Porecla

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Jhumpa Lahiri s-a născut la Londra în 1967, numele său real fiind Nilanjana Sudeshna. Şi-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. Crescută în America printre cărţi, de un tată bibliotecar şi de o mamă care a dorit să-şi educe copiii în spiritul identităţii lor indiene, şi-a descoperit încă de mică moştenirea culturală bengaleză. În anul 1989 a absolvit Barnard College, specializându-se în literatură engleză, după care şi-a aprofundat studiile la mai multe universităţi, obţinând titlul de doctor cu o teză despre Renaştere. În anul 2001 s-a căsătorit cu Alberto Vourvoulias-Bush, coordonator al ediţiei din America Latină a revistei TIME. Au doi copii, pe care i-au crescut în Brooklyn, înainte de a se muta la Roma.

Interpreter of Maladies, volumul de proză scurtă cu care a debutat, atrăgând imediat atenţia lumii literare, a câştigat Premiul PEN/ Hemingway Award (Best Fiction Debut of the Year). Un an mai târziu, tinerei scriitoare i-a revenit Premiul Pulitzer pentru ficţiune şi premiul pentru debut al revistei The New Yorker pentru aceeaşi carte. În 2003, a publicat romanul The Namesake / Porecla, care a fost bestseller New York Times, fiind şi ecranizat în 2006. A urmat în 2008 volumul de povestiri Unaccustomed Earth, recompensat cu Frank O'Connor International Short Story Award. Distanţa dintre noi (The Lowland, 2012) este cea mai recentă carte a sa, publicată în 2012 şi nominalizată la Premiul Man Booker şi la National Book Award for Fiction. În acelaşi an, scriitoarea a devenit membră a American Academy of Arts and Letters. Preşedintele SUA Barack Obama a desemnat-o membră a comisiei sale pentru artă şi umanioare.

Explorând conflictele între civilizaţii şi generaţii, angoasele omului contemporan, rupt între identităţile din care este alcătuit, precum şi efectele globalizării, proză semnată de Jhumpa Lahiri se axează pe viaţa în exil, pe traumă, inadaptare şi alienare, cercetând cu fineţe vieţile frânte ale unor personaje aflate în căutarea fericirii, care nu este niciodată acasă. Scriitoarea a ţinut cursuri de creative writing la Boston University şi Princeton University, precum şi la alte instituţii. Lăsând în urmă Calcutta, cuplul Ganguli porneşte spre America, unde începe o altă viaţă. Numele, sensurile şi identităţile se schimbă şi, odată cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare fineţe se ţese saga unei familii care, departe de casă, caută să ajungă acasă.

Pătrunzând în cele mai ascunse ţinuturi sufleteşti, descoperind teritorii gingaşe, Porecla spune mai multe poveşti, dezvăluie mai multe generaţii, traume şi căutări, într-o lume dominată de fragilitate.

"Jhumpa Lahiri are un talent - magic, şiret, cumulativ - pentru care majoritatea scriitorilor ar ucide. Uitaţi-vă cu lupa la oricare propoziţie, şi nu veţi vedea nimic ieşit din comun. Dar faceţi un pas înapoi, priviţi întregul şi o să rămâneţi fără cuvinte." (The Guardian)


Într-o seară lipicioasă de august, cu două săptămâni înainte de data la care se aştepta să nască, Ashima Ganguli stă în picioare în bucătăria unui apartament din Central Square şi amestecă într-un bol fulgi de orez cu alune Planters şi cu ceapă roşie tocată. Pune sare, suc de lămâie, feliuţe subţiri de ardei iute, dorindu-şi să fi avut la îndemână şi nişte ulei de muştar. Toată sarcina a mâncat acest amestec, o modestă aproximare a gustării care se vindea pe câţiva bănuţi pe trotuarele din Calcutta şi în gările din India, direct din cornete de ziar. Chiar şi acum, când abia dacă mai există un locşor în corpul ei, este unul dintre lucrurile la care pofteşte. Gustând din amestecul luat cu palma făcută căuş, se încruntă; ca de obicei, lipseşte ceva. Se uită în gol la suportul cu cârlige din spatele blatului de lucru, de care atârnă ustensilele pentru gătit, toate acoperite cu un strat subţire de grăsime. Se şterge de transpiraţie pe faţă cu capătul liber al sariului. Aşa cum stă acolo, pe linoleumul gri, cu pete, picioarele umflate o dor. Din cauza greutăţii copilului, o doare pelvisul. Deschide un dulap cu rafturi acoperite cu hârtie murdară, în pătrăţele alb cu galben, pe care intenţiona să o schimbe, şi ia altă ceapă, încruntându-se iar când trage de coaja crocantă, de culoare magenta. O căldură ciudată îi inundă abdomenul, urmată de o strângere atât de dură, încât se îndoaie din mijloc şi icneşte fără zgomot, scăpând ceapa cu o bufnitură pe podea.

Senzaţia trece, însă doar pentru a fi urmată de un spasm de durere şi mai lung. În baie, descoperă pe chiloţi o pată mare, de sânge maroniu. Îl strigă pe soţul ei, Ashoke, doctorand în inginerie electrică la MIT (Massachusetts Institute of Technology, universitate de prestigiu din SUA, specializată în tehnică - n. tr.), care învaţă în dormitor. El stă aplecat peste o placă de carton gros; marginea patului lor, două saltele gemene, alăturate sub un înveliş de material roşu cu violet, îi serveşte drept scaun. Când îl strigă, nu-i rosteşte numele. Ashima nu se gândeşte niciodată la numele lui când se gândeşte la soţul ei, deşi ştie foarte bine cum îl cheamă. I-a adoptat numele, dar din respect refuză să-i pronunţe prenumele. Este ceva ce o soţie bengaleză nu se cuvine să facă. Precum un sărut sau o mângâiere dintr-un film indian, numele soţului este ceva intim şi nerostit, care se omite cu inteligenţă. Şi astfel, în loc să-i pronunţe prenumele lui Ashoke, rosteşte întrebarea care a ajuns să îl înlocuiască şi care se traduce prin "Mă auzi?"

Când se luminează de ziuă cheamă un taxi care să îi transporte pe străzile pustii din Cambridge, până la Massachusetts Avenue şi pe lângă Harvard Yard, până la spitalul Mount Auburn. Ashima se înregistrează, răspunzând întrebărilor despre frecvenţa şi durata contracţiilor, pe măsură ce Ashoke completează formularele. O pun într-un scaun cu rotile şi o împing pe coridoarele strălucitoare, intens luminate, după ce o urcă repede într-un lift mai spaţios decât bucătăria ei. La etajul la care se află maternitatea îi dau un pat lângă fereastră, într-o cameră de la capătul holului. Îi cer să-şi scoată sariul Murshidabad din mătase şi să-şi pună un halat de bumbac, cu model floral, care-i ajunge doar până la genunchi, ceea ce o stânjeneşte oarecum. O asistentă se oferă să împacheteze sariul, însă, exasperată de cei cinci metri de material alunecos, în cele din urmă i-l îndeasă în valiza albastră, de ardezie. Obstetricianul ei, doctorul Ashley, un bărbat chipeş şi subţiratic à la Lord Mountbatten, cu un păr frumos, de culoarea nisipului, pieptănat spre ceafă, vine să examineze cât a avansat. Capul copilului este în poziţia potrivită, a început deja să coboare. I se spune că se află încă în travaliu timpuriu, cu o dilataţie de trei centimetri şi început de retragere. "Ce înseamnă dilataţie?" întreabă ea şi doctorul Ashley ridică două degete alăturate, apoi începe să le îndepărteze, explicând lucrul inimaginabil pe care corpul ei trebuie să îl facă pentru ca bebeluşul să poată ieşi. "O să dureze ceva timp", îi spune el, "câteva ore, uneori chiar şi mai mult". Ea caută faţa lui Ashoke, dar el se află în spatele draperiei pe care medicul a tras-o. "O să mă întorc", îi spune Ashoke în bengaleză şi o asistentă completează: "Nu vă faceţi griji, domnule Ganguli! Mai durează mult. De aici ne ocupăm noi."

Acum este singură, despărţită de draperii de celelalte trei femei care se află în salon. Numele uneia dintre ele, îşi dă ea seama din conversaţie, este Beverly. Pe alta o cheamă Lois. Carol se află în stânga ei. "Fir-ar al naibii, fir-ar al naibii, ăsta este iadul", o aude spunând pe una dintre ele. Şi apoi o voce de bărbat: "Te iubesc, scumpa mea". Cuvinte pe care Ashima nici nu le-a auzit, nici nu se aşteaptă să le audă de la soţul ei; ei nu sunt aşa. Este prima dată în viaţa ei când doarme singură, înconjurată de străini; toată viaţa ei a dormit fie în aceeaşi cameră cu părinţii ei, fie cu Ashoke lângă ea. Îşi doreşte să se tragă draperiile ca să poată vorbi cu femeile americane. Poate că vreuna dintre ele a mai născut, îi poate spune la ce să se aştepte. Dar şi-a dat seama că, în ciuda declaraţiilor publice de afecţiune pe care le fac, în ciuda fustelor mini şi a bikinilor, în ciuda faptului că se ţin de mână pe stradă şi stau unul peste altul pe Cambridge Common, americanii ţin la intimitatea lor. Îşi trece degetele peste toba imensă, întinsă la maximum, care a devenit partea de mijloc a corpului ei, întrebându-se unde sunt mâinile şi picioarele bebeluşului în clipa asta. Copilul nu mai este neliniştit; în ultimele zile, în afară de câteva zbateri trecătoare, nu l-a mai simţit cum loveşte cu mâna sau cu piciorul ori cum o apasă deasupra coastelor. Se întreabă dacă este singura persoană de origine indiană din spital, dar un spasm uşor al copilului îi aminteşte că, tehnic vorbind, nu este singura. Ashima se gândeşte că este ciudat ca bebeluşul ei să se nască într-un loc unde majoritatea oamenilor intră ca să sufere sau să moară. În plăcile albe din pardoseală, în panourile albe din tavan, în cearşafurile întinse strâns pe pat nu există nimic care să o facă să se simtă mai bine. În India, îşi spune ea, femeile se duc în casa părinţilor să nască, departe de soţi, socri şi îngrijitoare, retrăgându-se pentru scurt timp în stadiul copilăriei atunci când soseşte copilul.

Începe altă contracţie, mai violentă. Ţipă, înfundându-şi capul adânc în pernă. Degetele i se încleştează pe marginile reci ale patului. N-o aude nimeni, nicio asistentă nu se grăbeşte să ajungă la ea. A fost instruită să cronometreze durata contracţiilor, astfel că se uită la ceas, un dar de drum bun de la părinţii ei, care i-l strecuraseră la încheietură ultima dată când îi văzuse, în haosul şi printre lacrimile de la aeroport. Abia când ajunsese în avion, zburând prima dată în viaţă cu un BOAC VC-10, a cărui decolare zgomotoasă fusese privită de douăzeci şi şase de membri ai familiei de la balconul aeroportului Dum Dum, când străbătuse regiuni ale Indiei unde nu călcase niciodată, ba chiar mai departe, în afara Indiei, abia atunci observase ceasul în cavalcada de brăţări de nuntă de pe ambele braţe: fier, aur, coral, scoică. Acum, şi o brăţară de plastic, cu o etichetă de identificare atestând că e pacientă a spitalului în care se află. Îşi ţine ceasul întors spre interiorul încheieturii. Pe spate, sub cuvintele waterproof, antimagnetic şi shock-protected, sunt inscripţionate iniţialele ei de după căsătorie: A.G.

În ritmul pulsului ei trec secunde americane. Jumătate de minut o centură de durere îi înconjoară pântecele, radiind spre spate şi coborând spre picioare. Şi apoi, iarăşi, relaxare. Calculează pe degete ora în India. Vârful degetului mare loveşte fiecare volută a desenului cu henna de pe degete, apoi se opreşte la mijlocul celei de-a treia: la Calcutta este cu nouă ore şi jumătate mai târziu, acolo e deja seară, opt şi jumătate. În bucătăria din apartamentul părinţilor ei de pe Amherst Street, chiar în clipa asta un servitor toarnă ceaiul de seară în pahare aburind, aranjând biscuiţi pe o farfuriuţă. Mama ei, care în scurt timp va deveni bunică, stă în picioare în faţa oglinzii din camera unde se îmbracă, desfăcându-şi cu degetele părul lung până în talie, încă mai mult negru decât cenuşiu. Tatăl ei stă aplecat peste masa înclinată, cu pete de cerneală, aflată lângă fereastră, şi face schiţe, fumează şi ascultă Vocea Americii. Fratele ei mai mic, Rana, învaţă pentru un examen la fizică, stând în pat. Ea vede clar podeaua de ciment gri din camera de zi a părinţilor, îi simte fiorul rece pe talpă chiar şi în cele mai toride zile. O fotografie alb-negru, imensă, cu bunicul ei din partea tatălui, care a murit, se desluşeşte la un capăt al peretelui cu tencuială roz; în partea cealaltă, un alcov apărat de panouri de sticlă mată, plin cu cărţi, cu reviste şi cu cutiile cu acuarele ale tatălui ei. O clipă doar, greutatea copilului din pântece dispare, înlocuită de scena care-i trece prin faţa ochilor, însă doar pentru a fi încă o dată înlocuită de imaginea unei dungi albastre a râului Charles, a vârfurilor verzi şi dese ale pomilor, a maşinilor alunecând în sus şi în jos pe Memorial Drive.

La Cambridge este unsprezece dimineaţa, ora prânzului în ziua accelerată din spital. I se aduce o tavă pe care se află suc călduţ de mere, jeleu, îngheţată şi pui rece. Patty, asistenta prietenoasă, cu inelul de logodnă cu diamant şi cu o şuviţă de păr roşcat sub bonetă, îi spune să mănânce doar jeleul şi să bea sucul de mere. Ei îi e totuna. Nu s-ar fi atins de pui nici dacă ar fi avut voie; americanii mănâncă puiul cu piele cu tot, dar ea a găsit recent un măcelar de treabă pe strada Prospect, care a acceptat să i-l cureţe de piele. Patty vine să îi umfle pernele, să îi cureţe patul. Doctorul Ashly bagă un cap înăuntru din când în când.
- Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi! şopteşte el, punându-i un stetoscop pe burtă, mângâind-o pe mână, admirându-i numeroasele brăţări. Totul decurge perfect normal. Ne aşteptăm la o naştere perfect normală, doamnă Ganguli.

Dar lui Ashima nimic nu i se pare normal. În ultimele optsprezece luni, de când a sosit la Cambridge, nimic nu i s-a părut normal. Nu este vorba neapărat despre durere, care nu-i e cunoscută; într-un fel, va supravieţui. E vorba despre urmarea durerii: să fie mamă într-o ţară străină. Pentru că e altceva decât să fii însărcinată, să stai în pat dimineaţa, având greţuri, să nu dormi noaptea, să simţi palpitaţia aia surdă în spate, să faci nenumărate drumuri la baie. În experienţa asta, în ciuda disconfortului tot mai mare, a uimit-o capacitatea corpului ei de a da viaţă, exact la fel cum au dat viaţă mama, bunica şi toate străbunicele ei. Iar asta s-a întâmplat atât de departe de casă, fără să fi fost monitorizată şi observată de cei care o iubesc, drept care pare ceva şi mai miraculos. O îngrozeşte însă gândul că va trebui să crească un copil într-o ţară în care nu este ruda nimănui, în care ştie atât de puţine, în care viaţa pare atât de nesigură şi de meschină.
- Ce spuneţi de o plimbare? V-ar face bine, îi zice Patty când vine să ia tava pe care i se adusese prânzul.

Ashima ridică ochii dintr-un exemplar zdrenţuit al revistei Desh, pe care îl luase cu ea în timpul călătoriei cu avionul până la Boston şi pe care nu se îndură să îl arunce. Paginile tipărite cu scrisul bengalez, uşor aspre la atingere, reprezintă întotdeauna ceva liniştitor pentru ea. Citise de zece ori fiecare povestire, fiecare poezie şi fiecare articol. La pagina unsprezece este un desen în peniţă făcut de tatăl ei, ilustrator la revistă: linia orizontului în Calcutta de Nord, văzută de pe acoperişul apartamentului lor, într-o dimineaţă ceţoasă de ianuarie. Ea stătuse în picioare în spatele tatălui ei când el desenase, privindu-l cum se ghemuieşte asupra şevaletului, cu o ţigară atârnându-i între buze, cu umerii înveliţi cu un şal negru, de caşmir.
- Da, sigur, răspunde ea.

Patty o ajută să se dea jos din pat, îi potriveşte picioarele, unul câte unul, în papuci şi îi pune pe umeri un al doilea halat.
- Ia gândiţi-vă, îi vorbeşte ea Ashimei, care se chinuieşte să stea în picioare. Într-o zi sau două o să fiţi jumătate din cât sunteţi acum.

Când ies pe hol, o ia de braţ. După câţiva paşi, Ashima se opreşte, cu picioarele tremurând, când o străbate un alt val de durere. Îşi scutură capul şi ochii i se umplu de lacrimi.
- Nu pot.
- Ba puteţi. Strângeţi-mă de mână! Strângeţi-mă cât de tare vreţi!

După un minut merg mai departe, către camera asistentelor.
- Speraţi să fie băiat sau fată? întreabă Patty.
- Orice, numai să aibă zece deget (Personajul foloseşte substantivul la singular, greşeală pe care vorbitorii nativi de engleză nu o fac - n. tr.) la mâini şi la picioare, răspunde Ashima.

Pentru că aceste detalii anatomice, aceste semne distinctive ale vieţii sunt cele pe care şi le reprezintă cu mare dificultate atunci când îşi imaginează cum ţine copilul în braţe.

Patty zâmbeşte, un pic prea larg, şi Ashima îşi dă brusc seama ce greşeală a făcut, ştie că ar fi trebuit să spună "degete". Această greşeală o doare aproape la fel de tare ca ultima contracţie. Engleza a fost materia ei de licenţă. În Calcutta, înainte să se căsătorească, învăţa pentru a obţine o diplomă de facultate. Le dădea lecţii copiilor de vârstă şcolară din vecini, acasă la ei, pe verandele şi în paturile lor, ajutându-i să memoreze Tennyson şi Wordsworth, să pronunţe cuvinte ca sign şi cough, să înţeleagă diferenţa între tragedia aristotelică şi cea shakespeariană. Însă în bengaleză un deget poate să însemne şi degete.

Odată, într-o zi, după ce făcuse meditaţii, mama ei a aşteptat-o la uşă, i-a spus să se ducă în camera ei şi să se pregătească; un bărbat aştepta să o vadă. Era al treilea în trei luni. Primul fusese un văduv care avea patru copii. Al doilea, un grafician de ziar, care îl cunoştea pe tatăl ei şi care fusese lovit de un autobuz în Esplanada şi-şi pierduse braţul stâng. Spre marea ei uşurare, amândoi o respinseseră. Ea avea nouăsprezece ani, se afla la mijlocul studiilor şi nu se grăbea să fie mireasă. Şi astfel, ascultătoare, dar fără speranţă, şi-a desfăcut şi şi-a reîmpletit părul, şi-a şters dermatograful care i se întinsese sub ochi şi şi-a presărat pe piele nişte pudră Cuticura dintr-un recipient de catifea. Sariul verde-papagal pe care îl pusese peste jupă fusese pregătit şi aşternut pe pat de mama ei. Înainte să intre în camera de zi, Ashima se oprise pe hol. O auzea spunând:
- Se pricepe la gătit şi ştie să tricoteze foarte bine. A terminat jacheta pe care o port eu acum în nici măcar o săptămână.

Ashima a zâmbit, amuzată să constate că mama ei e o bună negustoreasă; îi luase o mare parte din an să termine jacheta, în condiţiile în care mânecile fuseseră făcute de mama ei. Aruncând o privire pe podea, în locul în care musafirii îşi lăsau de obicei papucii, observă, pe lângă două perechi de chappals (Sandale indiene - n. tr.), o pereche de pantofi bărbăteşti care nu semănau cu nimic din ce văzuse pe străzile şi în tramvaiele sau autobuzele din Calcutta, nici măcar în vitrinele magazinelor Bata. Erau nişte pantofi maro, cu talpă neagră, cu şireturi şi cusături albicioase. Fiecare pantof avea pe laterală o fâşie cu model în relief, cu găuri cât bobul de linte, iar în vârf avea un model drăguţ, făcut în piele, cu găurele ca împunsăturile de ac. Uitându-se mai atent, a văzut în interior numele producătorului scris cu litere aurii, care se vedea că trecuseră prin multe, dar nu dispăruseră: nu-ştiu-cine-şi-fiii, aşa scria. A văzut mărimea pantofilor, opt şi jumătate (Echivalentul măsurii 42 în sistemul american - n. tr.), şi iniţialele USA. Şi, în timp ce mama ei nu mai contenea cu laudele, Ashima, incapabilă să reziste unui impuls brusc şi de nestăpânit, s-a încălţat cu pantofii americani...? Sudoarea persistentă a picioarelor proprietarului s-a combinat cu a ei şi i-a făcut inima să bată cu putere; în viaţa ei nu mai fusese atât de aproape de atingerea unui bărbat. Pielea era încreţită, grea şi încă păstra căldura proprietarului. La pantoful stâng observă că şiretul nu era băgat într-una dintre găuri şi această neglijenţă o linişti.

Îşi scoase picioarele din pantofi, apoi intră în cameră. Bărbatul stătea pe un scaun de ratan, iar părinţii ei se aflau într-o poziţie dominatoare, pe marginea patului dublu, în care noaptea dormea fratele ei. Bărbatul era grăsun, avea o înfăţişare de savant, dar tinerească, purta ochelari cu ramă groasă şi neagră şi avea un nas proeminent. Mustaţa tunsă cu grijă, unită cu o barbă ce îi acoperea doar bărbia îi dădea un aer elegant, oarecum aristocratic. Purta şosete maro, pantaloni maro şi o cămaşă cu dungi verzi şi albe şi se uita fix şi încruntat la propriii genunchi.

Nu îşi ridică ochii atunci când apăru ea. Deşi conştientă că o urmăreşte în timp ce traversat camera, când a reuşit să-i arunce iar o privire, el era din nou indiferent, concentrat la genunchii lui. Şi-a dres vocea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar n-a spus nimic. În schimb, tatăl lui a zis că bărbatul din faţa lor învăţase la Sf. Xavier şi apoi la B.E. College, absolvind ambele facultăţi ca şef de promoţie. Ashima s-a aşezat şi şi-a netezit pliurile sariului. A simţit că ochii mamei o privesc aprobator. Ashima avea 1,63 m şi 50 de kilograme. Tenul ei era de o frumuseţe întunecată, dar fusese comparată de mai multe ori cu actriţa Madhabi Mukherjee. Unghiile erau minunat de lungi, degetele, ca ale tatălui ei, subţiri ca de artist.

S-au interesat de studiile ei şi au rugat-o să recite câteva versuri din Narcisele (The Daffodils / Narcisele, poezie foarte cunoscută a poetului englez William Wordsworth (1770-1850) - n. tr.). Familia bărbatului locuia în Alipore. Tatăl era funcţionar la departamentul vamal al unei firme de transport maritim. "Fiul meu stă în străinătate de doi ani", i-a spus tatăl bărbatului, "studiază pentru a obţine doctoratul la Boston, în domeniul fibrei optice." Ashima nu auzise niciodată de Boston sau de fibre optice. Au întrebat-o dacă ar dori să zboare cu avionul şi dacă ar putea să trăiască singură într-un oraş cu ierni aspre şi cu multă zăpadă.
- El n-o să fie acolo? a întrebat ea, arătând spre bărbatul ai cărui pantofi îi ocupase pentru scurt timp, dar care încă nu îi adresase niciun cuvânt.

Abia după ce se logodiseră aflase cum îl cheamă. Peste o săptămână invitaţiile erau tipărite şi după încă două săptămâni fusese împodobită şi pusă la punct de nenumărate mătuşi şi verişoare care roiau în jurul ei. Erau ultimele ei clipe ca Ashima Bhaduri, înainte să devină Ashima Ganguli. Buzele i-au fost rujate într-o culoare închisă, fruntea şi umerii pictaţi cu pastă de santal, părul i l-au ridicat şi i l-au împletit cu flori, prinzându-l cu o sută de ace de păr, pe care nu le vor putea scoate nici într-o oră, după ce o să se termine nunta. Capul îi era acoperit cu o plasă stacojie. Aerul era jilav şi, în ciuda acelor, părul Ashimei, cu firul mai gros decât părul verişoarelor ei, nu voia să stea lins. Ea purta toate colierele, salbele şi brăţările sortite să-şi trăiască restul vieţii într-o cutie de valori din seiful unei bănci din New England.

La ora stabilită, a fost aşezată pe un piri ornamentat de tatăl ei, înălţat la un metru şi jumătate deasupra solului, şi dusă să-l întâlnească pe mire. Îşi ascunsese faţa cu o frunză de betel în formă de inimă şi îşi ţinuse capul mult plecat, până când îl încercuise pe mire de şapte ori.

La zece mii de kilometri depărtare, în Cambridge, ajunsese să îl cunoască. Seara îi găteşte, sperând să-i fie pe plac, cu zahăr, făină, orez şi sare, care se găsesc din belşug şi care sunt impecabil de curate, lucru despre care îi scrisese mamei ei chiar în prima scrisoare trimisă acasă. Deja aflase că soţului ei îi place mâncarea mai sărată, că mielul cu curry îi place cel mai mult şi că îi place să termine cina cu puţin orez şi dal (Fel de mâncare tipic indian, asemănător cu supa de linte, mazăre sau fasole - n. tr.). Noaptea, stând întins în pat, lângă ea, o ascultă povestindu-i întâmplările de peste zi: plimbările pe Massachusetts Avenue, magazinele în care intră, Hare Krishna care o sâcâie cu pliantele lor, cometele de îngheţată cu fistic cu care se răsfaţă în Harvard Square. Deşi salariul lui de doctorand e destul de modest, el pune bani deoparte şi-i trimite tatălui său o dată la câteva luni, ajutându-l să construiască o extensie la casa părintească. Este mofturos în privinţa vestimentaţiei; prima lor ceartă a pornit de la faptul că unul din pulovere a intrat la apă când ea l-a spălat la maşină. Imediat ce se întoarce acasă de la universitate, primul lucru pe care îl face este să îşi pună pantalonii şi cămaşa pe umeraş şi să se îmbrace cu o pijama cu şiret şi eventual cu un pulover, dacă este frig. Duminica petrece o oră manevrând cutiile cu cremă de pantofi şi cele trei perechi de pantofi, două negre şi una maro. Cei maro sunt cei pe care îi încălţase ea când venise el s-o vadă prima dată. Când îl vede stând cu picioarele încrucişate pe ziarele întinse pe podea, trecând peria peste pielea pantofilor, îşi aminteşte întotdeauna de indiscreţia comisă pe holul părinţilor. Este ceva ce o şochează şi acum, un gest despre care preferă să nu îi vorbească, deşi seara îi spune tot despre viaţa lor împreună.

Pe alt etaj al spitalului, într-o cameră de aşteptare, Ashoke răsfoieşte un număr de acum o lună al revistei Boston Globe, lăsat pe un scaun din apropiere. Citeşte despre tulburările care au avut loc în timpul Convenţiei Naţionale Democrate de la Chicago şi despre condamnarea la doi ani de închisoare a doctorului Benjamin Spock, pediatrul, pentru ameninţarea de a-i consilia pe cei care eludau legea. Ceasul Favre Leuba de la încheietura mâinii este cu şase minute înaintea ceasului gri, agăţat pe perete. Este patru şi jumătate dimineaţa. Cu o oră în urmă, Ashoke dormea dus, acasă, partea de pat a Ashimei fiind acoperită cu testele studenţilor pe care el le corecta noaptea târziu, când a sunat telefonul. Ashima avea dilataţie completă şi fusese dusă în sala de naşteri, îi zisese persoana de la celălalt capăt al firului. Când sosise la spital, i se spusese că ea se chinuia să nască şi că bebeluşul putea să iasă în orice moment. În orice moment. Şi totuşi, parcă mai ieri fusese dimineaţa aia de iarnă când ferestrele casei fuseseră bombardate cu grindină, când ea scuipase ceaiul, acuzându-l că din greşeală a pus sare în loc de zahăr. Încercând să-i arate că are dreptate, gustase din lichidul dulce din cana ei, dar ea insistase că are gust amar şi îl aruncase în chiuvetă. Fusese primul lucru care îi dăduse de bănuit că e însărcinată, fapt confirmat ulterior de medic, pentru ca mai târziu să se trezească în zgomotele provocate de greţurile ei, în fiecare dimineaţă, când se spăla pe dinţi. Înainte de a pleca la universitate, el lăsa o cană de ceai lângă patul în care ea zăcea apatică şi tăcută. O găsea adesea întinsă tot acolo, cu ceaiul neatins.

Acum, el avea nevoie disperată de o ceaşcă de ceai, fiindcă n-a apucat să-şi facă înainte să plece de acasă, însă automatul de pe coridor are numai cafea, călduţă, în cel mai fericit caz, în pahare de hârtie. Îşi scoate ochelarii cu rama groasă, făcuţi de un optometrist din Calcutta şi le curăţă lentilele cu o batistă de bumbac, pe care o ţine întotdeauna în buzunar şi pe care mama lui brodase cu albastru-deschis litera A, de la Ashoke. Părul lui negru, de obicei pieptănat cu grijă de la frunte spre ceafă, e acum răvăşit. Se ridică în picioare şi începe să se plimbe de colo până colo, cum fac toţi ceilalţi viitori taţi. Până acum, uşa sălii de aşteptare se deschisese de două ori şi o asistentă anunţase că unul dintre ei avea un băiat sau o fată. S-au strâns mâini, tatăl a fost bătut pe umăr înainte de a fi condus din sală. Bărbaţii aşteaptă cu trabucuri, flori, agende de telefon, sticle de şampanie. Fumează, lăsând scrumul să cadă pe podea. Ashoke este indiferent la astfel de slăbiciuni. Nu fumează şi nici nu bea alcool de vreun fel. Ashima este cea care păstrează toate adresele într-o agendă mică, pe care o poartă în geantă. Lui nu i-a trecut niciodată prin cap să-i cumpere flori soţiei.

Se apucă din nou să citească Globe, mergând în continuare de colo până colo. Un mic şchiopătat îi face piciorul drept să se târască un pic, aproape imperceptibil, la fiecare pas. Încă din copilărie avea obiceiul ăsta şi putea să citească în timp ce mergea, ţinând o carte în mână atunci când se ducea la şcoală, când mergea din cameră în cameră în casa cu trei etaje din Alipore a părinţilor săi, în sus şi în jos, pe scările de argilă roşie. Nimic nu îi stârnea interesul. Nimic nu îl deranja. Nimic nu îl făcea să se împiedice. În adolescenţă citise toate operele lui Dickens. Citise şi autori noi, Graham Greene şi Somerset Maugham, ale căror volume le cumpărase de la chioşcul lui preferat de pe College Street, cu bani de la sărbătoarea pujo. Dar cel mai mult îi plăceau ruşii. Bunicul din partea tatălui, fost profesor de literatură europeană la Universitatea din Calcutta, îi citise în copilărie traducerile în engleză ale autorilor ruşi, pe vremea când Ashoke era mic. În fiecare zi, la ora ceaiului, când fraţii şi surorile lui se jucau afară kabadi şi crichet, Ashoke se ducea în camera bunicului, care îi citea stând culcat pe spate un ceas întreg, cu picioarele încrucişate în dreptul gleznelor şi cartea deschisă pe piept; Ashoke stătea ghemuit lângă el. Pe-atunci era orb şi surd la lumea din jur. Nu-i auzea pe fraţii şi surorile lui cum râd pe acoperiş şi nu vedea camera micuţă, prăfuită şi dezordonată în care citea bunicul său.
- Citeşte-i şi apoi reciteşte-i pe ruşi! îi spusese bunicul. Nu te vor dezamăgi niciodată.