirate de tehnicile frescelor egiptene şi bizantine este nemaipomenită!
Mi-am exprimat unele rezerve legate de acest stil, dar el a continuat cu fervoare:
- Ooo, da ştiu, buna societate îl condamnă pentru comportamentul său, pentru nenumăratele amante şi cei patrusprezece copii ilegitimi şi consideră că picturile sale sunt pornografice, dar vă spun, omul este un geniu al picturii, asemenea lui da Vinci, Tizian şi El Greco!
- Mda, am mormăit, este greu să fii obiectiv judecînd opera, nu omul care a creat-o!
O vreme am urmărit în tăcere pe fereastra compartimentului peisajul ce se derula în goaana trenului: dealurile abrupte şi rîpele cu lut roşiatic, copacii cu frunzele arse de brumă înşirîndu-se de-a lungul şinelor şi cerul cenuşiu cu norii atinşi de delicate tuşe violacee. Mi-ar fi plăcut să le pictez pe toate, în buna tradiţie a şcolii de la Barbizon, dar şevaletul meu rămăsese la Mariagrün. Brusc, pe chipul lui Aldo s-a citit o adîncă suferinţă sufletească, iar frumoasele lui trăsături s-a crispat de durere în timp ce exclama:
- Ce noroc pe mine să dau în acest tren de un medic! Numai un om sensibil, onest şi cu competenţa dumneavoastră medicală, poate să-mi înţeleagă necazurile!
- Ce fel de necazuri poate să aibă un tînăr ca tine?
A început să-şi frămînte mîinile frumos modelate, cu degete lungi dar puternice, iar pielea mată a obrajilor i s-a împurpurat.
- Pot să vă povestesc păţaniile mele, chiar dacă de-abia ne-am cunoscut?
Nu era un fapt neobişnuit pentru mine, toţi neurastenicii au deplină încredere şi mi se confesează cu sinceritate, tocmai fiindcă sunt un străin pentru ei. Nu mi-am scot carneţelul cu notiţe, aşa cum procedez de obicei, dar i-am spus cu blîndeţe:
- Sunt gata să te ascult, aşa cum aş face-o în cabinetul unei clinici... şi-apoi avem timp destul pînă ajungem la destinaţie!
- E prima oară cînd povestesc cuiva necazurile mele... şi trebuie să vă mărturisesc că m-am urcat în acest tren plecînd în grabă din ţară, din pricina geloziei... şi nu e vorba de gelozia unei femei, ci a unui bărbat tînăr, bogat şi de familie bună, al cărui nume aş prefera să-l trec sub tăcere.
I-am zîmbit încurajîndu-l să continue:
- Tot ceea ce îmi vei spune va rămîne între pereţii acestui compartiment!
A zîmbit, însă ochii lui mari şi căprui au rămas înnouraţi de tristeţe, şi-a început să povestească:
- Ar trebui să încep cu copilăria... M-am născut în Bolzano, la poalele Dolomiţilor. Taică-meu era zidar şi cîştiga bine practicînd această meserie. Se specializase în stucatură şi imitarea cu succes a reliefurilor antice, ba chiar inventase un procedeu prin care amesteca praf de marmură în pasta de gips, dar tot ce agonisea se ducea pe chefuri cu tovarăşii de breaslă. Maică-mea, săraca, se ocupa de gospodărie şi, ca să mai rotunjească veniturile familiei, spăla cu ziua în casele celor avuţi. Ca să-şi poată vedea nestingherită de treabă ne lăsa, pe mine şi pe o soră aflată încă în leagăn, în grija unei fete din vecini, Maurizia pe numele ei, cu şase ani mai mare decît mine. Mie îmi plăcea compania ei, fiindcă era mereu veselă şi plină de viaţă şi-şi aducea păpuşile ei lăsîndu-mă să mă joc cu ele ore întregi. Într-o zi, pe cînd dezbrăcam de straie una din păpuşi, cercetînd cum era plăsmuită, Maurizia a început să rîdă. "Aldo, a zis ea, tu habar nu ai cum sunt făcute fetele, vino lîngă mine, să-ţi arăt!" Naiv şi curios ca orice copil, cred că aveam cel mult zece ani, m-am apropiat. Atunci, ea şi-a ridicat rochia, mi-a luat mîna şi mi-a împins-o între coapsele ei. Fireşte că m-am speriat îngrozitor, dar ea nu s-a oprit aici, m-a silit să o mîngîi şi să o pătrund cu degetele pînă cînd a ţipat de plăcere. Ruşinat şi scîrbit de cele întîmplate am fugit să mă ascund într-un cotlon din care n-am ieşit decît după plecarea ei. A doua zi, însă, Maurizia a luat-o de la capăt. Mi-aducea bomboane, mă dezmierda, apoi mă prindea între coapsele ei şi mă silea să o satisfac. Nu am îndrăznit să-i povestesc nimic din cele întîmplate maică-mi şi destrăbălarea noastră a continuat aşa, vreo trei luni. Într-o zi, în timp ce mă mîngîia, fata a observat că mădularul meu se întărise, eram chiar şi eu mirat de această noutate, şi a început să mă masturbeze. Nenorocirea a făcut ca tocmai atunci să intre taică-meu în odaie şi să dea cu ochii de noi. Era ameţit de băutură dar nu într-atîta de beat încît să nu-şi dea seama ce făceam. Şi-a scos cureaua pantalonilor şi a început să mă lovească din toate puterile pînă cînd am leşinat de durere. Mai tîrziu am aflat că Maurizia era o tîrîtură, făcea asta cu toţi băieţii, ba chiar lumea zicea că s-ar fi culcat pentru doi-trei florini cu bărbaţi în toată firea. Probabil că se culcase şi cu taică-meu, care nu era uşă de biserică, mai ales cînd rachiul îi lua minţile. Cînd s-a întors maică-mea de la muncă, i-a povestit toată întîmplarea.
"Pe destrăbălatul ăsta ar trebui să-l scopim, a răcnit el, c-altfel ne face de rîsul lumii. Să-şi cîştige pîinea ca un castrato cîntînd prin teatre, spre desfătarea celor bogaţi!"
Ameninţarea aceasta m-a înspăimîntat îngrozitor, fiindcă părea atît de hotărît să o ducă la îndeplinire, încît am decis să fug de acasă. N-am ajuns prea departe fiindcă m-a văzut un cunoscut şi l-a anunţat pe taică-miu. După ce m-a bătut zdravăn, cu o scîndură pe care o folosea la tencuit, m-a închis în podul casei, unde am zăcut trei zile, fără pîine şi fără apă.
Aldo a oftat adînc şi-atunci, profitînd de această pauză, l-am întrebat:
- În timp ce fata aceea te masturba ai simţit dezgust sau plăcere?
S-a scărpinat cu delicateţe, folosind vîrful degetului mic, în chică:
- Fireşte că am simţit o oarecare plăcere, dar eram atît de înfricoşat de ameninţările lui taică-meu încît multă vreme am crezut că este ceva nefiresc, aproape un blestem. Cînd bătrînul a murit, căzînd de la înălţime de pe o schelă, am plecat definitiv de acasă. Aveam patrusprezece ani şi am muncit o vreme într-o ţesătorie din Bergamo. Era o muncă istovitoare şi mai toate lucrătoarele erau femei tinere, ceea ce mă îngrozea, fiindcă eram mereu ţinta glumelor lor obscene. Una dintre ele, o văduvă neruşinată şi cicălitoare m-a îmbiat să mă culc cu ea.
Am socotit că este momentul să-l întrerup din nou:
- Îmi imaginez că ai refuzat!
- Ooo, nu... am acceptat din curiozitate şi am urmat-o, seara, după muncă, în magherniţa unde locuia cu altele, asemenea ei. Acolo, într-un aşternut slinos şi mirosind a parfum ieftin am încercat din răsputeri să-i împlinesc poftele, dar n-am simţit nicio plăcere fizică, amintirea Mauriziei şi a bătăilor încasate nu se stinsese.
Într-o zi m-am apucat pe furiş să desenez nişte ghirlande de trandafiri pe o bucată de hîrtie. Patronul m-a surprins şi, în loc să mă dea afară fiindcă îmi pierdeam vremea cu fleacuri în loc să muncesc, m-a pus să reproduc florile acelea pe un şablon din carton, folosit la imprimerie. În scurt timp am început să cîştig mulţi bani din desenarea modelelor de ţesături şi nu i-am risipit, ca alţi tineri de vîrsta mea, pe băutură sau frecventînd lupanarele din oraş. Mi-am plătit nişte cursuri de desen, fiindcă eram dornic să ajung cît mai iscusit în meseria mea. Ziua imprimam în ţesătorie modele tot mai complicate, iat seara învăţam să desenez sub supravegherea unui artist bătrîn. Cel care ne instruia a observat că am talent şi m-a îndemnat să lucrez din răsputeri, sfătuindu-mă să vizitez muzeele şi bisericile, locuri în care arta vechilor maeştri poate fi studiată în tihnă.
În atelierul de pictură m-am împrietenit cu Reno, un băiat din Emilia, timid, mărunţel şi destul de înspăimîntat şi el de femei. Încet-încet, am trecut de la confesiuni la mîngîieri şi într-o seară, după ce am ieşit de la şcoală, am cumpărat o sticlă de Chianti şi ne-am culcat împreună. A fost prima oară în viaţa mea cînd am avut parte de o noapte de dragoste adevărată şi trebuie să recunosc că acea aventură mi-a deschis ochii şi m-a făcut să înţeleg că sunt diferit de alţi tineri de vîrsta mea.
Cazul lui Aldo merita cercetat cu atenţie dar n-am mai apucat să aflu amănunte. Frînele locomotivei au scrîşnit lung, un zgomot acut care îţi zgîria timpanele pînă-n creier, iar trenul s-a oprit învăluit într-un nor des şi opac de fum. Ajunsesem în gara din Ödenburg (Sopron), la jumătatea distanţei pe care o aveam de străbătut pînă la graniţa imperiului. Uşa compartimentului s-a deschis şi conductorul a făcut loc unui bărbat în puterea vîrstei, robust, cu faţa pătrată şi sanguinică, îmbrăcat în straie negre, preoţeşti.
(va urma)