Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Jurnal de sfârşit de ciclu. Jurnal torinez 1978


Vintilă Horia

21.02.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Jurnal de sfârşit de ciclu. Jurnal torinez 1978
Editura Vremea, 2017



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Aprilie [1989]

Istorisind povestea cu Sfântul Vintilă, mi-a revenit în memorie întâlnirea epistolară cu un Breton "bretonnant", cum numesc francezii pe cei atât de pasionaţi de originea lor celtică încât nu vor să ştie nimic de cea franceză. După cum am publicat, în 1966, Journal d'un paysan du Danube, în care, către sfârşitul cărţii, notam prima vizită la Pungin şi legătura numelui meu cu Sfântul şi cu vizigoţii, am primit o lungă scrisoare de la Auguste Le Flamanc[i], deloc de acord cu teza mea. Vintilă nu era vizigot, ci de pură spiţă celtică şi însemna "bătrânul înţelept de pe malul râului", sau ceva asemănător. Nu era pentru el nici un fel de îndoială. I-am răspuns, apoi am primit o carte scrisă de el înainte de război, intitulată Les Utopies prérévolutionnaires et la philosophie du XVIIIe siècle[ii], situată pe linia prost numită "reacţionară" a lui Augustin Cochin şi a lui Bernard Faÿ[iii], sau bine numită pentru că reacţionează împotriva tezelor oficialiste despre revoluţie, din care fac parte atât Michelet cât şi Victor Hugo. De altfel, atât Pierre Gaxotte[iv], înainte de război, cât şi Pierre Chaunu[v], de curând, au pus lucrurile atât de bine la punct, încât nicio altă interpretare a secolului al XVIII-lea (ar fi de citat aici şi Paul Hazard[vi]) nu mai e posibilă, decât cea de tip tradiţional. Le Flamanc mă invita să mă duc în Bretania, ca să stăm mai mult de vorbă, la el acasă, atât despre celtul Vintilă, cât şi despre Revoluţie. Cred că a murit în 1970 sau puţin după[vii], aşa încât, din păcate, nu ne-am putut întâlni. Îmi pare rău şi acum. Ar fi trebuit, într-o vară, să merg să-l văd. Avea aspectul, după felul lui de a scrie, al unui francez "de bonne souche"[viii], care ştia, în modul cel mai nobil posibil, să spună lucrurilor pe nume.

E greu de înţeles, în cadrul de interpretare al unui fel obişnuit de a scrie şi de a concepe istoria, cum cele două evenimente considerate ca începuturi ale unei "eliberări" a omului, Revoluţia franceză şi cea rusă, au constituit, de fapt, evenimentele cele mai sângeroase, mai primitive şi mai neumane din ultimii două mii de ani. Nici invaziile tătarilor şi ale turcilor nu li se pot compara. Cazurile de antropofagie citate de Taine în Les origines de la France contemporaine mi se par de la sine grăitoare. Tot în această carte, fundamentală pentru a începe să înţelegi Revoluţia ca atare, apar în multe locuri, ca un fel de explicaţie a cruzimii, nişte "étrangers"[ix], care nu se ştie de unde vin şi nici cine sunt. Dacă nu situăm cele două revoluţii dincolo de o explicaţie normală, profană sau laică, atunci riscăm să nu le înţelegem niciodată. A intervenit în amândouă ceva "din afară" ("étranger"), o inspiraţie permanentă, sau nu ştiu cum să-i spun mai bine, care a denaturat evenimentul, a făcut din actorii cotidieni nişte călăi permanenţi, de la responsabilii politici, ca Robespierre, de pildă, şi până la bărbaţii şi femeile care ucideau şi torturau fără milă, nişte unelte teleghidate. Totul a fost teleghidat cu pricepere, până şi girondinii[x]. Cruzimea represiunii din Vandeea a fost şi ea condusă şi programată de la Paris, într-un mod foarte inteligent şi eficace, care apare uneori ca un fel de răzbunare. Tot ce era tradiţional, în special Biserica şi monarhia, trebuie distrus pentru totdeauna. Există în plus o tendinţă către magie, ocultism, satanism, care înlocuieşte sentimentul religios, e ca un surogat al acestuia, reprezentat aparent de cultul raţiunii, care nu era decât o acoperire oficială, o justificare pentru naivi. În fond, personaje ca Messmer[xi], Cagliostro[xii], Bergasse[xiii], "contele" de Saint-Germain[xiv], care au precedat Revoluţia şi, până la un punct, au predeterminat-o, săpând şi dărâmând în interiorul conştiinţelor, au creat ca un făgaş obscur, care, pe nesimţite, dinăuntru în afară, a condus Franţa politică spre autodistrugere, cu o furie inedită. Fiica predilectă a Bisericii, în vest, arma fidelă a ortodoxiei, în est, mă refer la Franţa şi Rusia, au fost obligate să trăiască, la un mod metapolitic evident, o sângeroasă şi epidemică autoprofanare. Dostoievski spunea că ateismul este o boală. De ea s-a ocupat şi Jung în Psychologie et religion[xv]. Răul, de la 1789 încoace, s-a putut manifesta în libertate. E înţelesul profund şi autentic pe care-l capătă astfel conceptul de "libertate" în cadrul formulei tripartite revoluţionare care întoarce pe dos, inversează, formula dantescă: "libertate, justiţie, caritate", care venea din altă parte. Răul, cum scrie Jung vorbind de societatea actuală, nu se mai ascunde, se manifestă fără pudoare, ca şi urâtul. În timp ce binele şi frumosul devin din ce în ce mai timide, mai ascunse, mai greu de reperat. Dedesubt operează, încă din secolul al XVIII-lea, în fond încă din timpul Renaşterii umaniste, un factor tulburător, devenit din ce în ce mai activ şi mai îndrăzneţ, care determină toate evenimentele epocii moderne şi contemporane. O picătură din vinul despre care vorbeşte Léon Bloy e lăsată să cadă ori de câte ori omul iese în stradă şi încearcă să reformeze prezentul, să-l amelioreze în favoarea lui. Picătura, însă, face ca o revoluţie să înlocuiască întotdeauna un rău printr-un rău mai mare. Cred că a atribui sfârşitului de ciclu, Kali-yuga, această cădere, nu e de ajuns.

[i] Medic şi istoric francez  / breton (1889-1968). A publicat studii despre tradiţiile bretone şi despre utopiile prerevoluţionare.
[ii] "Utopiile prerevoluţionare şi filozofia secolului al XVIII-lea" (fr.). Cartea apăruse în 1934.
[iii] Universitar şi scriitor francez (1893-1978). A predat la Collège de France. Contribuţii privind rolul francmasoneriei în declanşarea Revoluţiei franceze: Francmasoneria şi revoluţia intelectuală din secolul XVIII (1935).
[iv] Cunoscut istoric francez (1895-1982), specialist în istoria Revo­luţiei franceze.
[v] Istoric şi academician francez (1923-2009), specialist în epoca modernă, mai ales în Reformă.
[vi] Istoric, eseist, academician francez (1878-1944).
[vii] A murit în 1968 (vezi nota de mai sus).
[viii] "de viţă nobilă" (fr.).
[ix] "străini" (fr.).
[x] Revoluţionarii "de dreapta", adversari ai "montagnarzilor", aripa dură.
[xi] Franz Anton Messmer (1734-1815), medic german, autorul teoriei "magnetismului animal", conform căreia un flux de energie străbate întregul univers, influenţând starea psihică a pacienţilor. Această teorie poartă numele de "mesmerism".
[xii] Pseudonimul lui Giuseppe Balsamo, aventurier italian cu pretenţii de vindecător (1743-1795). A murit într-o închisoare pontificală.
[xiii] Nicolas Bergasse (1750-1832), jurist, filozof şi om politic francez, monarhist. A fost influenţat de mesmerism, încercând să aplice teoria lui Mesmer întregului "organism social".
[xiv] Aventurier francez cu pretenţii de alchimist şi taumaturg (născut între 1690 şi 1710, mort în 1784). Se pretindea nemuritor, după ce ar fi descoperit piatra filozofală. A devenit un mit.
[xv] "Psihologie şi religie" (fr.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer